SIMBOLUL REVOLUŢIEI ÎNFRÎNTE

Am fost emoţionat pînă la lacrimi de povestea lui Florin Vieru, băieţelul de vreo 13 ani care a devenit simbolul Revoluţiei române, după ce a apărut pe coperta revistei “Paris Match” în ianuarie 1990. Avea în mîna, dacă vă mai aduceţi aminte, un steag tricolor găurit pe mijloc, o îmbrăcăminte cam ponosită şi multă speranţă în ochi. Fotografia a făcut înconjurul lumii, iar Florin a căpătat atunci o glorie neaşteptată, sub porecla de “Gavroche al României”. Recent a apărut într-o emisiune televizată (la Realitatea) şi îl felicit pe cel care a realizat-o. Şi eu m-am pus de multe ori întrebarea: oare ce s-o mai fi întîmplat cu acel băieţel? Fiindcă am fost de faţă atunci, la Marsilia, cînd magnatul Bernard Tapie, care invitase echipa României pentru un joc amical cu OM, l-a îmbrăţişat la centrul terenului pe Florinel al nostru şi a promis la microfon, în faţa a peste 30.000 de oameni de pe stadion şi a altor milioane care priveau imaginea la televizor, că se va ocupa personal de creşterea şi educaţia micuţului român. Sigur, era vorba despre politică şi populism în discursul lui Tapie, iar noi ca ţară eram priviţi cu o stimă uriaşă în acele momente, însă promisiunea fusese făcută şi mi-e greu să cred că magnatul francez nu şi-ar fi ţinut-o, chiar cu serioasele probleme pe care le-a avut cu justiţia în anii care au urmat. Dar, Florin Vieru a dispărut!

Despre serialul “Adevărul”: SĂ NE BATEM JOC DE REVOLUŢIE !

Este uluitor cîtă putere avem de a murdări, de a întina tot ce-ar putea fi mai sfînt în această ţară! Îmi dau acum seama că am făcut o mare greşeală cînd am acceptat să-i vorbesc lui Andrei Crăciun despre timpul Revoluţiei. Nu am nimic cu Andrei, îmi este chiar simpatic, a fost evident că băiatul este talentat şi că a avut multă bunăvoinţă. Interviul semnat de el este bine scris şi face chiar notă uşor distonată cu multe dintre celelalte articole pe aceeaşi temă. Trebuie spus de asemenea că încercarea de a pătrunde în misterioasele evenimente de acum 22 de ani , atît de puţin cunoscute în fapt, ar fi putut fi o iniţiativă cu adevărat lăudabilă, aducînd noi mărturii despre acest teribil moment al istoriei românilor. Dar, din păcate, stilul serialului despre “Misterele Revoluţiei” a fost de la început pervers. Un anume domn, n-am să-i dau numele că îl poate ghici oricine, a simţit că a descoperit el ce n-au izbutit prea mulţi să afle, anume secretele bine ascunse în decembrie 1989. A şi scos vreo două cărţi pe această temă, spre a demonstra – dincolo de morţi, eroism, intoxicare, manipulare – că totul n-a fost decît un fîs, o păcăleală naţională de doi lei, de care au beneficiat doar escrocii şi vînzătorii de certificate, evident în dauna oamenilor cinstiţi, care se văd acum nevoiţi să plătească din buzunarele lor huzurul “aşa-zişilor revoluţionari”.

Serial “ADEVĂRUL DESPRE REVOLUŢIE” – episodul 27

„George Costin n-a vrut să-mi dea certificatul“

13 decembrie 2011 - Autor: Andrei Crăciun – Cotidianul “Adevărul”

În cea de-a doua parte a interviului acordat ziarului „Adevărul“, Dumitru Graur povesteşte cât de greu a pus mâna pe patalamaua de revoluţionar.

„Adevărul”: Cum s-a văzut în Televiziune execuţia lui Ceauşescu?

Dumitru Graur: O parte din revoluţionarii ăia mai vocali din Televiziune au zis: „De ce să ne conducă tot ăştia vechi, Marinescu, Brateş?”. Şi l-au ales pe Victor Ionescu să fie lider, acolo. A început povestea cu caseta cu Ceauşescu. A fost un scandal imens, la care, profesional vorbind, ăştia din Studioul 4, cu toată lumea, aveau dreptate. Nu poţi să dai ceva trunchiat pe post, nu poţi… fără să apară cadavrul! A fost un scandal fabulos! La un moment dat s-a ridicat unul, avea o armă mitralieră, la care avea un disc, ca în filmele cu mafioţi, şi a început: „Bă, tăceţi din gură, că acum vă împuşc pe toţi!” S-au mai liniştit oamenii. Dacă ăla dădea drumul la gloanţe, muream, Andrei, muream! La un moment dat s-a produs un lucru care m-a stupefiat. L-au chemat pe Victor şi s-a întâlnit cu Sergiu (n.r. – Nicolaescu) şi cu ceilalţi, ce au vorbit, ce au făcut… că Victor s-a întors cu altă faţă, mai radioasă, şi s-a dat ceea ce s-a dat pe post. (n.r. -  contactat, prin fiul său, ziarist de sport, pentru o discuţie despre Revoluţie, Victor Ionescu ne-a transmis că refuză dialogul.)

Ne-aţi spus că sunteţi rănit la Revoluţie. Cum s-a întâmplat?

Pe asta nu o ştia Cartianu, nu? Nu am făcut caz, bătrâne. Nu eram în Televiziune, veneam înspre. Începuse să se tragă de pe un bloc, că se trăgea la întâmplare. Te mai fereai, dar ştiai de unde se trage? Am simţit că se trage şi am început să ţopăi printre gloanţe. Pe caldarâm au sclipit nişte gloanţe. Erau ca nişte trasoare. Am simţit la un moment dat că mă arde. M-am dus acasă, m-am uitat: „Hm!…”. Mirosea a carne arsă! M-am dus la doctor, m-a curăţat, mi-a pus bandajul. Nu a fost un eroism din partea mea, a fost o întâmplare. Dacă era un milimetru mai într-o parte, îmi spărgea osul şi acum nu mai aveam un picior! Am avut noroc, mi-a luat doar pielea. Nu a fost un eroism. Nu a fost în Televiziune, nu m-a împuşcat nimeni acolo.

Aşa aţi ajuns revoluţionar cu acte?

Da. Nu m-am preocupat, alţii se preocupau, îşi făceau acte, nu ştiu ce. Şi-au făcut aproape toţi, majoritatea, foarte mulţi. Dar aici sunt de acord cu voi… E groaznic ce se întâmplă cu falşii revoluţionari! S-au dat şpăgi, s-au dat ciubucuri – ca la noi, la nimeni!

Serial “ADEVĂRUL DESPRE REVOLUŢIE” – episodul 26

Dumitru Graur a păzit terorişti: „Erau libieni“

12 decembrie 2011 –  Autor: Andrei Crăciun – Cotidianul “Adevărul”

Comentatorul nu abandonează ideea că a văzut în Televiziune oameni de-ai lui Gaddafi.

Dumitru Graur m-a întâmpinat sceptic, într-un amurg de vară târzie. A acceptat uşor dialogul, dar a vrut, precaut, să aşeze el primul semn de întrebare, convins fiind că „Adevărul” vrea să îl „desfiinţeze” fiindcă are certificat de revoluţionar. Trebuie spus că Dumitru Graur, „Dadi” cum îl alintă microbiştii, vorbeşte ca şi cum ar comenta. La câteva fraze emite câte un „Fabulos!”, ca după un mare gol, nu îşi permite tăceri îndelungate, ţine ritmul fiecărei istorii, chiar dacă, foarte omeneşte, mai şi greşeşte. Nu are, aşa cum s-ar putea crede, o rigiditate pedantă. Nu are, spuneam, deloc încredere.

Dumitru Graur a păzit terorişti cu mătura la Revoluţie, e convins şi astăzi că erau libieni. Spune că a fost rănit şi ne arată, în acest sens, dovezi medicale, dar nu vrea să facă din asta un caz; preferă să vorbească despre sport, nu despre TAB-uri şi despre colonelul Oană de la Televiziune. Există, chiar, şi un moment care nu poate fi reprodus exact într-o gazetă – este momentul când Dumitru Graur îşi aminteşte că atunci, în decembrie ’89, a sunat acasă şi le-a spus copiilor săi: „Vă sărută tata pe amândoi”. Urmează, aici, nişte lacrimi care nu se văd, dar se simt, căci între timp, în urma unei tragedii rutiere, Dumitru Graur mai are un singur copil.

Când simte că îşi pierde vocea, comentatorul spune doar un „Iartă-mă”, simplu, şi, nu ştii cum, reuşeşte să îşi revină ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Mai mult, parcă pentru a se apăra, foloseşte obsesiv substantivul comun „bătrâne”, deşi reporterul e încă tânăr. E un truc: ia distanţă prin această apropiere. Dar poate cel mai important lucru cu care rămâi după foarte curioasa întâlnire cu Dumitru Graur este imaginea necenzurată a lui Teodor Brateş – de zeu al TVR şi înainte de Revoluţie, şi în timpul ei.

—————————————————————————————————————————————————

“Am să-ţi spun ceva: eu am fost omul care a montat fuga lui Ceauşescu. Am montat-o repede şi am dus-o în studio ca să fie difuzată.”

“Erau… terorişti! Aveau tenul foarte măsliniu, nu vorbeau româneşte. Şi îi legasem fedeleş şi îi păzeam cu coada de mătură.”

Dumitru Graur comentator

CENZURA ÎN PRESA SPORTIVĂ

Presa sportivă, cel puțin din punct de vedere teoretic, ar trebui să fie un domeniu liber, lipsit de constrângeri și amenințări. Fiindcă, în principiu, ea tratează o activitate deseori benevolă, fără caracter lucrativ, având ca obiectiv simpla plăcere a mișcării fizice și a competiției, în care recompensele sunt (vorbim de sportul amator) mai mult simbolice:  contează mai ales bucuria triumfului, orgoliul de a învinge, satisfacția victoriei colective, transpirația pentru o cauză pe cât de facilă, pe atât de nobilă. Acestea au fost întotdeauna rădăcinile sportului, pe care era modernă le-a pervertit în fel și chip, după asemănarea unei societăți sau a alteia. Desigur, puterea banului își spune astăzi cuvântul, însă a existat o epocă în care presiunile asupra presei sportive veneau din altă parte, iar noi despre aceste aspecte vom vorbi mai întâi.

Cu dispreţ despre mîncătorii de rahat

Momentul pe care Asociaţia Presei Sportive şi eu personal l-am trăit miercuri, 9 noiembrie, la Palatul Elisabeta a fost unul cu totul deosebit, pe care toţi oamenii de bun simţ pe care îi cunosc l-au salutat cu multă căldură. El a fost în general puţin mediatizat, dar lucrul acesta l-am prevăzut, dată fiind aplecarea presei noastre în special spre tabloidizare şi lipsă de profunzime. Ceea ce însă m-a uimit au fost reacţiile unor oameni bolnavi la cap, care nu mai sînt capabili decît să înjure, să murdărească totul, să scuipe printre dinţi doar venin şi ură. Cu greu m-aş fi putut aştepta la altceva din partea unui Răzvan Boanchiş, ameţit foarte probabil, ca de obicei, de aburii băuturii (aşa cum mă aştept la acelaşi tratament ignobil din partea acestui scelerat al microfonului care e Radu Banciu), însă în aceeaşi ciorbă a injuriilor s-a înscris acum şi Dan Dumitrescu, care îmi şi pune în gură vorbe pe care nu le-am spus (iar textul cuvîntarii mele la Palatul Elisabeta sta mărturie în acest sens – vezi site-ul APS, la adresa www.apsmedia.ro). Nu îmi stă în caracter şi nici n-aş vrea să le dau atîta importanţă, încît să intru în polemică pentru a le răspunde celor doi. Este însă suficient, după părerea mea, să public integral, mai jos, textele pe care ei le-au scris. Cititorii de bună credinţă îşi vor da seama singuri cu cine au de a face!

APS a primit Inaltul Patronaj al Casei Regale a Romaniei

În ziua de 9 noiembrie, la Palatul Elisabeta s-a desfăşurat festivitatea prin care Majestatea Sa Regele Mihai I a acordat Înaltul Patronaj Asociaţiei Presei Sportive. Ceremonia a avut loc în Sala Regilor, în prezenţa Alteţelor Lor Regale Prinţesa Margareta şi Prinţul Radu de România. Au fost prezenţi reprezentanţii celor mai importante publicaţii şi redacţii cu profil sportiv din presa scrisă şi din audio-vizualul românesc, ca şi o serie de sportivi de frunte,  oameni de afaceri apropiaţi fenomenului sportiv. Din pacate, preşedintele Asociaţiei Internaţionale a Presei Sportive (AIPS), dl. Gianni Merlo, care îşi anunţase participarea la ceremonie, a fost nevoit să-şi amîne vizita în România şi a lipsit de la acest eveniment.

Înfiinţată încă din anul 1927, Asociaţia Presei Sportive este una dintre cele mai vechi uniuni de breaslă din ţara noastră, avînd o îndelungată tradiţie în mass-media românească şi legături trainice cu activitatea de mişcare fizică şi sport. Faptul că APS a primit Înaltul Patronaj al Majestăţii Sale Regele Mihai I în cadrul festivităţilor legate de aniversarea a 90 de ani de la naşterea Majestăţii Sale a fost o onoare deosebită, pe care o apreciem ca atare. Conform regulamentului privind conferirea Înaltului Patronaj, acesta reprezintă o recunoaştere a calităţii unei organizaţii, instituţii sau a unui proiect şi reflectă totodată interesul membrilor Familiei Regale în domeniul respectiv. În consecinţă, acordarea Înaltului Patronaj nu implică aspecte juridice, politice sau comerciale şi nu este expresia unui parteneriat, ci recunoaşterea şi sprijinirea publică a organizaţiei, instituţiei sau proiectului respectiv. Asociaţia noastră este desigur onorată să se afle pe lista organizaţiilor care primesc acest Înalt Patronaj.

URIAȘUL MEU

     
  M-am reîntîlnit cu Ghiță Mureșan la Cluj, cu cîtăva vreme în urmă. În luna februarie a împlinit 40 de ani, dar păstrează energia tinereții. A rămas aceeași inimă mare, cu dragoste pentru copii și cu o plăcerea nedisimulată de a reveni mereu la rădăcinile sale, nu departe de comuna natală, Tritenii de Jos, în județul Cluj. Desigur, pentru presa sportivă „centrală” Ghiță nu înseamnă prea mult. Nu știu să se fi scris decît vreo cîteva rînduri despre el în ultimii ani, deși ce face Ghiță la Cluj în fiecare vară este muncă de apostolat în cel mai adevărat sens al cuvîntului, în aria atît de seacă a creșterii și educării tinerilor prin sport. Știți deja povestea, noi îl avem zilnic pe Gigi Becali… și destui alții ca el, ce ne mai trebuie Ghiță Mureșan, orice ar face el?

      Ghiță a jucat cîțiva ani buni în NBA, la Washington Bullets, New Jersey Nets și Maryland Nighthawks, devenind una dintre stelele baschetului nord-american. A cîștigat bani mulți și faimă, a jucat în două filme artistice (My Giant, cu Billy Crystal și My Name Is, cu Eminem), are o casă splendidă în paradisul natural din Maryland, foarte aproape de rîul Potomac și la vreo 30 de km de capitala Washington, o soție și doi copii excepționali, întregind o familie minunată, care a izbutit să se adapteze perfect în Statele Unite. Dar vine mereu vara în România, își aduce cu el copiii și nevasta, rămîne cam două luni doar pentru a-i instrui pe țîncii de-o șchioapă tainele baschetului, pentru a le lumina imaginația cu povești despre o lume mirifică, în care coșul și mingea joacă de departe primul rol. L-am revăzut așadar între copii, sînt probabil două, trei sute înscriși benevol într-un „campus” care durează cîteva zile, poate aduși și de  părinți, curioși să se joace cu mingea, să arunce la coș, să alerge și să asculte sfaturile, îndemnurile și poveștile lui Ghiță. Fostul mare baschetbalist strălucește de fericire. Începe dimineața pe la zece, face o pauză de cîteva ore la prînz, apoi revine și termină ziua tîrziu spre noapte, aparent fără să obosească, îmboldit doar de pasiunea pe care o pune în munca pe care o face cu copiii, încîntat „să dea ceva înapoi”, cum spune, țării care l-a născut. Ce face Ghiță, mie mi se pare o îndeletnicire de neprețuit, de o excepțională însemnătate prin pilda pe care o dă celor care ar trebui să se ocupe de instruirea copiilor la noi, fie ei profesori, antrenori, ori simpli funcționari ai ministerului (care minister n-aș putea spune cu exactitate, fiindcă în materie de educație toate-s o apă și-un pămînt).

„Gazetele sportive au început să aibă o abordare profesionistă!”

Interviu realizat de Căpitan Constantin PIŞTEA 

Redau mai jos acest interviu, aparut recent în revista săptămînală „Observator Militar”

„După ce a lucrat 40 de ani în presa sportivă, Dumitru Graur a fost ales să conducă asociaţia care apără drepturile ziariştilor de sport. La câteva luni de la preluarea mandatului de la Octavian Vintilă, cunoscutul comentator sportiv vorbeşte despre nevoia de revitalizare a Asociaţiei Presei Sportive.” 

- Domnule Graur, sunteţi de câteva luni preşedintele ales al Asociaţiei Presei Sportive din România, al cărei membru eraţi deja de nu mai puţin de patru decenii. Care au fost primele dumneavoastră acţiuni în noua funcţie?

- Mai întâi ar trebui să vedem de unde am pornit, preluând această funcţie; iar aici te rog să mă crezi că asociaţia ajunsese la un nivel extrem de scăzut, aproape de desfiinţare. Cei care s-au ocupat în ultimii ani de destinele A.P.S. n-au avut deloc puterea şi ştiinţa de a duce mai departe o tradiţie uriaşă, cea a gazetăriei sportive de la noi din ţară. Nu ştiu dacă ai aflat, dar A.P.S. este între primele organizaţii de tip asociativ înfiinţate la noi, actul de naştere fiind consemnat în decembrie 1927. Tot atunci s-a votat statutul asociaţiei, din care reţin că avea ca scop: „Ocrotirea intereselor morale şi materiale ale ziariştilor sportivi, strângerea relaţiilor colegiale şi de solidaritate profesională între membrii ei, creşterea prestigiului corporaţiei”, precum şi răspândirea prin toate mijloacele a educaţiei fizice şi sportului în România, stabilirea de relaţii cu asociaţiile similare din străinătate, afilierea la Asociaţia Internaţională a Presei Sportive (A.I.P.S.). Din păcate, la aproape 85 de ani de la înfiinţare, A.P.S. s-a aflat mai aproape de dizolvare decât de un „viitor luminos”, aşa cum prevăzuseră înaintaşii noştri.

AP

- Da, boss, vă ascult! 

Pe ecranul telefonului mobil apăruseră doar două inițiale: AP. Vocea din cealaltă parte a firului nu mă surprinde, dar parcă e puțin schimbată. „Bravo, Dumitre, e emoționanat. Îți mulțumesc”, apoi închide brusc, ca și cum s-ar fi temut să nu i se simtă emoția din glas, sau, și mai grav, să-mi dea impresia că micul meu articol pe care mi-l ceruse cu doar cîteva zile înainte, drept omagiu la moartea colegului Dan Bârladeanu, m-ar fi putut face să cred c-am scris cine știe ce capodoperă. Așa a făcut întotodeauna cu noi, cei pe care i-a păstorit la vechea Flacăra, revista care a marcat indiscutabil presa româneasca a anilor ’70 și ’80 ai secolului trecut. Rareori lăuda, foarte, foarte rar recunoștea meritele unui subaltern care adusese una dintre adevaratele bombe de presă care făcuseră faima acelei publicatii fără asemănare în peisajul atît de tern al publicațiilor socialiste. Reușise să strîngă lîngă el, sau dacă vreți sub el, o adevarată cremă de gazetari ai acelui timp, nu dau aici nume fiindcă aș avea nevoie de un spațiu cel puțin dublu, dar “ne călărea” pe toți zi de zi, de ne mergeau fulgii.