Şi am aflat abia foarte de curînd ce s-a întîmplat cu el. Cum spuneam, povestea lui m-a emoţionat pînă la lacrimi. Revenit în ţară după episodul de la Marsilia, oamenii de la putere s-au gîndit (egoist, criminal) că n-ar fi bine ca România să-şi piardă … simbolul Revoluţiei. Să mai rămînă pe aici, ca să mai fie folosit niţel în interesele noastre. Şi i-au spus bietului băiat că în maximum doi, trei ani România va fi ca Franţa! Iar Florin i-a ascultat şi n-a mai plecat nicăieri. Pentru el, băiat simplu dintr-o familie extrem de necăjită cu vreo 9 fraţi, “oferta” lui Tapie putea fi şansa vieţii. Pe care Florin şi-a refuzat-o! Sau a fost mai degrabă îndemnat să o facă, el necunoscînd pe nimeni care ar fi putut să-i dea un sfat cum se cuvine. Aşa a ajuns să muncească prin diferite locuri, n-a apucat să mai facă şcoală, a trudit pe diverse şantiere şi apoi s-a îmbolnăvit, astăzi medicii interzicîndu-i să se expună la curent, vînt şi frig. Face pe zugravul uneori, nu are indemnizaţie de şomaj, iar guvernul Boc se pregăteşte să i-o  taie şi pe cea de revolutionar, din motive de criză economică. Regretă enorm că nu a dat curs invitaţiei de “sponsorizare” din 1990. Nu-i aşa că merită să piardă tot, să fie pedepsit pentru eroarea de a nu fi plecat la timp din această ţară? Sau poate face parte dintre cei care au înşelat pe toată lumea şi azi se huzuresc pe bani publici, aşa cum scrie Grigore Cartianu?

L-am privit cu atenţie la emisiune, pînă ochii mi s-au umezit. Un om încă foarte tînăr (are doar vreo 35 de ani), dar înfrînt. A mărturisit că singura speranţă pe care şi-o mai pune azi este în soarta copilului său – un băieţel de vreo 12-13 ani, la fel cum arăta Florin cu 22 de ani în urmă! – pentru care viaţa ar trebui să aibă un destin mai bun decît a fost al său. “Cînd am ieşit în stradă în 1989 nu am ieşit pentru teren, pentru indemnizaţie, nici pentru casă, nici pentru masă, am ieşit pentru o viaţă mai bună“.

De fapt, dacă mă gîndesc niţel, cei care l-au minţit pe Florin, ne-au înşelat pînă la urmă pe noi toţi. Pentru mine, el a devenit acum simbolul Revoluţiei înfrînte!

Întreg serialul “Misterele Revoluţiei” denotă o ţintă, un scop: acela de a demonstra că “eu am avut dreptate, n-a fost nicio Revoluţie, a fost numai o înscenare, o piesă cu un scenariu scris de aşa-zişii emanaţi ai Revoluţiei, dornici de a căpăta puterea”. Cît despre noi, ăştia despre care s-ar putea spune că ne-am nimerit p-acolo, fie că eram direct interesaţi, fie că am căzut de fraieri şi nu merităm aşadar nici o consideraţie din partea semenilor nostri. De aici pînă la a căuta cu orice preţ momentele ce azi par ridicole (după 22 de ani!), pînă la căderea în derizoriu a tot ce a însemnat Revoluţia 1989, n-a mai fost decît un pas, pe care cei de la Adevărul l-au parcurs cu mare seninătate. În interviul cu Arşinel, care e un om de umor, se vorbeşte despre “Revoluţia de revistă”, asta ca să dau doar un exemplu, iar din toată povestea mea partea cea mai interesantă li s-a părut a fi cea cu teroriştii păziţi cu o coadă de mătură! Ce denotă asemenea lucruri? Că totul a fost o înscenare, că pericolul şi sacrificiul de sine sînt acte complet false, bune de păcălit copiii de grădiniţă. Bine că a venit Cartianu şi ne-a luminat azi pe toţi! Nu-i desigur deloc de mirare că pe site-ul ziarului, la întrebarea: “Trebuie suspendate rentele luptătorilor remarcaţi la Revoluţie?”, peste 90 la sută dintre cei care au răspuns s-au declarat total de acord cu această amputare ilegitimă a drepturilor.

Apoi, dar deloc în ultimul rînd, am avut mare plăcere să citesc aberaţiile trimise de diverşi avortoni ai democraţiei originale de România, care m-au înjurat ca la uşa cortului, în unanimitate. Cu stupoare am aflat că aş fi făcut armata la Grădiştea (?!), motiv pentru care azi ar trebui să fiu cel puţin un căpitan în rezervă la Secu, că nici facultatea de Sport n-am fost în stare să o termin, că n-am ajuns în fruntea redacţiilor pe care le-am condus decît prin vărul meu, Mihai Sion şi că în general nu sînt decît analfabet, evreu, ticălos, jigodie, retardat şi alte asemenea. Stau acum şi mă întreb, de ce oare am acceptat eu să-mi deschid sufletul în faţa lui Andrei Crăciun, atîta vreme cît, după publicarea interviului, un anume “manu” scrie textual pe site: “mi-e ruşine că sunt contemporan cu astfel de persoane. dec89 a însemnat recunoaşterea canaliilor, hoţilor şi parveniţilor la nivel de conducători”… Mă rog, eu conducător politic – nu sînt, dar alăturarea de caracter este evidentă. Oare n-a făcut mult mai bine Victor Ionescu, care a refuzat dintr-un început să dialogheze cu redactorii ziarului pe această temă?

În fine, închei prin a mă mira încă o data cît de uşor murdărim totul, cît de mult ne place să ducem orice lucru în derizoriu, să ne batem joc de ce ar putea fi mai sfînt! Dacă mă întrebaţi pe mine, puţine momente din istoria recentă a României ar putea fi considerate mai demne de respect, mai pilduitoare pentru puterea acestui popor de a-şi schimba soarta şi pentru a cinsti eroismul unor tineri căzuţi sub gloanţe. Cînd Andrei a venit la mine acasă, mi-am dorit să-i mărturisesc tot ce ştiam, fiindcă rămîn la părerea că despre momentele fierbinţi ale lunii decembrie ‘89 s-a vorbit încă mult prea puţin şi se cunosc prea puţine lucruri. Este un moment crucial pentru ce este România azi. Dar noi preferăm să luăm totul în băşcălie! Păcat.

PS – Am fost emoţionat pînă la lacrimi de povestea lui Florin Vieru, băieţelul de vreo 13 ani care a devenit simbolul Revoluţiei române, după ce a apărut pe coperta revistei “Paris Match” în ianuarie 1990. Avea în mîna, dacă vă mai aduceţi aminte, un steag tricolor găurit pe mijloc, o îmbrăcăminte cam ponosită şi multă speranţă în ochi. Fotografia a făcut înconjurul lumii, iar Florin a căpătat atunci o glorie neaşteptată, sub porecla de “Gavroche al României”. Recent a apărut într-o emisiune televizată (la Realitatea) şi îl felicit pe cel care a realizat-o. Şi eu m-am pus de multe ori întrebarea: oare ce s-o mai fi întîmplat cu acel băieţel? Fiindcă am fost de faţă atunci, la Marsilia, cînd magnatul Bernard Tapie, care invitase echipa României pentru un joc amical cu OM, l-a îmbrăţişat la centrul terenului pe Florinel al nostru şi a promis la microfon, în faţa a peste 30.000 de oameni de pe stadion şi a altor milioane care priveau imaginea la televizor, că se va ocupa personal de creşterea şi educaţia micuţului român. Sigur, era vorba despre politică şi populism în discursul lui Tapie, iar noi ca ţară eram priviţi cu o stimă uriaşă în acele momente, însă promisiunea fusese făcută şi mi-e greu să cred că magnatul francez nu şi-ar fi ţinut-o, chiar cu serioasele probleme pe care le-a avut cu justiţia în anii care au urmat. Dar, Florin Vieru a dispărut!

Şi am aflat abia foarte de curînd ce s-a întîmplat cu el. Cum spuneam, povestea lui m-a emoţionat pînă la lacrimi. Revenit în ţară după episodul de la Marsilia, oamenii de la putere s-au gîndit (egoist, criminal) că n-ar fi bine ca România să-şi piardă … simbolul Revoluţiei. Să mai rămînă pe aici, ca să mai fie folosit niţel în interesele noastre. Şi i-au spus bietului băiat că în maximum doi, trei ani România va fi ca Franţa! Iar Florin i-a ascultat şi n-a mai plecat nicăieri. Pentru el, băiat simplu dintr-o familie extrem de necăjită cu vreo 9 fraţi, “oferta” lui Tapie putea fi şansa vieţii. Pe care Florin şi-a refuzat-o! Sau a fost mai degrabă îndemnat să o facă, el necunoscînd pe nimeni care ar fi putut să-i dea un sfat cum se cuvine. Aşa a ajuns să muncească prin diferite locuri, n-a apucat să mai facă şcoală, a trudit pe diverse şantiere şi apoi s-a îmbolnăvit, astăzi medicii interzicîndu-i să se expună la curent, vînt şi frig. Face pe zugravul uneori, nu are indemnizaţie de şomaj, iar guvernul Boc se pregăteşte să i-o  taie şi pe cea de revolutionar, din motive de criză economică. Regretă enorm că nu a dat curs invitaţiei de “sponsorizare” din 1990. Nu-i aşa că merită să piardă tot, să fie pedepsit pentru eroarea de a nu fi plecat la timp din această ţară? Sau poate face parte dintre cei care au înşelat pe toată lumea şi azi se huzuresc pe bani publici, aşa cum scrie Grigore Cartianu?

L-am privit cu atenţie la emisiune, pînă ochii mi s-au umezit. Un om încă foarte tînăr (are doar vreo 35 de ani), dar înfrînt. A mărturisit că singura speranţă pe care şi-o mai pune azi este în soarta copilului său – un băieţel de vreo 12-13 ani, la fel cum arăta Florin cu 22 de ani în urmă! – pentru care viaţa ar trebui să aibă un destin mai bun decît a fost al său. “Cînd am ieşit în stradă, spunea, n-am ieşit nici pentru indemnizaţie, nici pentru pensie, pentru nimic. Am ieşit pentru că doream o lume mai bună, în care oamenii să fie liberi şi să trăiască mai bine”.

De fapt, dacă mă gîndesc niţel, cei care l-au minţit pe Florin, ne-au înşelat pînă la urmă pe noi toţi. Pentru mine, el a devenit acum simbolul Revoluţiei înfrînte!

13 decembrie 2011 - Autor: Andrei Crăciun – Cotidianul “Adevărul”

În cea de-a doua parte a interviului acordat ziarului „Adevărul“, Dumitru Graur povesteşte cât de greu a pus mâna pe patalamaua de revoluţionar.

„Adevărul”: Cum s-a văzut în Televiziune execuţia lui Ceauşescu?

Dumitru Graur: O parte din revoluţionarii ăia mai vocali din Televiziune au zis: „De ce să ne conducă tot ăştia vechi, Marinescu, Brateş?”. Şi l-au ales pe Victor Ionescu să fie lider, acolo. A început povestea cu caseta cu Ceauşescu. A fost un scandal imens, la care, profesional vorbind, ăştia din Studioul 4, cu toată lumea, aveau dreptate. Nu poţi să dai ceva trunchiat pe post, nu poţi… fără să apară cadavrul! A fost un scandal fabulos! La un moment dat s-a ridicat unul, avea o armă mitralieră, la care avea un disc, ca în filmele cu mafioţi, şi a început: „Bă, tăceţi din gură, că acum vă împuşc pe toţi!” S-au mai liniştit oamenii. Dacă ăla dădea drumul la gloanţe, muream, Andrei, muream! La un moment dat s-a produs un lucru care m-a stupefiat. L-au chemat pe Victor şi s-a întâlnit cu Sergiu (n.r. – Nicolaescu) şi cu ceilalţi, ce au vorbit, ce au făcut… că Victor s-a întors cu altă faţă, mai radioasă, şi s-a dat ceea ce s-a dat pe post. (n.r. -  contactat, prin fiul său, ziarist de sport, pentru o discuţie despre Revoluţie, Victor Ionescu ne-a transmis că refuză dialogul.)

Ne-aţi spus că sunteţi rănit la Revoluţie. Cum s-a întâmplat?

Pe asta nu o ştia Cartianu, nu? Nu am făcut caz, bătrâne. Nu eram în Televiziune, veneam înspre. Începuse să se tragă de pe un bloc, că se trăgea la întâmplare. Te mai fereai, dar ştiai de unde se trage? Am simţit că se trage şi am început să ţopăi printre gloanţe. Pe caldarâm au sclipit nişte gloanţe. Erau ca nişte trasoare. Am simţit la un moment dat că mă arde. M-am dus acasă, m-am uitat: „Hm!…”. Mirosea a carne arsă! M-am dus la doctor, m-a curăţat, mi-a pus bandajul. Nu a fost un eroism din partea mea, a fost o întâmplare. Dacă era un milimetru mai într-o parte, îmi spărgea osul şi acum nu mai aveam un picior! Am avut noroc, mi-a luat doar pielea. Nu a fost un eroism. Nu a fost în Televiziune, nu m-a împuşcat nimeni acolo.

Aşa aţi ajuns revoluţionar cu acte?

Da. Nu m-am preocupat, alţii se preocupau, îşi făceau acte, nu ştiu ce. Şi-au făcut aproape toţi, majoritatea, foarte mulţi. Dar aici sunt de acord cu voi… E groaznic ce se întâmplă cu falşii revoluţionari! S-au dat şpăgi, s-au dat ciubucuri – ca la noi, la nimeni!

Ar trebui anulate toate recompensele?

Te contrazic: bătrâne, aici, te contrazic uşor – cu ce este mai erou unul care a murit din întâmplare, faţă de unul  pe lângă care a trecut glonţul? Ăla a avut norocul că l-a nimerit glonţul în cap şi merită să fie erou? Dacă muream şi eu, eram erou? Faptul că s-a făcut, că s-a dat o recompensă, a fost bine, dar faptul că au apărut atâţia e rău. Dacă se vor mai putea curăţa acum… Dacă s-a ajuns la 30.000… e îngrozitor! Sunt oraşe în care nu s-a întâmplat nimic. Sunt revoluţionari şi acolo! Incredibil! Probabil că, uşor-uşor, ori Boc taie tot, ori ei se curăţă, pentru că au o vârstă. Toţi avem o vârstă. Societatea va scăpa de această greutate de a plăti. Ştiu – acum, de curând, a murit unul. Gata, a scăpat domnul Boc de o pensie.

Va exista o contradicţie între generaţii pe tema Revoluţiei. Cei tineri vor spune: „De ce să vă plătim noi pentru…?”

Noi suntem de vină! Noi… fiindcă lumea – tineretul – nu ştie. Fiindcă nu am făcut filme, documentare, că nu am scos adevărul la lumină!

Consideraţi, aşadar, că lucrurile se vor rezolva pe cale naturală?

Da, părerea mea asta este.

Ca revoluţionar, ca rănit în Revoluţie, nu sunteţi indignat când vedeţi atâta impostură?

Nu am timp să fiu indignat. Noi suntem specialişti, bătrâne, la murdărirea a orice. Acele momente când eram atât de solidari unii cu alţii, când ne bucuram că existăm, toată lumea era bună… unde sunt? Şi spuneam că mă gândeam noaptea, chiar în zilele Revoluţiei mă gândeam: „Nu o să se poată autostrăzi peste noapte, dar o să se facă”. Eu am fost pe afară. Văzusem. Ăsta e blestemul nostru, că lui Ceauşescu nu îi plăceau şoselele, nu îi plăcea să se mute lumea de colo-colo! Ăsta e ghinionul acestei ţări. Au trecut 22 de ani şi ce avem? Avem 200 de kilometri de autostradă. Am fost naiv.

Vă aşteptaţi la mult mai mult?

Am fost un tip care a călătorit destul. Au venit încet-încet şi la noi lucruri bune, dar cam târziu. Schimbările sunt uriaşe, incredibile! Chiar dacă lent, dar sunt schimbări. Poate că s-ar fi putut mai repede. Am pierdut acel moment fabulos, unic – anii ’90.

 ———————————————————————————————————————————————–

“Dacă glonţul venea cu un milimetru mai într-o parte, îmi spărgea osul şi acum nu mai aveam un picior! Am avut noroc, mi-a luat doar pielea.”

Dumitru Graur - comentator sportiv

 ————————————————————————————————————————————————

„Îmi dau seama că se urmărea o şpagă”

La Mineriada din 13-15 iunie 1990 eraţi la Campionatul Mondial de fotbal din Italia.

Mineriadele sunt… ruşinea ruşinii! La Mineriadă eram la Mondial, am transmis primul meci, chiar după ce ieşise Răzvan Theodorescu pe post. Era un meci cu Costa Rica, nu mai ştiu. Am muncit de ne-au ieşit ochii. Am comentat vreo 24 de meciuri. Enorm! Eram patru inşi, şi eu am comentat meciul României cu Irlanda, la Genova. Eu comentam în partea de nord a Italiei. Aşa îmi alesesem. A fost bine. Ne-am putut exprima, ca să zic aşa.

Avea echipă bună România!

Echipă bună. Juca Hagi, juca Lăcătuş. Dar cealaltă, din ’94, a fost cea mai bună! Am spus în ’94, în SUA, că nu ne vom mai întâlni niciodată cu aşa ceva. Sună telefonul reporterului. Tonul de apel este – în ton cu Revoluţia de care ne ocupăm – „Internaţionala Socialistă”. Dumitru Graur exultă: „Ah, ce interesant!”. Convorbirea nu e lungă. Revenim la ale noastre, la certificatele de revoluţionar.

Aţi obţinut greu certificatul?

Foarte greu! Mi se puneau acolo,  la Secretariatul de Stat, tot felul de probleme. Nu m-am ocupat multă vreme de chestia asta. Am avut colegi care cu asta s-au ocupat, care şi-au luat terenuri pe la Snagov, şi-au luat şi spaţii, nu ştiu ce au mai făcut. Eu nu, fiindcă am avut treabă.

Cine? Cornel Pumnea?

Da. Nu ştiu. Colegi. Care şi-au luat terenuri, au vândut, treaba lor.

Cineva din TVR ne-a spus că aţi ajuns şef la „Sport”, după 1990, fiindcă sunteţi văr primar cu Mihai Bujor Sion, omul care l-a adus pe Iliescu la Televiziune în 22 decembrie şi care i-a rămas multă vreme aproape…

Cine spune aşa ceva spune o ticăloşie. Am ajuns şef la „Sport” fiindcă, dacă vrei, nu era altul mai bun! Înainte să afirme asemenea lucruri grave despre mine, acel cineva ar trebui să tragă o linie şi să vadă ce am lăsat în urma mea. Este adevărat însă că Mihai Bujor Sion este vărul meu. Tatăl său şi mama mea sunt fraţi. Ce să fac, dacă este vărul meu? De altfel, ne vorbim destul de rar, nu suntem foarte apropiaţi. Atunci, la Revoluţie, Bujor Sion mi-a spus că el l-a adus de acasă pe Ion Iliescu. Am rămas şi eu foarte surprins. Eu nu-i ştiam pe Iliescu, pe Roman, de unde să-i ştiu?

Aţi avut măcar drepturi de pe urma certificatului de revoluţionar?

Nu am avut drepturi materiale din certificat. Mi s-au pus foarte multe piedici. Acum îmi dau eu seama, de fapt, că ce se voia era să dai o şpagă. Aşa rezultă şi din anchetele voastre. M-am trezit cu răspuns – mi-a zis că fac parte din grupul lui Dumitru Mazilu. Chiar George Costin (n.r. – actualul secretar de stat pentru problemele revoluţionarilor) m-a respins! Nu am făcut parte din niciun grup! Nu am vorbit în viaţa mea cu Dumitru Mazilu! Dar ca să aibă motiv ca să mă dea deoparte…

Teodor Brateş cum era?

Fabulos! Am scris în „Jurnalul Naţional”, care a publicat suplimentul acela „Scînteia”, câteva rânduri despre Brateş. Vi le dau şi vouă. Nu pot să-ţi explic aşa, simplu. Brateş era absolut fabulos, ţinea jurnalul în mână. El avea toate firele în mână, de la muncitorul oţelar de la Baia Mare, până la docherul din Portul Constanţa, toţi care rosteau cuvinte despre Ceauşescu… Toate textele acelea erau scrise de Brateş! Textul meu defineşte omul extraordinar. Fabulos! Absolut fabulos! El era televiziunea, nu vă puteţi închipui! El conducea totul! El trimitea dimineaţă textele corespondenţilor din toate judeţele. El le dicta textele! Şi ăia, intervievaţii, vorbeau exact ce spunea Brateş! Se vedea ce a scris el! Incredibil! Ce capacitate avea! Un om foarte inteligent, evreu, băiat deştept! Atunci când a apărut Gorbaciov, imediat l-a luat în braţe: «O să vedeţi ce lucruri o să schimbe!». În ’89 vorbea şi Tică Brateş, vorbea. Simţea şi el nevoia unei schimbări, chiar dacă el făcea toată politica de televiziune în momentul acela.

Telejurnal 1989: OMUL ORCHESTRĂ

Se apleca pe hârtie uşor, într-o parte, de parcă ar fi citit-o mai bine cu capul strâmb, în sensul literelor buchisite mărunt, mărunt – aşa cum obişnuia să scrie, efectiv ilizibil pentru toţi ceilalţi. Fuma des, trăgând din ţigara fără filtru cu nesaţ şi scrumu-i cădea pe hârtie fiindcă era mult prea preocupat să scrie şi uita parcă să mai scuture ţigara (a câta, oare?); când, în fine observa, sufla puternic şi răspândea scrumul pe jos, prin toată încăperea, privind furiş pe deasupra ochelarilor ca să vadă dacă nu l-a observat, cumva, cineva… apoi îşi continua manejul scriind la fel de mărunt şi de ilizibil, cu rânduri care se tot urcau spre colţul din dreapta al foii, motiv pentru el să-şi aplece şi mai mult capul, rotindu-l însă spre stânga, ca pentru echilibru, şi parcă bolborosind cuvintele pentru el însuşi înainte de a le înşira pe hârtie.

Textele acelea nu erau însă deloc oarecare, ele vorbeau despre justeţea politicii partidului şi despre geniul conducătorului preaslăvit, despre bunătatea tovarăşei şi înţelepciunea cârmaciului, şi alte asemenea formulări bombastice pe care mintea lui le născocea pe bandă rulantă, mai ceva ca la televizor. De fapt, el însuşi era televizorul! Numele lui: Teodor Brateş, redactor-şef adjunct la „Actualităţi”, Redacţia internă. În capul lui se legau mai întâi toate frazele acelea goale de conţinut, însă pompoase şi vanitoase pe care aveai să le asculţi câteva ore mai târziu la Telejurnal, citite de bietul Titi Popescu, ori de Soloc, de Marinescu sau de Victor Ionescu. Bebe Ciurescu nu prea mai citea, că el ajunsese acum ditamai redactorul-şef adjunct la „externe”, se plimba toată ziua ca un păun prin redacţie şi-şi privea colegii cu superioritatea celui care se ştia „iubit de tovarăşa”; chiar ieri, ni se sufla confidenţial pe holuri, tovarăşa întrebase de Tudor şi de Ştefan, băieţii Silviei şi ai lui Bebe, pe care îi avea, cică, la suflet. Poveşti, evident, pe care nimeni n-avea cum să le cerceteze şi nici n-ar fi avut vreodată curajul să-ncerce.

Dincolo, în biroul lui Lavric nu erau prea multe de văzut. El era redactorul-şef al Departamentului de Actualităţi, ajuns aici mai mult din greşeală, ca dintr-un accident al vieţii. Fratele său era general de Securitate, însă „nea Ion” era efectiv pâinea lui Dumnezeu, n-avea absolut nicio treabă cu politica partidului, pe el îl pasionau fotbalul (era nebun după Steaua), pescuitul şi jocurile de cuvinte încrucişate, anagramele şi alte asemenea hobby-uri. Daca te aventurai să-i intri în birou după doar o fugară ciocanitură la uşă, sigur îl prindeai cu mâinile pe plită, ascunzându-şi iute hârtiile la care „lucra”, asta în timp ce dincolo, în celelalte încăperi, se pregatea „Jurnalul de seară”, mândria şi fala unei întregi Televiziuni naţionale. Lavric, cel mult, venea la vizionări, ultima viză înainte de intrarea pe post – dar evident era complet de acord cu ce scrisese şi montase Brateş, ca şi cu observaţiile pe care le făcea celălalt politruc major al instituţiei, „vicele” Puşcaşu. După care se întorcea în biroul său, dezlegând anagrame şi aşteptând puţinele ştiri din sport ce-şi făceau locul în „Jurnal”, şi asta nu chiar în fiecare zi…

Brateş, în schimb, se trezea dis-de-dimineaţă foarte devreme. La ora 7, pe telefonul de acasă începeau să-l sune corespondenţii din ţară. Ăştia erau adevăraţi împăraţi în judeţe, fiind temuţi şi respectaţi până şi de primii-secretari. Brateş ridica telefonul şi le dicta textele concepute de el însuşi cu o zi înainte. La capătul celălalt al firului, băieţii scriau de zor, fără să piardă o literă, ca la dictare. O astfel de convorbire dura, probabil, în jur de zece minute. De cum închidea telefonul, suna un alt corespondent, apoi altul, şi altul. De la Brăila, de la Baia Mare, de la Timişoara ori Braşov. Şi aşa mai departe, Brateş avea pentru fiecare un text potrivit – în general, evident, cam aceleaşi fraze, doar învârtite niţel, ca să nu fie identice. În fapt, dacă mă gândesc bine, nu era decât un profesionist! Avea studii economice, era inteligent, bine pregătit, însa viaţa îl dusese spre aşa-zisa muncă politică, pe care până la urmă trebuia s-o facă cineva. Mi-am dat seama că nici el nu prea credea în ce făcea zi de zi atunci când a apărut Gorbaciov, al cărui fan înfocat a devenit pe loc. Brateş îi anticipa rusului o strălucită carieră, la nivel mondial. Sigur, nimeni dintre noi nu avea cum să ghicească în cel fel vor evolua lucrurile, extrem de rapid. La Revoluţie, Brateş a fost în primele rânduri. Necunoscându-l, fiindcă apărea pentru prima oară la televizor, românii l-au adoptat repede, privindu-l cu simpatie. Purta un pulover gri cam nespălat şi ochelari cu rama groasă. Se străduia vizibil să fie la înălţime, este probabil şi motivul pentru care a comis atâtea prostii – dacă vă mai aduceţi aminte: a chemat oameni să apere televiziunea (şi oamenii aceia au murit!), a strigat pe post să nu se bea apa, fiindca apa este otravită, a anunţat că trupele sovietice s-ar putea sa invadeze ţara şi alte asemena. Sunt acum convins că n-a făcut-o din răutate, ori cu vreun gând ascuns, ci mai mult luat de val, ca noi toţi la vremea aceea. Apoi, încet, încet a disparut. Cum se spune, rolul său istoric se încheiase. De la el am învăţat o butadă pe care o repeta mereu, întrebându-ne: „Ştiţi care este cea mai importantă lecţie a istoriei? Faptul că nimeni, niciodată nu învaţă nimic, din nicio lectie a istoriei!”

Revin. Dupa ce-şi instruia corespondenţii, pe la 8 venea maşina ca să-l ducă la birou. Făcea cam zece minute, intra pe poartă, urca scările până la etajul doi al blocului-turn şi se aşeza la birou. Pe masă îl aşteptau ziarele: Scînteia, România liberă, Scînteia tineretului. Îşi verifica ideile pe care tocmai le transmisese „in teritoriu” cu frazele din articolele de ziar. De regulă, se potriveau ca o mănuşă pe o mână îngheţată de frig. Pe la prânz începeau să sosească corespondenţele: de la Brăila, de la Baia Mare, de la Timişoara, Braşov şi aşa mai departe. În plus, Bucurestiul, de regulă la marile uzine, în fabrici şi pe şantiere. Oameni filmaţi în prim-plan citeau (ori învăţau pe de rost, dar asta era ceva mai greu) exact textele pe care Brateş le scrisese în ziua precedentă. Exista de acum o anumită tehnică de filmare: trebuia, ca reporter sau operator, să ştii să ţii foaia dactilografiată într-o poziţie anume, astfel încât „subiectul” (oameni ai muncii din fabrici şi uzine, din mine sau de pe şantiere) să poata citi textul cu voce tare, fără să dea însă de bănuit. Rezulta o privire uşor tulbure, pierdută, aţintită undeva în gol. Dar astea erau lucruri care contau prea puţin, fiindcă în general se ştia că tovarăşul şi tovarăşa nu văd nici ei chiar aşa de bine fără ochelari şi deci erau puţine şanse să observe falsitatea declaraţiei „spontane”. Oricum, nu cred că i-ar fi interesat.

Pe scurt, seara la Telejurnal se recitau textele acelea chinuite scrise de Brateş, transpuse ca printr-o mare scamatorie în gura unor oameni ce se aflau la sute de kilometri depărtare, dintr-un colţ al ţării în celălalt, toţi recitind în cadenţă de odă grecească aceleaşi aberante laude, omagii şi angajamente de depăşiri de plan. Puţină lume ştia desigur că şi minerul de la Borşa, şi marinarul din port la Constanţa, şi siderurgistul de la Hunedoara, şi macaragiul de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, şi textilista din Arad sau profesorul din Bucureşti rosteau de fapt cuvinte pe care un singur om le gândise şi le înşirase pe hârtie, cu scrisul său nervos, indescifrabil, curbat mereu spre colţul din dreapta şi acoperit cu scrumul care-i cădea din când în când direct pe foaie. Şi, chiar daca ar fi ştiut, şi mai puţini ar fi fost capabili să creadă!

Dumitru Graur

„Vă sărută tata pe amândoi”

„Se anunţau «crimele» comise de «trădătorul Milea». În aer plutea un sentiment aparte, cu totul necunoscut, tulburător, încă neformulat complet. Aşteptam, ca pe ghimpi. Apoi, pe fereastra deschisă, l-am auzit pe Ciurescu întrebându-l cu voce-tare pe locotenent-major Diţiu, aflat la comanda ostaşilor din Televiziune, ce ordine are. Pe «Dorobanţi» se vedeau deja oameni venind spre noi, fluturând steaguri tricolore şi cântând refrene pe care nu le puteam deocamdată desluşi. Când au ajuns la poartă, li s-a deschis şi aşa a pătruns TAB-ul încărcat ciorchine cu oameni având feţele vesele, înconjurat de alţii, câteva sute, la fel de fericiţi. Am ieşit imediat în curte fără nicio teamă, era de acum un sentiment comun, o zi pe care o aşteptasem atâta vreme, cu prea mici speranţe că va veni vreodată. Revenit în clădire, l-am zărit pe directorul Televiziunii, Petre Constantin, galben la faţă, ţinut de braţ de unul dintre revoluţionari şi condus spre lifturi. Am urcat împreună până la 11. Se şi organizase un fel de «sfat» al conducerii, ascultând cu atenţie solicitările noilor noştri prieteni, care cereau redeschiderea de urgenţă a postului şi punerea în funcţiune a unei staţii care să calmeze oamenii strânşi în curte. Discuţiile se cam complicau, aşa că am coborât  spre studiouri, fără să bănuiesc măcar că în «4» se emitea deja spre ţară. Militaru se afla «la butoane», însă în platou era o buluceală de nedescris şi am crezut efectiv de datoria mea, ca om de televiziune, să intru şi să încerc să fac puţină ordine. N-a fost deloc uşor, oamenii pur şi simplu doreau să-şi urle fericirea de a fi acolo, de a se simţi pentru prima oară liberi, de a ridica întreaga ţară în picioare. Ne priveau oarecum cu suspiciune, înţelegând greu că nu doream altceva decât să-i ajutăm. Cel mai dificil a fost, în fapt, să-i învăţăm să nu mai vorbească toţi deodată. Apoi, lucrurile au început să se aşeze, în faţă apărând alte figuri.

Dar, ce zile extraordinare! Era într-un fel ca în filmele western, cu toţi «cei buni» de o singură parte, iar «cei răi» de partea cealaltă. Nu ştiam desigur cine ne sunt adversarii, dar gloanţele erau cât se poate de reale (s-a vorbit de existenţa unor «scenarii», de aparate de făcut zgomot cu gloanţe oarbe şi alte asemenea născociri de care aş putea râde numai ridicându-mi puţin manşeta pantalonuui şi lăsând să se vadă dâra încă vizibilă lăsată de un glonţ care şi-a greşit ţinta cu numai unul sau doi milimetri), iar realitatea gloanţelor de atunci s-a întipărit nu numai în pereţii şi uşile Televiziunii, dar şi în conştiinţa noastră. Uitasem de somn, uitasem de foame. Uitasem în primul rând de pericol, pentru  că roata istoriei – ne gândim numai acum – s-ar fi putut să se învârtă altfel, dar trăiam, cum spuneam, într-o lume cu totul neobişnuită, care se năştea practic sub ochii noştri. Mai greu a fost în prima noapte, când am crezut că «teroriştii» sunt deja în Televiziune şi ne vor împuşca unul câte unul. Sau pe toţi laolaltă, amănuntul avea mai puţină importanţă. Spre dimineaţă – când focurile, în loc să se potolească, s-au înteţit, iar colonelul Oană a dat şi vreo două salve de tun de pe tancurile din curte -, am pus la un moment dat mâna pe un telefon şi, culcat desigur pe burtă, am format numărul de acasă. «Vă sărută tata pe amândoi!», le-am spus copiilor, ei n-au înţeles desigur despre ce este vorba, dar de acum mă simţeam oricum mai liniştit şi puteam reveni la muncă. Nimeni nu se gândea la sport în acele momente, dar era nevoie de oameni capabili să facă montaj de televiziune, să copieze sutele de casete VHS care veneau din toate părţile şi alte asemenea, aşa că o mână de ajutor le-am dat şi eu lui Tatomir, Melinescu sau Ciurescu, celor care practic n-au părăsit niciun moment, zile în şir, «garsoniera» noastră. Mai greu era când ieşeam pe culoare, cu mâinile ridicate, strigându-mi numele tare, cotrobăit prin haine, ca la aeroport, la fiecare zece sau douăzeci de metri, dar totul era frumos şi nici măcar nu-l bănuiam eroic, fiindcă eroi n-au fost decât cei care au căzut sub gloanţe. Mă opresc aici, deşi aş putea continua pe multe pagini. Însă e greu de crezut că un singur om ar putea sintetiza întregul.”

Dumitru Graur

(Fragment din cartea „Revoluţia română în direct”, coordonată de Mihai Tatulici, şi publicată în 1990)

12 decembrie 2011 –  Autor: Andrei Crăciun – Cotidianul “Adevărul”

Comentatorul nu abandonează ideea că a văzut în Televiziune oameni de-ai lui Gaddafi.

Dumitru Graur m-a întâmpinat sceptic, într-un amurg de vară târzie. A acceptat uşor dialogul, dar a vrut, precaut, să aşeze el primul semn de întrebare, convins fiind că „Adevărul” vrea să îl „desfiinţeze” fiindcă are certificat de revoluţionar. Trebuie spus că Dumitru Graur, „Dadi” cum îl alintă microbiştii, vorbeşte ca şi cum ar comenta. La câteva fraze emite câte un „Fabulos!”, ca după un mare gol, nu îşi permite tăceri îndelungate, ţine ritmul fiecărei istorii, chiar dacă, foarte omeneşte, mai şi greşeşte. Nu are, aşa cum s-ar putea crede, o rigiditate pedantă. Nu are, spuneam, deloc încredere.

Dumitru Graur a păzit terorişti cu mătura la Revoluţie, e convins şi astăzi că erau libieni. Spune că a fost rănit şi ne arată, în acest sens, dovezi medicale, dar nu vrea să facă din asta un caz; preferă să vorbească despre sport, nu despre TAB-uri şi despre colonelul Oană de la Televiziune. Există, chiar, şi un moment care nu poate fi reprodus exact într-o gazetă – este momentul când Dumitru Graur îşi aminteşte că atunci, în decembrie ’89, a sunat acasă şi le-a spus copiilor săi: „Vă sărută tata pe amândoi”. Urmează, aici, nişte lacrimi care nu se văd, dar se simt, căci între timp, în urma unei tragedii rutiere, Dumitru Graur mai are un singur copil.

Când simte că îşi pierde vocea, comentatorul spune doar un „Iartă-mă”, simplu, şi, nu ştii cum, reuşeşte să îşi revină ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Mai mult, parcă pentru a se apăra, foloseşte obsesiv substantivul comun „bătrâne”, deşi reporterul e încă tânăr. E un truc: ia distanţă prin această apropiere. Dar poate cel mai important lucru cu care rămâi după foarte curioasa întâlnire cu Dumitru Graur este imaginea necenzurată a lui Teodor Brateş – de zeu al TVR şi înainte de Revoluţie, şi în timpul ei.

—————————————————————————————————————————————————

“Am să-ţi spun ceva: eu am fost omul care a montat fuga lui Ceauşescu. Am montat-o repede şi am dus-o în studio ca să fie difuzată.”

“Erau… terorişti! Aveau tenul foarte măsliniu, nu vorbeau româneşte. Şi îi legasem fedeleş şi îi păzeam cu coada de mătură.”

Dumitru Graur comentator

„La Televiziune a fost o  intoxicare fabuloasă!”

Dumitru Graur: Bătrâne, cu ce ocazie seara pe la mine? Te-a trimis Cartianu să scrii de certificatul meu (n.r. Dumitru Graur are certificat de luptător remarcat – LRMG 00392)

Reporter: Nu m-a trimis nimeni. Am venit singur fiindcă am găsit articolul pe care l-aţi scris în cartea lui Mihai Tatulici  – „Revoluţia Română în direct”. Scriem despre cum a fost trăită Revoluţia în Televiziune, şi era normal să vorbim şi cu dumneavoastră.  

Nu te cred. Nu uita că sunt bătrân în meserie. Ştiu eu de ce te-ai deranjat până la mine…

Vă înşelaţi.

Bine, bătrâne.

Pe 21 decembrie eraţi la serviciu, la Televiziune?

Nu eram. Am văzut, la mine acasă, la televizor, cu un prieten, Corneliu Stroe, preşedintele de atunci al echipei de fotbal Universitatea Craiova, şi am zis: „Opa, s-a terminat, clar! Facem pariu pe un cartuş de ţigări Kent că aşa e?”. Şi acum zice prietenul ăsta al meu, când mă duc la Craiova:. „Al dracu’, Graur, îmi luă cartuşu’ de Kent!”. Dar nu mai ştiu dacă mi l-a dat. Chiar! Cred că nu mi l-a dat. A doua zi, pe la 11, a început mişcarea. Când s-a început cu „trădătorul Milea”, mi-am dat seama că e vorba de minute, că s-a terminat. Eram la Televiziune. Apare Ilie Ciurescu şi îl întreabă pe ofiţerul de Armată care răspunde acolo (n.r. – Diţiu): „Ce ordine ai?” (n.r. – Ilie Ciurescu ne-a confirmat episodul şi a notat  că răspunul lui Diţiu a fost că nu se va trage). Ciurescu era un personaj foarte apropiat familiei Ceauşescu. El era în graţiile „Tovarăşei”. Au încercat să-l bage şi pe el în faţă, dar nu a prins. Brateş era de o mie de ori mai vinovat, dar nu ştia lumea, habar n-avea.

Ce a fost la Televiziune în zilele Revoluţiei: o manipulare?

Părerea mea e că la Televiziune a fost o intoxicare fabuloasă! Nu ştiu detalii! Habar n-am! M-am dus acolo, în studiouri, am văzut că nu am ce să fac şi au început să vină casete VHS. Domnule, cine le montează? Hai să le montăm noi! – am zis. Tehnicienii de la Televiziune sunt împărţiţi în două: o categorie mică a mers cu revoluţionarii şi o categorie mai mare din ăştia… care s-au cam dat la fund, au cam tuns-o, s-au uşchit, nu-i găseai. Şi casetele alea… unele erau trase de amatori, altele nu ştiu de cine naiba erau trase, nu mi-am pus întrebarea. Am făcut un comando de montori într-un spaţiu foarte mic, de aceea i s-a zis „La Garsonieră”.  Eram eu, era Melinescu şi era chiar Ciurescu, care, încet-încet, a văzut că nu îl bagă nimeni în seamă şi a zis să se facă util, alături de noi. Am să-ţi spun ceva: eu am fost omul care a montat fuga lui Ceauşescu. Am montat-o repede şi am dus-o în studio ca să fie difuzată.  Nu ştiu de unde a venit, cine a adus-o, habar nu am! Şi a mai fost o intoxicare – am primit o casetă de la Timişoara în care erau filmate cadavre. Cei care vorbeau acolo ziceau: „ Săracii oameni, uite, au fost torturaţi în laboratoarele securiste de la Timişoara!” Am păpat-o! Cine putea şti, bătrâne? Erau zeci de oameni care veneau, care transportau – unii mâncare, alţii bilete. În celebrul Studio 4 era inclusiv Patriarhul, pe care Dinescu l-a ţinut câteva ore pe scaun să nu intre. „Să nu intre, nemernicul ăsta!” – şi mulţi, mulţi din ăştia.

Dumitru Graur (în medalion), la 22 decembrie 1989, în studioul 4 al TVR

După ce criterii se făceau ierarhiile acolo?

Dinescu, Caramitru erau şefii, puteau să vorbească, făceau ce voiau. Am un prieten, pe unul Holban, care a fost un personaj important al Revoluţiei. A fost în toate momentele arzătoare şi la un moment dat el devenise şeful. Holban putea să ajungă adevăratul conducător! Probabil că asta l-a salvat… cine ştie? Ăia aveau nevoie şi întrebau: „Nea Holbane, ce facem acuma?” Îl ascultau. Domnule, e incredibil că nu s-a făcut un film adevărat despre momentele astea, care au fost fastuoase în istoria unei ţări!

Ce credeaţi, să zicem, pe 20 decembrie 1989?

Că o să cadă Ceauşescu, dă-l dracu’, că nu o să trăiască o sută de ani! Dar comunismul – nu o să cadă niciodată! Când am auzit prima dată „Jos comunismul!”, nu mi-a venit să cred. A fost şi idiotul care a strigat „Moarte securiştilor!” – Dumitru Mazilu. Cum, mă? Cum să strigi aşa ceva? Cum? Era o situaţie fără ieşire. Ce să faci cu 100.000 de securişti? Puteai să-i omori? Nu puteai! Oamenii ăia au condus toată ţara, dovadă că ei au preluat puterea, că au cei mai mulţi bani. Ce să le faci? Cum ai fi văzut schimbarea asta care nu s-a mai petrecut niciodată în istoria lumii? Blandiana şi Caramitru erau veniţi şi ei pe acolo ca papagalii, nişte visători! I-au curăţat ăştia imediat. Dar cum să ceri să îi omori pe securişti?! Cum?

Revenind la Televiziune…

Eu nu am avut curaj, nu m-am bătut cu nimeni. Ceea ce eu însă cred că am făcut – noi aveam un entuziasm teribil, să ştii… Am înfruntat pericolul ăsta de a muri în orice clipă! Pericolul ne pândea! La un moment dat, noaptea, cred, 22 spre 23, mă gândeam: poate să intre cineva şi să ne omoare. Multe gloanţe s-au tras în Televiziune! Ne terminau într-o jumătate de oră pe toţi, bătrâne! Nu mai rămânea niciunul! Dacă trimiteau o unitate USLA, ne măcelăreau pe toţi! Ce vorbeşti?! M-am gândit, dar era prea târziu să mai dai înapoi. Au fost momente colosale. Stăteam noaptea la lifturi. Turnul Televiziunii e înconjurat cu birouri cu geamuri, dar în mijloc e un spaţiu care e ferit, şi acolo ne adunasem toţi şi stăteam claie peste grămadă. Ne feream, s-au incendiat nişte case de jur împrejur. Prinsesem şi nişte terorişti.

Chiar erau terorişti?

M-am uitat la ei – da, erau… terorişti! Aveau tenul foarte măsliniu, nu vorbeau româneşte. Erau libieni – eu aşa cred. Şi îi legasem fedeleş şi îi păzeam cu coada de mătură. Le ziceam: „Dacă mişti, îţi dau cu asta în cap!” Ăia cu mătura… au dispărut a doua zi. I-a luat colonelul Oană pe toţi şi i-a dus, asta se ştie. Probabil că Gaddafi din Libia a zis că dacă mi-i împuşcaţi, vă împuşc şi eu vreo 300 de români în Libia, la mine! De-aia nici nu se putea spune nimic. Dar oamenii aceia au existat! Asta este teoria mea! Dacă lucrurile ar fi decurs altfel, dacă oamenii care aveau puterea ar fi decis să fie de partea lui Ceauşescu, eram oale şi ulcele, bătrâne! Păi, când a tras colonelul Oană salva de tun, am simţit că genunchii s-au tăiat şi am căzut la pământ imediat. Am ieşit în curte, era soare, frumos, şi deasupra – cu ochii mei, ţi-o spun, Andrei – am văzut, la o înălţime cam de o mie de metri, un elicopter şi unii cu o puşcă-mitralieră trăgeau în noi. Cum mă vezi şi cum te văd! Stupefiant! Cine era ăla? De ce trăgea în Televiziune? Incredibil! Erau atâtea evenimente că nu se poate spune, pe care să le ţii minte mai abitir?

De unde au apărut Grădinescu şi Băleanu

Dadi Graur schimbă des cursul discuţiei, e imposibil să o menţii între nişte graniţe cronologice. Comentatorul o tot  trage înspre activitatea postrevoluţionară, înspre ceea ce numeşte „prima redacţie de sport din România”. Cu ocazia amintirilor de la Revoluţie, aflăm, iată, din senin, şi cum au ajuns comentatori Emil Grădinescu şi Cosmin Băleanu. Dumitru Graur vede în comentariul sportiv liber un câştig important al Revoluţiei, şi poate că nu greşeşte.

După Revoluţie?

După ’90, eu m-am angajat cam tare şi am făcut prima redacţie de sport din România. Înainte, „Sportul” era o mică anexă a departamentului de ştiri. Redactor-şef – Lavric. Redactor-şef adjunct – Brateş. La „Sport”, Revoluţia ne-a găsit doar pe mine şi pe Pumnea, eram ultimii mohicani de acolo. Mai uşor intrai la NASA, probabil. Noi am avut o şansă. Au mai fost Ţopescu şi Satmari, care a plecat şi el odată cu Ţopescu. Eu am lucrat înainte zece ani la „Flacăra”, cu Adrian Păunescu. După Revoluţie am început tot cu Ţopescu, care m-a lăsat cu ochii în soare. Probabil el s-a îndepărtat din motive politice, a vrut să se îndepărteze de curentul FSN. Atunci nu îl înţelegeam, acum înţeleg. Şi am reuşit să fac prima redacţie din oameni care nu aveau nicio legătură. Ionel Stoica se ocupa de Tineretul Comunist. Alţii, alde Hobana, erau cărători de benzi. Erau nişte benzi uriaşe, groase, şi aşa a ajuns redactor la mine. Am reuşit să fac o redacţie care până la urmă a început să funcţioneze. Totul cu ochii pe noi! Când am făcut prima Olimpiadă, în ’92, la Barcelona… Ţopescu făcuse un program de trei ore pe zi! „Domnu’ Ţopescu, ai înnebunit? E prima Olimpiadă. Să facem de dimineaţă până seară! Oamenii vor să vadă!”. „Fă tu!”, îmi zice. Şi am făcut… 14 ore pe zi!

Aţi greşit?

Am greşit. Eram sufocaţi, am început să mai şi greşim. Oboseala… Pe Grădinescu, săracul, îl pusesem la box şi ăla transmitea câte cinci ore. Se mai greşea.

Şi pe Grădinescu de unde l-aţi luat?

Va trebui să îmi scriu memoriile! A fost fabulos, bătrâne! Soţia lui era importantă la Televiziune. Fată tânără – din păcate, a murit de cancer.  Se mişcase, ajunsese directoare adjunctă pe la serviciul Financiar, l-a adus şi ea pe bărbată-su, care avea nişte calităţi, nu mai era foarte tânăr, avea, eu ştiu, aproape de 30 de ani, şi era pasionat de sport. L-a adus la serviciul publicitate, că acolo se mai intra. Ieşea unul pe post şi spunea: „S-a pierdut un căţel în zona Romană”. Eh, asta făcea Grădinescu. Zicea: „Fabrica de modă nu-ştiu-care vinde nu-ştiu-ce”. A crescut, uşor-uşor. L-am crescut, l-am băgat în treabă. Şi în 1992, la Campionatul European ţinut în Suedia, i-am luat pe Stoica, pe Ţopescu şi pe Grădinescu. Emil nu credea: „Până nu ajung acolo, nu cred”. Acum recunoaşte, îmi e recunoscător. Povestea cu Băleanu, iar… e fabulos! Am dat un concurs. Era o luptă îngrozitoare. S-au prezentat la concurs 250 de oameni, 200 chiar au intrat să dea, şi din ăia 200 de oameni l-am ales pe Cosmin Băleanu. S-a descurcat bine, săracul, pe urmă am aflat că urma o şcoală de tehnicieni dentari. Dă şi vorbeşte cu maică-sa, că el era mic, vai de el!… Această redacţie a existat şi a funcţionat foarte bine. Revoluţia ne-a adus şi această libertate.

Presa sportivă, cel puțin din punct de vedere teoretic, ar trebui să fie un domeniu liber, lipsit de constrângeri și amenințări. Fiindcă, în principiu, ea tratează o activitate deseori benevolă, fără caracter lucrativ, având ca obiectiv simpla plăcere a mișcării fizice și a competiției, în care recompensele sunt (vorbim de sportul amator) mai mult simbolice:  contează mai ales bucuria triumfului, orgoliul de a învinge, satisfacția victoriei colective, transpirația pentru o cauză pe cât de facilă, pe atât de nobilă. Acestea au fost întotdeauna rădăcinile sportului, pe care era modernă le-a pervertit în fel și chip, după asemănarea unei societăți sau a alteia. Desigur, puterea banului își spune astăzi cuvântul, însă a existat o epocă în care presiunile asupra presei sportive veneau din altă parte, iar noi despre aceste aspecte vom vorbi mai întâi.

Așadar, cu toate că și azi se mai exercită presiuni asupra libertății cuvântului în gazetăria sportivă, despre care vom aminti mai târziu, nimic nu se poate compara cu se petrecea în urmă cu multe decenii. Voi începe prin a descrie succint perioada cea mai dură a gazetăriei, cea din anii stalinismului și ai internaționalismului proletar, atunci când un singur cuvânt nepotrivit te putea arunca pentru ani buni în închisoare. Erau anii în care, de pildǎ, pe coperta colorată a unei reviste sportive a apărut din greșeală un steag roșu-alb-verde (deci steagul Ungariei!) în locul tricolorului roșu-galben-albastru, ceea ce a dus la arestări și condamnări severe, cei care greșiseră fiind acuzați de complot împotriva statului român. Erau anii în care despre URSS și sportul sovietic nu se putea scrie decât la superlativ. Iată, spre exemplu, un citat de pe coperta revistei Football (nr. 6-7/1950) apărută în plină perioadă stalinistă: „Footballul sovietic este cel mai bun și cel mai avansat din lume. Strălucitele victorii obținute peste hotare – și în special în Anglia –, de jucătorii sovietici, sunt cea mai bunǎ dovadă. Footballul sovietic nu exclude lupta bărbătească, utilizarea forței, a corpului bine dezvoltat. Dar footballiști sovietici nu depășesc niciodată, în întrecerile tovărășești dintre ei, limitele corectitudinii. Fotografia aceasta (în poză se văd doi jucători disputându-și o minge înaltă – nota mea, D.G.) constituie o pildă vie. Un înaintaș de la colectivul Dinamo Stalinabad (Tadjikistan) și portarul colectivului Casa Ofițerilor din Kiev își dispută cu dârzenie balonul. Niciunul însă nu folosește vreunul din mijloacele nepermise, atât de frecvente în sportul din țările capitaliste.” Cât privește participarea la marile manifestări sportive internaționale, ele nu erau permise decât pentru a arăta superioritatea sportului sovietic și a celui din țările de „democrație populară”, între care, desigur, ne număram. Iată așadar un citat dintr-un articol apărut inițial în cotidianul Soviețchi sport (Sportul sovietic), sub titlul O contribuție la cauza păcii, tradus și publicat imediat după Olimpiada anului 1952, de la Helsinki: „Cea de-a XV-a ediție a Jocurilor Olimpice, care s-a încheiat, a arătat puternica năzuință a tuturor sportivilor cinstiți din diferite țări către pace și prietenie între popoare. [...] Jocurile Olimpice au constituit, de asemeni, o demonstrație clară a acelei considerațiuni de care se bucură în fața sportivilor din toate țările lumii sportivii sovietici și marea Uniune Sovietică. La Jocurile Olimpice au fost pulverizate așteptările clicii reacționare, care, contând pe campania deșănțată de defăimare a Uniunii Sovietice, dusă în țările blocului americano-englez, credea că ațâțătorii la război vor putea împiedica stabilirea de relații prietenești între sportivii acestor țări și ai celor din URSS și țările de democrație populară” (revista Stadion nr.8/1952, pag. 9-19). Din fericire pentru noi, cei de azi, noi n-am făcut cunoștință cu asemenea îngrozitoare constrângeri decât din cărți sau studiind arhivele îngălbenite ale ziarelor vremii. Să ne apropiem acum de ceea se petrecea în urmă cu două, trei decenii, în plin avânt al societății socialiste așa-zis multilateral dezvoltate. Pentru cei mai tineri, cei care n-au avut de-a face cu sistemul de cenzură al societății comuniste, lucrurile vor putea părea neverosimile, însă pentru noi, oamenii care am scris sau am vorbit despre sport în acea perioadă, cenzura cuvântului liber exprimat devenise un modus-vivendi, cu care eram obligați să ne obișnuim de la primii pași în gazetărie. Aici ar trebui să mă refer în primul rând la amestecul politic în gazetărie, activitate care devenise un fel de anexă – atenție, chiar deosebit de importantă, cu mult mai importantă decât în zilele noastre! – a politicii de partid și de stat. Aparatul de propagandă al societății comuniste nu accepta niciun fel de derogare de la linia partidului unic. Deși ziariștii aveau în principiu un statut independent, ei nu erau socotiți în fapt decât simpli „prestatorii de servicii” ai sistemului de propagandă comunist, oameni meniți,  „să ducă spre mase cuvântul și hotărârile PCR”, iar mai apoi, ale tovarășului și ale tovarășei Nicolae și Elena Ceușescu.       Pe de altă parte, detaliu deosebit de important, partidul și statul comunist acordau o mare atenție sportului, căutând să obțină în acest mod imagine și faimă peste hotarele țării. Superioritatea orânduirii comuniste nu se putea demonstra mai bine decât prin câștigarea de medalii sau titluri olimpice, mondiale, europene – lucru care ar fi atestat, după mintea ideologilor comuniști, calitatea pregătirii sportivilor, excelente condiții de viață și de antrenament de care se bucurau ei în acele vremuri. Erau timpurile în care statul român chiar investea ceva bani în activitatea sportivă și aștepta să aibă roade cât mai evidente, în măsură să spulbere concurența capitalistă, cea a sportivilor din țările occidentale, în special. O asemenea viziune nu era nici pe departe proprie României, este de reținut că și alte țări din așa-zisul „lagăr socialist”, R.D. Germană și URSS în primul rând, dar și Polonia, Bulgaria sau Cuba promovau aceeași politică, luptându-se pentru medalii și titluri, spre a se lăuda apoi cu superioritatea sportului „amator” (în fapt un profesionalism mascat) și a celor care îl reprezentau, sportivii crescuți în adevărate sere de pregătire, în care nu făceau altceva decât să se antreze uneori și câte 11 luni într-un an, pentru o singură competiție majoră, de regulă cea a Jocurilor Olimpice. Ei bine, toate aceste succese majore – și trebuie desigur să remarcăm că, prin talentul și eforturile considerabile ale sportivilor noștri, ele chiar au existat în acea vreme –, se cereau în mod obligatoriu a fi cântate exaltat de o presă a cărei unică menire era, cum spuneam, cea de a transforma în ode toate izbânzile sportivilor români, fără să uite în niciun moment să menționeze, „condițiile excepționale de pregătire și de viață asigurate de către partid și de stat”, „personal de tovarășul Nicolae Ceaușescu” etc., etc. Așadar, revenind, am simțit încă de la primul contact cu gazetăria (asta se petrecea în primăvara anului 1969) obligațiile pe care le avea un tânăr ziarist sportiv, și fără de care n-ar fi izbutit niciodată să spere să facă o carieră în domeniu. Mi s-a spus încă de la început să fiu atent la ce scriu, dacă vreau să rămân în redacția ziarului. Era vremea când un anume Pompi Vintilă își turna la partid colegii, pe cei care aduceau la serviciu ouă roșii și cozonac în pachetul cu mâncare (simbolul Paștelui fiind interzis), iar a fi membru PCR nu era decât o obligație sine qua non pentru oricare aspirant la meseria de gazetar. Desigur, atunci când nu prea ai de ales, nu-ți poți face prea multe probleme, toți cei de atunci luam lucrurile așa cum erau, fiindcă a încerca să schimbi ceva, să te opui cumva direcției impuse, echivala cu o sinucidere socială. Unicul ziar de sport, intitulat la început Sportul popular, apoi simplu, Sportul, ceda de regulă prima pagină activităților politice ale vremii, care evident nu aveau nici cea mai mică legătură cu activitatea sportivă. În general, presa era plină de titluri bombastice, preaslăvind excelentele rezultate ale sportivilor, ceea ce de multe ori nu era chiar foarte departe de adevăr, cum am spus. Erau chiar anii în care sportivii români aveau succese, ceea ce ușura mult efortul scrisului sau al comentariului sportiv. Așa s-a afirmat marele crainic sportiv Cristian Țopescu, cea mai cunoscută voce a momentului, lucru care nu i-a adus numai satisfacții, ci și invidie și dușmănie. Aș putea povesti mai multe episoade din cariera lui Țopescu, care uneori își asuma riscuri destul de calculate, dar care totuși a fost în mai multe rânduri certat, sancționat și ca urmare interzis pe post pentru o vreme (de obicei o lună sau două). Spre exemplu, atunci când a pomenit despre muncitorii de la uzinele Fiat, care au fost aduși cu autobuzele la Belgrad, pentru a vedea o partidă importantă a echipei Juventus Torino, ba chiar primiseră o zi liberă pentru a putea asista la meci! Un astfel de lucru desigur că ar fi fost de neînchipuit în țara noastră, cu toată așa-zisa superioritate a sistemului socialist și a grijii față de clasa muncitoare… Țopescu l-a povestit și a plătit pentru asta. În fapt, ca mecanismul să se înțeleagă, cenzorii se temeau la rândul lor să nu-și piardă slujba în cazul în care s-ar fi aflat „mai sus” despre „greșelile grave exprimate pe post” și atunci conducerea Televiziunii îl trimitea pe Țopescu pe tușă câteva luni, până ce incidentul era dat uitării – sau mai exact până ce se constata că pericolul trecuse, fără ca să se sesizeze cineva de la Comitetul Central al partidului comunist. Și mie mi s-a întâmplat același lucru, atunci când, în timpul comentariului în direct de la Sala Polivalentă din București, am rostit, la sfârșitul întâlnirii de Cupa Davis din martie 1984, dintre echipele României și SUA (care-i avea atunci pe celebrii tenismeni Jimmy Connors și John McEnroe) următoarea frază: „A fost o cinste pentru întreg sportul românesc să găzduiască o asemenea întâlnire cu echipa de Cupă Davis a Statelor Unite, o echipă care poate fi comparată cu Brazilia la fotbal sau Noua Zeelandă la rugby”. Petru Enache, secretar al CC al PCR pentru probleme de propagandă și presă ar fi rostit, din câte mi s-a spus, fraza: „Ce spune ăsta? Cinste a fost și pentru ei că au jucat cu noi!” În consecință, nu m-a dat nimeni afară, însă n-am mai avut voie să vorbesc pe postul național de televiziune vreo șase luni după aceea. Cum însă venise Olimpiada anului 1984 (Los Angeles) și era mare nevoie de comentatori pentru a susține verbal imaginile pe care Televiziunea le primea gratuit din Statele Unite, am comentat totuși din studio, fără să mi se rostească sau să mi se afișeze în niciun moment numele pe ecran! Apoi, totul s-a uitat și… am mers mai departe. Așa cum se știe, Țopescu a fost eliminat din presă după episodul din Suedia, în 1983, când a rostit fraza care avea să-i schimbe viața. El n-a spus decât că „fotbalul românesc ar avea de câștigat dacă, spre finalul carierei, jucătorilor li s-ar permite să evolueze în străinătate”, desigur în anumite condiții (număr de selecții la națională, vârstă înaintată). Interesant este că Țopescu, care aștepta momentul pentru a spune această frază (pregătindu-și ca de obicei extrem de temeinic textele scrise în vederea comentariului), a fost sfătuit de mai mulți apropiați, între care și Mircea Lucescu, antrenorul de atunci al echipei naționale de fotbal, să nu o spună pe post. El însă a riscat, încurajat și de rezultatul excepțional obținut atunci de fotbaliștii tricolori (victorie la Stockholm cu 1-0) și … a plătit! Lui Ceaușescu i s-a raportat că „Țopescu îndeamnă tinerii să plece din țară!” și astfel, cu toată celebritatea sa, sau poate și din această cauză, Cristian Țopescu a fost transferat ca simplu ofițer la Clubul Steaua, acolo unde l-a și prins Revoluția. Dacă am ajuns aici, trebuie să menționez că nu am văzut niciodată un om care să-și pregătească atât de minuțios comentariile înaintea unei transmisii televizate, fie un meci sau un alt eveniment sportiv, ca Țopescu! Practic, el nu rostea pe postul național decât foarte rar o frază întreagă care să nu fi fost scrisă dinainte, să nu fi fost mai întâi îndelung analizată de filtrul minții sale, așternută pe hârtie cu multe zile înainte! Ajunsese așadar la o autocenzură feroce, fără de care n-ar fi izbutit însă niciodată să se mențină în vârful ierarhiei comentatorilor sportivi. Știa că poate deveni extrem de periculos să rostești spontan cuvintele, fiindcă un asemenea mod te-ar putea expune greșelilor și consecințelor care urmau și-și asuma riscuri extrem de bine calculate. Cu atât mai paradoxal este că el a „căzut” totuși, în ciuda tuturor precauților pe care și le lua, fiind eliminat fără cel mai mic regret, atunci când Ceaușescu s-a supărat. În general, se cunoște prea puțin rolul foarte important pe care l-a jucat Traian Pușcașu, vicepreședinte al Radioteleviziunii Române până la Revoluție, în cenzurarea activității publicistice a televiziunii naționale. Acest om a schimbat timp de vreo două decenii toți președinții care s-au perindat la conducerea televiziunii, el rămânând neclintit pe scaun, în biroul său de la etajul 12, ani și ani de zile. Pușcașu supreveghea tot, de la jurnalul de actualități politice (renumitul „Telejurnal”), până la emisiunile așa-zis distractive sau cele de sport. Când erau emisiuni (sau reportaje) mai importante, întinse pe spații mai mari, atunci se organiza așa-numita „vizionare” la același etaj 12 al blocului turn, într-o sală special amenajată. Mi-aduc aminte că muncisem o lună de zile la reportajul despre calificarea la Euro 1984, iar la „vizionare” tot ce făcusem era să cadă într-o singură clipă, dacă redactorul meu șef, Ion Lavric, n-ar fi insistat și nu m-ar fi apărat în fața lui Pușcașu, asigurîndu-l că nu este nimic în neregulă. Apoi, erau cenzorii mai mici,  care îmi vedeau buletinele de știri sportive sau rubricile din alte emisiuni, și până nu le plăcea lor, până ce nu scoateam, evident obligat, orice aluzie despre superioritatea organizării sportului în alte țări, de exemplu, nu-mi semnau fișa de emisie. Era unul, Cicerone, cu care mă certam aproape în fiecare săptămână, fiindcă pretențiile sale deveneau tot mai absurde, mai lipsite de sens. Interesant este că, la câțiva ani după  Revoluție, acest Cicerone a devenit nici mai mult, nici mai puțin decât șeful Sindicatului Liber din Televiziunea Română, militând deci pentru libertarea cuvântului și neingerința politică… Viața îți poate aduce multe farse, după cum se vede! Momentul de vârf al cenzurii „prin adăugire” se petrecea desigur la manifestările așa-zis populare de la 23 August, atunci când „întregul popor elogia uriașele realizări ale societății socialiste multilateral dezvoltate”, ca și „contribuția inestimabilă a tovarășului Nicolae Ceaușescu” sau „grija părintească a tovarășei Elena Ceaușescu”… Cine își închipuie azi că sportul era scutit de asemenea stupide sloganuri se înșeală profund. Eram obligați să rostim pe post asemenea inepții, textele noastre scrise erau foarte atent vizate, începând cu șeful de secție, apoi de conducerea redacției, de multe ori fiind sfătuiți să insistăm pe anume sau anume laudă deșănțată, în funcție de „moda zilei”, ca să zic așa. Când defilau așadar sportivii prin fața tribunei, noi recitam aproape fără răsuflare textele ce ne erau impuse, spre a aduce în primul rând laude partidului, tovarășului Ceaușescu și tovarășei Ceaușescu, „cei fără de care” etc., etc. Ferească sfântul să îndrăznești să te abați cu o virgulă de la textul aprobat sau să greșești cumva – impardonabilă eroare! – numele ori prenumele celor doi tirani, cǎci vicele Pușcașu și probabil vreo câțiva securiști zeloși te-ar fi așteptat imediat la ieșire, și nu ca să te felicite. Fiindcă eram comentator sportiv, mă aflam într-o ipostază foarte rară la acea vreme, putând vorbi ceea ce se chema „în direct” la transmisiile de meciuri. Desigur, mă pregăteam intens și știam că, la sfârșitul comentariului, va trebui să adaug ceva de genul „sportivii mulțumesc din inimă partidului, personal tovarășului … și tovarășei…, fără de care nu ar fi putut înfăptui” etc., etc. Dar erau cazuri în care nu știam cum o să se termine un meci sau o întâlnire sportivă – și atunci eram obligat să-mi pregătesc mai multe variante, în funcție desigur de rezultatul final. Mi-aduc bine aminte că, la meciul dintre selecționatele României și Irlandei de Nord, din noiembrie 1985, mi-am pregătit nu mai puțin de trei variante de final: cea pentru victorie (entuziastă, euforică, dat fiind că echipa națională ar fi obținut calificarea la Campionatul Mondial), cea pentru meci egal (mai temperată, fiindcă am mai fi păstrat șanse) și cea pentru înfrângere (pe un ton critic, aspru, dată fiind eliminarea din competiție a echipei noastre). Din păcate, am fost  nevoit să scot la finalul meciului varianta critică! Este de asemenea interesant că, dacă mi-ar fi dat prin gând să rostesc pe post cine știe ce nesăbuintă (și vă mărturisesc că mi-a trecut prin minte!), cenzorii politici se gândiseră și la o asemenea eventualitate. Așadar, dacă m-aș fi apucat să strig pe post, de exemplu, „Jos Ceausescu!”, strigătul meu disperat n-ar fi ajuns niciodată la urechile ascultătorilor. Exista în Televiziune, lucru despre care am aflat abia după 1989, un sistem tehnic greu de explicat pe înțelesul tuturor, un fel de „buclă” de sunet, care făcea, să zicem, o scurtă „ocolire”, de cel mult 2-3 secunde față de imaginea recepționată pe micile ecrane, întârziere însă suficientă pentru ca un tehnician avizat și cu urechile pâlnie să închidă brusc calea de sunet, împiedicând ca vorbele să mai fie difuzate spre antenele de receptie. În cazul sportivilor rămași în străinătate, numele lor dispăreau efectiv din comentarii, dar și din orice arhivă sau film documentar despre un anume eveniment. Într-o carte apărută în acea perioadă este descris meciul în urma căruia echipa României a învins Anglia cu 2-1, unul dintre goluri fiind înscris de Marcel Răducanu, jucătorul care a rămas în Germania și a cerut azil politic. Ei bine, faza este descrisă cam în felul următor: „În minutul 24, mingea ajunge la Iordănescu, apoi Țicleanu pasează și șut în colțul porții lui Clemence: 1-0 pentru România”. Lipsea evident tocmai autorul golului din această descriere! Desigur că imagini din faza cu pricina lipseau și din retrospectivele fotbalistice, fiind cenzurate. Mi-aduc însă aminte că, după câțiva ani buni de la acel eveniment, am introdus într-un program de meci formația completă pe care echipa României a aliniat-o în acea partidă, inclusiv, așadar, cu Marcel Răducanu. Oamenii de la tipografie s-au cam mirat, era pentru prima oară când îi apărea numele după destula vreme, dar absolut nimic nu s-a întâmplat după aceea. Este un exemplu care ne arată că uneori autocenzura era mai puternică decât cenzura însăși. Amintind despre programele de meci, trebuie să spun cǎ, într-o vreme, am produs destul de multe astfel de tipărituri sportive, care se plăteau bine de către cluburi sau de federația de specialitate. Pentru a le duce la tipar era însă nevoie mai întâi de o viză de la Sectorul de partid al Capitalei, mai exact de la cenzorul însărcinat cu această îndeletnicire. După o vreme, ne-am și împrietenit. Eu îi duceam „marfa” într-un plic (texte și fotografii pentru ilustrație), el arunca un ochi peste ele și, pentru că de la o vreme căpătase încredere în capacitatea mea de … autocenzură, își tempera repede vigilenta și-mi acorda viza necesară. Cum eram mai mereu în întârziere față de graficul apariției programului, pentru urgentarea procesului de cenzură, mai utilizam și neaoșul obicei al spăgii, mituind cenzorul Sectorului muncipal de partid, de regulă cu un „cartuș” de țigări Kent, o marfă extrem de apreciată la vremea respectivă. Încă o dată interesant, prietenul meu, cenzorul sectorului de partid, este astăzi redactor-șef adjunct la cotidianul Jurnalul național. Trebuie să mă întorc la numele cenzurate. Dacă pentru Nadia Comăneci timpul a fost prea scurt pentru a fi cenzurată (a trecut ilegal granița în toamna anului 1989), pentru alții lucrurile au stat în alt mod. Oricare sportiv care „alegea libertatea”, cum se spunea pe acele vremuri, devenea complet indezirabil, numele lui fiind uitat definitiv și şters din anale sau statistici. Asemenea lucruri se mai întâmplau și pe plan intern, chiar dacă într-o proporție mai mică. Spre exemplu, tânărului fotbalist Gheorghe Ceaușilă i-a fost interzis să i se pronunțe numele, el apărând în cronicile ziarului Sportul ca „C. Gheorghe”, și chiar în transmisiile de radio numele său era pronunțat în același fel, stârnind desigur ilaritate. Un alt fenomen al cenzurii numelor sau prenumelor „nepotrivite” a fost cel al „românizarii” sportivilor de etnie maghiară. Așa a ajuns Lajos Satmary – „Ludovic Sătmăreanu”, Imre (Vogl) devenea „Emeric”, Lászlo (Bölöni) – „Ladislau”, Kati (Szabo) – „Ecaterina”, și așa mai departe. Pe timpul existenței odioasei echipe Victoria București (aparținând Miliției Capitalei), s-a ajuns până acolo încât un jucător adus de la Oradea, pe nume Szekely, să se numească „Dan Daniel”, așa cum îi apărea numele în toate cronicile meciurilor. Ziariștii erau oameni mult mai bănuiți că ar fi putut complota împotriva orânduirii socialiste decât multe alte categorii de persoane, dovadă că ochii Securității vegheau cu mare atenție asupra lor. În Televiziunea națională erau atât de mulți „turnători”, încât, la un moment dat, s-a spus că numărul lor reprezenta cam 25 la sută din personal, deci cam un „colaborator” la patru persoane! În anii care au precedat revolta populară din 1989, această supraveghere se întețise. Ofițerul de securitate Orzan, care în mod oficial îndeplinea o funcție de… vicepreședinte, a început să-mi solicite să dau o declarație scrisă de câte ori mă întorceam din străinătate. Obligat de împrejurări, i-am scris pe hârtie de vreo două ori cum că „mi s-au asigurat toate condițiile necesare transmisiei în direct” și alte asemenea, iar după o vreme a încetat să-mi mai ceară asemenea declarații scrise. Dar am văzut cu ochii mei cum se fereau absolut toții colegii din presă când ne întâlneam la diferite meciuri din străinătate cu domnul Nicu Munteanu, crainicul de sport al postului Europa Liberă, altfel un om la locul lui, care mi-a devenit foarte apropiat după Revoluție. Pur și simplu încercau să intre în pământ, se întorceau cu spatele și fugeau, de frică să nu fie văzuți și „turnați” (de colegii vigilenți, evident) că stau de vorbă cu acel „dușman al poporului”, care era angajatul postului atât de urât de familia Ceaușescu și de întreaga Securitate ceușistă. O altă formă de cenzură am întâlnit-o în cazul montajului de imagini. Spre exemplu, într-o secvență memorabilă trimisă de televiziunea americană de la Olimpiada anului 1984, campionul olimpic Nicu Vlad, un halterofil excepțional, apărea sforțându-se până aproape de limită, pentru a ridica greutatea, venele gâtului dând impresia, pe imaginea slow-motion, că vor plesni de-a dreptul. Șefii au văzut imaginile montate de mine și au decis să le scot, fiindcă le era frică de reacția celor doi soți Ceușescu, care n-ar fi agreat nicio imagine de acest fel, a încordării supraomenești pentru victorie. În concepția lor, sportul trebuia să fie  numai cu flori, zâmbete și panglici colorate. Cred totuși că nu era decât un mod evident de autocenzură, șefii din televiziune nu aveau de unde să știe care vor fi reacțiile la vârful ierarhiei (în cazul, destul de improbabil, în care s-ar fi uitat la televizor în acele momente), dar încercau să anticipeze orice fel de neplăcere sau apreciere negativă, eliminând din start tot ce, credeau ei, i-ar fi putut deranja. Am susținut, la începutul acestor consideraţii, că și astăzi se mai exercită presiuni asupra libertății cuvântului în gazetăria sportivă. Și am să dau câteva exemple. Astfel, pe când dețineam funcția de director al cotidianului Gazeta sporturilor, am primit o mulțime de „indicații prețioase” atât din partea directorului Companiei Jurnalul, cât și din partea patronului trustului. Cei doi au încercat permanent să indice o anume direcție în publicistica sportivă, urmând direct interesele financiare ale trustului. Astfel, nu mică mi-a fost mirarea când m-am trezit în paginile ziarului cu un articol de laude și elogii pentru „munca sa, depusă în interesul societății”, cea a fostului director de la Loto-Pronosport, dl Nicolae Cristea, care era cercetat pentru grave abuzuri în serviciu. Nu m-am putut opune, așa cum o făceam de cele mai multe ori, și articolul, întins pe două pagini, a apărut a doua zi, spre marea mea rușine. De fapt, nimic nu ar fi trebuit să mă uimească, atâta vreme cât asistasem nu cu mult timp în urmă la o discuție între cei doi domni, în care patronul l-a întrebat pe directorul companiei cam cât la sută din publicitatea din ziarele tustului este reprezentată de cea „neconvențională” (altfel spus, obținută prin presiuni politice, șantaj, interese și alte asemenea metode), iar acesta i-a răspuns fără să roșească şi fǎrǎ ezitare: „Cam 80 la sută”! Este desigur ușor de înțeles care era tenta articolelor și cum se făcea sumarul unui ziar, urmărindu-se în primul rând interesele financiare, inclusiv cele ascunse. Nu cu mult timp în urmă, Gigi Becali, patronul echipei de fotbal Steaua, a stabilit o nouă performanță în audio-vizualul românesc. După ce, în urmă cu ceva ani, i-a administrat câteva palme unui reporter care îndrăznise să-l imite, caricaturizându-l, de această dată cunoscutul parlamentar european a izbutit nici mai mult, nici mai puțin decât să facă să fie interzisă o emisiune sportivă! Este vorba despre emisiunea „Pe bune cu Banciu și Mironică”, difuzată de compania MediaPro pe postul Sport.ro, în fiecare după-amiază, de luni până vineri. Ei bine, pentru că nu i-a plăcut emisiunea (care-l lua mereu peste picior), Becali a cerut și, culmea, a obținut interzicerea emisiunii, scoaterea ei din grila postului! Faptul este de notorietate și el demonstrează în fapt pericolul tot mai mare care se profilează în acest moment în presa noastră sportivă, cel al amestecului violent al oamenilor cu bani, spre cenzurarea opiniei și a cuvântului liber. Cred însă că pot fi date și câteva exemple de gazetari care au înfruntat cenzura, riscându-și uneori slujba. Spre exemplu, Cătălin Tolontan n-a vrut sub nicio formă să-i ofere favoruri în ProSport domnului Nicolae Badea, președintele de la Dinamo, bun prieten cu Adrian Sârbu, cel care insistase în această direcție. Ca urmare, Sârbu l-a concediat pe loc, însă doar pentru câteva ore, fiindcă Ovidiu Ioanițoiaia și Andrei Vochin, colegii lui Tolontan, au izbutit să-l convingă pe Sârbu să se răzgânească! Apoi, în ceea ce-l privește pe Dan Voiculescu, actualul patron, acesta nu doar că n-a mai putut avea inițiative în a cenzura Gazeta sporturilor, dar s-a trezit criticat chiar în ziar, atunci când ancheta lui Tolontan (iarăși Tolontan, trebuie să remarc lucrul acesta!) cu privire la dosarul Ridzi – Elena Udrea, sau în cea cu patinoarele care au costat dublu de cât ar fi trebuit, firele au condus la firme din trustul dlui Voiculescu, care făcuseră și ele afaceri cu cei în culpă. Aici este vorba însă de forța grupului, mă refer la cei de la Gazeta sporturilor. Am informații certe că, dacă Tolontan era dat afară, hotărârea era ca întregul colectiv să părăsească imediat ziarul. Și acesta este un exemplu care trebuie reținut, pentru a susține rolul pe care ar trebui să-l aibă o asociație precum cea a Presei Sportive, luând atitudine împotriva imixtiunilor de orice natură. În fapt, Asociația Presei Sportive (APS), pe care o conduc de destul de puțină vreme, se declară în război deschis cu abuzurile și cenzurarea libertății de expresie, pe care le va semnala întotdeauna opiniei publice și le va sancționa ca atare. Vom solicita de asemenea participarea tuturor membrilor APS la acțiunile asociației, înțelegând că numai solidaritatea de breaslă ne poate aduce forță și putere de a lupta pentru apărarea cauzei noastre. Ne aflăm în acest moment într-unul dintre cele mai dificile perioade pentru presă, din întreaga sa existență. Ziariștii sunt din ce în ce mai încolțiți în activitatea lor, tot mai subordonați intereselor patronale, dominați de frica pierderii locului de muncă. În asemenea condiții, se mai poate vorbi astăzi despre libertatea cuvântului? Din fericire, presa sportivă este mult mai puțin marcată de asemenea „comandamente” ale zilei, inclusiv presiunile politice. Aș îndrăzni să spun chiar că presa noastră sportivă se află într-o postură mult mai convenabilă, fiind un exemplu pentru modul în care reflectă (și deseori sancționează) excesele de la spiritul sportului, de la fair-play și corectitudine. Dacă totuși aș simți necesitatea unei schimbări, pot spune că, după părerea mea, ar fi utilă din când în când și o mai atentă … autocenzură. Și când spun asta mă gândesc în primul rând la evitarea unor excese de tip „tabloid”, care sunt încă foarte prezente în presa noastră, pentru schimbarea mentalității păguboase a tinerilor jurnaliști, după care, în meserie, totul se face urmărind doar audiența postului și numărul de exemplare vândute. Rolul unei asociații de breaslă este de a da uneori direcția bună, sancționând excesele de toate felurile, așa cum are obligația de a-i apăra pe ziariștii a căror activitate zilnică și condiții de muncă se află în pericol, cenzura și presiunile politice sau cele patronale afectând calitățile lor profesionale. Asociația Presei Sportive din România și-a creat din acest deziderat un adevărat crez.

Expunere susţinută la cel de-al X-lea Simpozion national de journalism (“Cenzura în România – ieri şi azi”), organizat de Departamentul de jurnalism din cadrul Facultăţii de ştiinţe politice, administrative şi ale comunicării, Universitatea “Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, 29-29 octombrie 2011.   

Duda l-a premiat pe Dadi

Cea mai grava problema a Regelui Mihai nu o reprezinta clovnul Lambrino, combinat cu aventuriera Lia, sau militarosii care-i reproseaza ca l-a arestat pe Antonescu. Nu, punctul nevralgic al admirabilului Monarh e Duda.

Alaltaieri, Duda l-a premiat pe Dadi, adica pe Graur, seful APS, pus in functie pentru ca lui Ovidiu Ioanitoaia i-a fost mila de un prieten din tinerete. Bai, Duda, ai blazonat cu sigiliul Casei Regale o institutie care nu exista! Sau daca exista, se manifesta de 14-15 ani. Pana la mijlocul anilor ’90, in presa de specialitate au excelat doar doua nume. Ion Cupen (pe talent) si Ovidiu Ioanitoaia (pe minte). Cand aud ca Radu Urziceanu si Eftimie Ionescu erau ziaristi de valoare, ma ia capul. Presa sportiva de clasa au facut scriitorii. E vorba despre Fanus Neagu, Adrian Paunescu, Ion Baiesu, Radu Cosasu. N-am uitat de Eugen Barbu si de redutabilii sai colaboratori Vadim Tudor si Dan Claudiu  Tanasescu. Ii mai citeam cu placere pe Cornel Nistorescu, pe George Stanca si pe tinerii (in acea perioada) de la „Viata Studenteasca”.

Graur, cine dracu’ era Graur? Omologul lui Duda din actorie, dar putin mai cunoscut, datorita faptului ca mostenise numele unui academician. Abilitatile lingvistice nu s-au transmis genetic. Dadi, ai grija sa nu balegaresti vreo replica, fiindca s-ar putea sa-mi aduc aminte de geaca de piele din Suedia!
Autor: RAZVAN IOAN BOANCHIS – Ziarul NATIONAL, 10 noiembrie 2011 |

x x x

APS şi funcţionarii regali s-au întrecut în gafe

 Prezenţa Regelui Mihai la Palatul Parlamentului, prezenţă prilejuită de cea de-a 90-a aniversare a Majestăţii Sale, a reprezentat o frumoasă reverenţă a prezentului în faţa istoriei. Deşi sunt un republican convins, n-am cheltuit nici pic de îngăduinţă faţă de râtanii care s-au opus, deschis sau prin distanţare ostentativă, organizării respectivei ceremonii.

Dar i-am ignorat pe plebeii ranchiunii primare, considerând că mitocănia reprezintă, în fond, o chestiune de asumare individuală. Istoria, în schimb, oferă identitate colectivă. Identitate înnobilată pentru români, atât cât este posibil, şi prin evenimentul la care ne referim. Ceremoniile prilejuite de aniversarea Majestăţii Sale nu s-au rezumat însă, aşa cum buna-cuviinţă ar fi impus, doar la repere de apreciabilă condescendenţă. Gospodarii blazonului regal au reuşit pe alocuri să devină neglijenţi, uneori chiar şocant de populari, risipind astfel nepermis un prestigiu care, de fapt, nu le aparţine. Una dintre aceste manifestări s-a consumat miercuri.

Atunci când Casa Regală a acordat „Înaltul Patronaj” Asociaţiei Presei Sportive din România. Nu ştiu care sunt dedesubturile acestui aranjament. Ştiu însă că, deşi activez în domeniu, acordarea înaltei distincţii a reuşit să mă şocheze. Surpriza, marea surpriză, a constituit-o, în primul rând, faptul că astfel am aflat despre faptul că Asociaţia Presei Sportive din România încă mai fiinţează. Că ea nu şi-a dat, aşa fusesem tentat să cred, obştescul sfârşit. În al doilea rând, m-a surprins faptul că reprezentanţii Casei Regale au fost capabili să afişeze lozinci de un penibil desăvârşit pentru a justifica plonjarea în derizoriu. Cuplul Duda – Dadi a îndulcit până la greaţă discursurile protocolare.

Fostul actor zicea: „E o onoare să răsplătim presa sportivă din România, care are o influenţă majoră în mediul social, sportul fiind cel mai mare ambasador al unei ţări pe plan mondial”. Nedefinirea corectă a influenţei majore şi confuzia dintre sport şi presa sportivă sunt scuzabile atunci când pedalezi la o bicicletă fără lanţ. Şi, apoi, discursul domnului Duda se salvează prin comparaţia cu discursul domnului Dumitru Graur, cel care a vorbit în calitatea sa de şef al Asociaţiei Presei Sportive din România. Pentru că şi Dumitru (Dadi) Graur a afişat o aroganţă pe care nu şi-a dorit-o. Din întâmplare necontrolată i-a ieşit aşa: „Şi pentru noi este onorant să primim o asemenea distincţie din partea Casei Regale. Ne bucurăm că munca ne este apreciată la un asemenea nivel”. „Şi pentru noi” ar putea să însemne „vă onorăm ca să ne onoraţi”.

Dar n-o luaţi aşa. Nu este vorba despre tupeu. Doar limba asta, română cum este ea, a întins o nouă capcană. Iar comentariile de după ceremonie au fost şi mai capcanoase. În presa de sub Înaltul Patronaj au apărut titluri de genul „Regele, acasă la Rege”. Adică, în limbaj colocvial, Hagi, acasă la Mihai. Dar nici asta nu-i obrăznicie. E doar o nevinovată găselniţă a presei patronate. Că Hagi, om de bun-simţ, a contrazis afirmaţia, precizând că el nu este rege, nici nu mai contează. Funcţionarii notorii, regali sau nu, au mai vopsit involuntar un protocol de toată jena.

Autor: DAN DUMITRESCU – JURNALUL NATIONAL. 11 noiembrie 2011

PS – De fapt, un singur lucru i-aş ruga din inimă pe cei doi măzgălitori de hîrtie: să nu-mi mai pronunţe diminutivul numelui; Dadi este doar pentru prieteni, ceea ce nu este deloc cazul în ceea ce îi priveşte!

Înfiinţată încă din anul 1927, Asociaţia Presei Sportive este una dintre cele mai vechi uniuni de breaslă din ţara noastră, avînd o îndelungată tradiţie în mass-media românească şi legături trainice cu activitatea de mişcare fizică şi sport. Faptul că APS a primit Înaltul Patronaj al Majestăţii Sale Regele Mihai I în cadrul festivităţilor legate de aniversarea a 90 de ani de la naşterea Majestăţii Sale a fost o onoare deosebită, pe care o apreciem ca atare. Conform regulamentului privind conferirea Înaltului Patronaj, acesta reprezintă o recunoaştere a calităţii unei organizaţii, instituţii sau a unui proiect şi reflectă totodată interesul membrilor Familiei Regale în domeniul respectiv. În consecinţă, acordarea Înaltului Patronaj nu implică aspecte juridice, politice sau comerciale şi nu este expresia unui parteneriat, ci recunoaşterea şi sprijinirea publică a organizaţiei, instituţiei sau proiectului respectiv. Asociaţia noastră este desigur onorată să se afle pe lista organizaţiilor care primesc acest Înalt Patronaj.

      Ghiță a jucat cîțiva ani buni în NBA, la Washington Bullets, New Jersey Nets și Maryland Nighthawks, devenind una dintre stelele baschetului nord-american. A cîștigat bani mulți și faimă, a jucat în două filme artistice (My Giant, cu Billy Crystal și My Name Is, cu Eminem), are o casă splendidă în paradisul natural din Maryland, foarte aproape de rîul Potomac și la vreo 30 de km de capitala Washington, o soție și doi copii excepționali, întregind o familie minunată, care a izbutit să se adapteze perfect în Statele Unite. Dar vine mereu vara în România, își aduce cu el copiii și nevasta, rămîne cam două luni doar pentru a-i instrui pe țîncii de-o șchioapă tainele baschetului, pentru a le lumina imaginația cu povești despre o lume mirifică, în care coșul și mingea joacă de departe primul rol. L-am revăzut așadar între copii, sînt probabil două, trei sute înscriși benevol într-un „campus” care durează cîteva zile, poate aduși și de  părinți, curioși să se joace cu mingea, să arunce la coș, să alerge și să asculte sfaturile, îndemnurile și poveștile lui Ghiță. Fostul mare baschetbalist strălucește de fericire. Începe dimineața pe la zece, face o pauză de cîteva ore la prînz, apoi revine și termină ziua tîrziu spre noapte, aparent fără să obosească, îmboldit doar de pasiunea pe care o pune în munca pe care o face cu copiii, încîntat „să dea ceva înapoi”, cum spune, țării care l-a născut. Ce face Ghiță, mie mi se pare o îndeletnicire de neprețuit, de o excepțională însemnătate prin pilda pe care o dă celor care ar trebui să se ocupe de instruirea copiilor la noi, fie ei profesori, antrenori, ori simpli funcționari ai ministerului (care minister n-aș putea spune cu exactitate, fiindcă în materie de educație toate-s o apă și-un pămînt).

Am văzut încă o dată copiii privindu-l cu ochii mari pe uriașul de 2,31 m, înălțîndu-și capetele fascinați de omul care le explica, înainte de toate, că pentru el baschetul este în primul rînd educație, și abia mai pe urmă sport! Prin baschet, este mesajul pe care Ghiță vrea să-l transmită în fiecare an, copiii învață o mulțime de lucruri esențiale pentru viață, învață să alerge, să se miște împreună, să devină prieteni, să capete încredere în ei înșiși, să respecte disciplina și rigoarea antrenamentului, să încerce să se perfecționeze și așa mai departe, și așa mai departe… Puțini dintre ei vor ajunge baschetbaliști adevărați, spunea Ghiță, dar absolut toți primesc de la noi lecția educației prin sport. Sînt lucruri uluitoare prin simplitatea lor, pe care desigur că nu le aude încă nimeni „de la centru”. Ghiță continuă însă, vine vară de vară la Cluj, acum este cel de-al cincilea sau al șaselea an de cînd a început proiectul, ba chiar mai mult, din această vară s-a decis să-și prelungească sejurul și să se mute cu cortul (nu-i deloc o gluma, chiar de un cort este vorba, unul uriaș, care se întinde pe spațiul a peste 200 metri pătrați) și în alte orașe din țară: Brașov, Timișoara, București, poate și altele, anul viitor.

Luați exemplu, domnilor, viitorul unei noi generații se poate clădi prin instruire sportivă, asta este lecția pe care Ghiță Mureșan încearcă să ne-o predea în fiecare an, înconjurat și iubit de copii, ca un apostol care predică din păcate în prea întinsul deșert al educației din România. O face cu inima mare pe care a avut-o întotdeauna, cu bunătatea și modestia uluitoare pe care le arată mereu, fără să aștepte laude și recompense de la nimeni. De altfel, uriașul meu, de care sînt legat printr-o sinceră prietenie, nici nu se așteaptă la mulțumiri. Ele chiar l-ar stînjeni.

Redau mai jos acest interviu, aparut recent în revista săptămînală „Observator Militar”

„După ce a lucrat 40 de ani în presa sportivă, Dumitru Graur a fost ales să conducă asociaţia care apără drepturile ziariştilor de sport. La câteva luni de la preluarea mandatului de la Octavian Vintilă, cunoscutul comentator sportiv vorbeşte despre nevoia de revitalizare a Asociaţiei Presei Sportive.” 

- Domnule Graur, sunteţi de câteva luni preşedintele ales al Asociaţiei Presei Sportive din România, al cărei membru eraţi deja de nu mai puţin de patru decenii. Care au fost primele dumneavoastră acţiuni în noua funcţie?

- Mai întâi ar trebui să vedem de unde am pornit, preluând această funcţie; iar aici te rog să mă crezi că asociaţia ajunsese la un nivel extrem de scăzut, aproape de desfiinţare. Cei care s-au ocupat în ultimii ani de destinele A.P.S. n-au avut deloc puterea şi ştiinţa de a duce mai departe o tradiţie uriaşă, cea a gazetăriei sportive de la noi din ţară. Nu ştiu dacă ai aflat, dar A.P.S. este între primele organizaţii de tip asociativ înfiinţate la noi, actul de naştere fiind consemnat în decembrie 1927. Tot atunci s-a votat statutul asociaţiei, din care reţin că avea ca scop: „Ocrotirea intereselor morale şi materiale ale ziariştilor sportivi, strângerea relaţiilor colegiale şi de solidaritate profesională între membrii ei, creşterea prestigiului corporaţiei”, precum şi răspândirea prin toate mijloacele a educaţiei fizice şi sportului în România, stabilirea de relaţii cu asociaţiile similare din străinătate, afilierea la Asociaţia Internaţională a Presei Sportive (A.I.P.S.). Din păcate, la aproape 85 de ani de la înfiinţare, A.P.S. s-a aflat mai aproape de dizolvare decât de un „viitor luminos”, aşa cum prevăzuseră înaintaşii noştri.

Prima mea acţiune a început de fapt înainte de votul propriu-zis, atunci când am dorit (şi apoi am reuşit) să îmi asigur un consiliu de conducere puternic, format din gazetari reprezentativi de la unele dintre cele mai puternice unităţi media: Gazeta Sporturilor, ProSport, Adevărul, Evenimentul zilei, Dolce Sport. Numele lor le puteţi găsi uşor pe internet. Pe aceşti oameni mă bazez şi împreună vom încerca să aducem asociaţia pe drumul care i-a fost hărăzit. În fine, ca să închei, am să-ţi enumăr doar câteva dintre acţiunile pe care le-am început şi în care îmi pun foarte mari speranţe: revizuirea statutului, acţiune ce se dovedeşte extrem de necesară după atâţia ani de inactivitate; crearea de filiale regionale ale A.P.S. (după modelul euro-zonelor României), spre a asigura o reprezentativitate reală a asociaţiei noastre în teritoriu; înfiinţarea site-ului propriu (www.apsmedia.ro), în absenţa căruia n-a existat posibilitatea comunicării cu membrii A.P.S.; eforturile pentru obţinerea unui sediu corespunzător, dat fiind că actualul sediu se află într-un vestiar dezafectat la Ştrandul Tineretului(!); promovarea unei amendament legislativ, în dorinţa de a se asigura protecţia meseriei de jurnalist sportiv, amendament ce ar putea fi inclus în preconizata „lege a profesiei de jurnalist” ; semnarea unei serii de protocoale cu federaţiile sportive, prin care se asigură colaborarea în ambele sensuri. În fine, dar nu în ultimul rând, iar acest lucru ţi-l spun în premieră absolută: am obţinut acordul Casei regale pentru ca Asociaţia Presei Sportive să intre sub înaltul patronaj al Majestăţii Sale Regele. Iar acest fapt ţine efectiv tot de respectarea tradiţiei!

- Care sunt criteriile necesare pentru a deveni membru al A.P.S. şi câţi membri are în acest moment asociaţia?

 - În general, criteriile sînt destul de simple: un candidat trebuie să fie reprezentantul unei publicaţii sportive, al unui ziar sau reviste cu rubrică / pagină sportivă, al unei redacţii sportive de radio sau TV sau al unui site cu tematică sportivă. Este necesar acordul conducerii acestei unităţi media şi un CV. Din păcate, în ultimii ani predecesorii mei au făcut prea multe excepţii de la reguli, iar lucrul acesta a dus la obţinerea legitimaţiei de ziarist sportiv de către o mulţime de neaveniţi. Vom încerca să oprim acest prost obicei. Cât despre numărul membrilor, iată câteva date: erau peste 1.000 de membri A.P.S. în 1990, au existat circa 700 acum câţiva ani şi mai avem în acest moment cam 500. Există însă, de asemenea, o mulţime de tineri ziarişti care se ocupă de sport, dar care nu au încă o legitimaţie A.P.S., iar acest lucru nu prea e în regulă, dorim să-l stopăm. Avem nevoie de cât mai mulţi membri, dar de gazetari reali, nu doar închipuiţi.

 - Ca ziarist, de ce aş cotiza la A.P.S.? Pe cele mai multe arene sportive este suficient să prezint legitimaţia de presă şi, eventual, o acreditare specială pentru competiţia respectivă.

 - Aici aş cita din amendamentul pe încercăm să-l promovăm, cu sprijinul deputatului Doru Leşe, în Parlamentul României: „Pentru participarea la evenimente din domeniul său de activitate, la care accesul este controlat, sau la care se solicită acreditări, jurnalistul trebuie să fie membru al unei asociaţii profesionale din respectiva arie”. Aşa cum spuneai, ziariştii, având o anume specialitate (ca de exemplu ziariştii sportivi), se izbesc în activitatea lor de oameni care îşi probează calitatea de jurnalist printr-o simplă legitimaţie de presă cu valabilitate generală, solicitând (şi deseori obţinând) intrarea liberă la locurile rezervate de regulă presei sportive pe stadioane sau în sălile de sport. Acest fapt nu este totuşi în regulă, iar A.P.S. a solicitat respectarea meseriei şi reglementarea accesului liber la aceste manifestări printr-o dispoziţie legislativă, care să-i protejeze pe adevăraţii gazetari sportivi! Cum am spus, suntem în curs de a semna protocoale cu federaţiile şi vor urma cele cu cluburile, pentru garantarea accesului gratuit la manifestările sportive numai celor care pot proba calitatea de gazetar profesionist de sport. Aici nu facem altceva decât să apărăm drepturile breslei.

- Aţi lucrat atât în televiziune, cât şi în presa scrisă sau radio, înainte şi după 1990. Cum s-a schimbat presa sportivă de-a lungul carierei dumneavoastră? Credeţi că se îndreaptă în direcţia bună?

 - Dragul meu, aşa cum se spune adesea: astăzi nimic nu mai seamănă cu ce a fost înainte! Totul s-a schimbat din rădăcini, trăim aproape într-o lume paralelă cu cea de dinainte de 1990. Cât despre direcţie, bună sau rea, aici se poate discuta la infinit, fără vreun rezultat. Viaţa noastră şi întreaga societate s-au schimbat; poţi să garantezi că mergem într-o direcţie bună? Şi dacă eu aş spune că tabloidizarea în gazetele sportive, în rubricile de la radio sau televiziune nu este bună, că ea duce la minimalizarea, bagatelizarea şi vulgarizarea fenomenului sportiv, ar folosi la ceva? Crezi că în goana continuă după audienţă se mai gândeşte cineva că, în felul acesta, copiii (ca şi părinţii lor) privesc sportul cu dispreţ, ca pe o activitate frivolă şi evident inutilă? Răspunsul e simplu de dat, dar dă-mi totuşi voie să observ că în ultima vreme gazetele sportive au început să aibă o altă abordare, mult mai profesionistă. Televiziunile încă ezită!

- Se întâmplă ca anumite emisiuni care „nu convin” unor finanţatori din fotbal să dispară din grilele televiziunilor. Cazul Banciu-Mironică versus Becali a făcut ceva vâlvă, totuşi emisiunea celor doi de la sport.ro nu mai există. Ce poate face A.P.S.-ul în astfel de cazuri? Cum şi în ce măsură le poate asigura ziariştilor protecţia?

- Este de notorietate că Gigi Becali a intervenit pentru a fi scoasă din grila ProTV emisiunea care îi ştirbea deseori orgoliul nemăsurat. După părerea mea, emisiunea lui Banciu şi Mironică era excesivă, căutând cu orice preţ batjocura şi miştocăreala. Dar asta este cu totul altă poveste. De asemenea, există presiuni care s-au făcut asupra gazetarilor din presa scrisă, fiind pedepsiţi ziarişti pentru „îndrăzneala” de a fi avut păreri care n-au convenit nu ştiu cărui patron sau altor asemenea vietăţi ale fotbalului românesc. Vedeţi dumneavoastră, tocmai de aceea trebuie să existe Asociaţia Presei Sportive, pentru a lua atitudine, pentru a combate astfel de apucături dictatoriale şi pentru a-i apăra pe gazetarii agresaţi pe tărâmul meseriei lor. Mie Radu Banciu nu mi-e foarte simpatic, m-a „atacat” gratuit de destule ori şi în general este îngrozitor de subiectiv, dar sunt ferm convins că A.P.S.-ul ar fi trebuit să le ia apărarea celor doi, lui Banciu şi Mironică, protestând astfel împotriva abuzului comis de ProTV. Din păcate, la acea oră alegerile din A.P.S. nu avuseseră încă loc. Pe de altă parte, să nu se creadă că A.P.S. este un sindicat al ziariştilor, fiindcă noi nu avem nici pe departe asemenea atribuţii şi nici nu le dorim. Apărăm gazetarii în disputa lor cu terţe persoane juridice sau fizice, dar nu-i putem apăra în relaţia lor cu angajatorii, asta e limpede.

- La scurt timp după alegerea în noua funcţie, aţi fost la Seul, la ultimul congres al Asociaţiei Internaţionale a Presei Sportive. Ce anume aţi aflat acolo şi care au fost aspectele cu aplicabilitate la realitatea românească?

 - Ei, aici ar fi foarte multe lucruri de vorbit! A.I.P.S.-ul este o organizaţie extrem de puternică şi respectată în lume, iar cele mai mari foruri sportive, începând cu FIFA   sau Comitetul Olimpic Internaţional, sunt obligate să ţină părerea în foarte multe cazuri de poziţia acestei asociaţii, din care facem şi noi parte. La Seul s-a discutat la un alt nivel, am aflat lucruri uluitoare despre pericolul MORTAL care pândeşte sportul în momentul de faţă. Mai exact, niciodată în istoria sportului mondial nu a existat o mai mare ameninţare de dispariţie a sportului ca acum! Nici măcar dopingul nu a adus cu sine un asemenea pericol. Este vorba despre ameninţarea pe care au adus-o existenţa (şi proliferarea) pariurilor ilegale. Aici s-a băgat mafia de ceva vreme. Acest fenomen scapă tot mai evident de sub control şi se vorbeşte despre necesitatea implicării FBI-ului, a Interpolului şi a guvernelor mai multor state pentru stoparea neregularităţilor. Ca să înţelegi mai bine, este vorba despre… internet! Aşa cum ştii, nimic nu mai e ca înainte, de la apariţia internetului. Din păcate, inclusiv în infracţionalitate. A devenit aproape imposibil să controlezi un site de pariuri ilegale din Singapore, la care se pariază pe rezultatul uluitor dintr-un meci din liga a doua finlandeză sau croată. Iar acolo mafia, prin metode „specifice” (mită, influenţă, ameninţări) stabileşte scorul şi eventual… curioasele, pentru unii, răsturnări de situaţie! Lumea e foarte largă, iar braţul lung al mafioţilor a început să se vadă tot mai evident. Rezultatele „surprinzătoare” sînt tot mai dese. Ce-i de făcut? Greu de spus, dar fără îndoială rolul presei sportive profesioniste devine extrem de important. Pe de altă parte, tot la Seul am aflat despre ciudata proliferare a site-urilor aşa-zis „sportive”, create de indivizi care nu au nici cea mai neînsemnată calificare profesională. Iar aici A.I.P.S. a intervenit creând Comisia „New Media”, care a stabilit criterii foarte stricte pentru acreditarea acestor site-uri. De aceste criterii sunt obligate să ţină seama şi cele mai însemnate foruri sportive, aşa cum spuneam mai înainte. Rolul A.I.P.S. în apărarea drepturilor şi privilegiilor de breaslă mi se pare evident.

- Tatăl dumneavoastră, profesorul Alexandru Graur, a fost un cunoscut lingvist, cu numeroase volume din care ziariştii de astăzi ar putea învăţa să scrie corect. Ce imagine aveţi despre limba română folosită de ziariştii noştri sportivi?

 - Mă pui într-o situaţie dificilă! N-aş vrea să ofer tocmai eu lecţii, fiindcă n-ar da bine. De fapt, nu se mai face şcoală în România, ştii asta foarte bine. Atunci, ce pretenţii putem avea de la gazetari, fie ei sportivi sau nu? Îţi mărturisesc că pe când am fost directorul Gazetei Sporturilor (2001-2003), mă transformasem într-un fel de corector-şef, date fiind greşelile de exprimare pe care le găseam adesea. Iar lucrul acesta îmi mânca serios din timp şi energie. Dar am mai observat ceva: astăzi se scrie mult mai bine decât se vorbeşte! Aici se află problemele cele mai mari, fără îndoială. Poate că A.P.S.-ul va izbuti la un moment dat să creeze o şcoală veritabilă de ziarişti sportivi, la care tinerii gazetari să se perfecţioneze în meserie, inclusiv în limba folosită pentru articole sau comentarii. O asemenea intenție este însă doar pentru viitor, și nu foarte apropiat.

- Cum s-a intersectat Dumitru Graur cu sistemul militar?

„Am făcut armata la Clubul Sportiv Steaua pe când aveam deja 27 de ani şi eram gazetar profesionist la Flacăra lui Adrian Păunescu”, rememorează preşedintele A.P.S. „Ne trezeam în fiecare dimineaţă la 5, făceam instrucţie şi marşuri, dar după vreo două luni ni s-a permis s-o mai ştergem şi p-acasă, aşa că n-am ieşit în final decât cu gradul de soldat prost, cum se spunea! Ceva mai târziu m-au chemat şi mi-au dat ceva grade, dar evident că nu m-au interesat. Sigur, n-aş fi avut talent de militar.”

Da, boss, vă ascult! 

Pe ecranul telefonului mobil apăruseră doar două inițiale: AP. Vocea din cealaltă parte a firului nu mă surprinde, dar parcă e puțin schimbată. „Bravo, Dumitre, e emoționanat. Îți mulțumesc”, apoi închide brusc, ca și cum s-ar fi temut să nu i se simtă emoția din glas, sau, și mai grav, să-mi dea impresia că micul meu articol pe care mi-l ceruse cu doar cîteva zile înainte, drept omagiu la moartea colegului Dan Bârladeanu, m-ar fi putut face să cred c-am scris cine știe ce capodoperă. Așa a făcut întotodeauna cu noi, cei pe care i-a păstorit la vechea Flacăra, revista care a marcat indiscutabil presa româneasca a anilor ’70 și ’80 ai secolului trecut. Rareori lăuda, foarte, foarte rar recunoștea meritele unui subaltern care adusese una dintre adevaratele bombe de presă care făcuseră faima acelei publicatii fără asemănare în peisajul atît de tern al publicațiilor socialiste. Reușise să strîngă lîngă el, sau dacă vreți sub el, o adevarată cremă de gazetari ai acelui timp, nu dau aici nume fiindcă aș avea nevoie de un spațiu cel puțin dublu, dar “ne călărea” pe toți zi de zi, de ne mergeau fulgii.

Se simțea chiar mîndru pentru acest lucru, zicea: “Mulți își închipuie că la Flacăra există o atmosferă boemă, că-si fac de cap oamenii; ar fi foarte surprinși să vadă că la noi se pun absențe și se sancționează sever orice abatere!” Mă rog, cam așa era – în teorie. Numai eu și Ovidiu știm de cîte ori ne-a pus să ne dăm demisia în alb, hîrtii lipsite de valoare practică, pe care le ținea încuiate în sertarul de la biroul lui, ca să le aibă la îndemînă, la o adică… Se juca oarecum cu noi, dar nici nu era bine să-i treci prin față atunci cînd tuna și fulgera, părea un vulcan în erupție care amenința să pîrjolească totul dimprejur, și chiar așa se și întimpla, indiferent aproape de persoanele care avuseseră neșansa de a-l înfuria. Am văzut și prim-secretari de județ, adevărați dumnezei pe teritoriul lor, pe care șeful nostru („boss-ul”, cum ne plăcea să-l alintăm) i-a călcat pur și simplu în picioare, ăia erau interziși, rămîneau efectiv cu gurile căscate și nu mai îndrăzneau să scoată pe gură un cuvînt, fiind de-a dreptul umiliți de … e, aici e cel mai greu, oare cum să-i spun celui care-i zdrobea … poetul Adrian Păunescu … gazetarul fără pereche Adrian Păunescu … puternicul bărbat care-și fascina mulțimile recitindu-le poezii patriotice veritabile, cu sensibilitate și dedicare? – e mult prea greu să-l poți reduce pe cel care a fost (si va rămîne) Adrian Păunescu într-un singură sintagmă. Sau AP, simplu, cum nota telefonul meu.

„Da, boss, vă ascult!”

Erau deja peste 25 de ani de cînd „boss-ul” nu mai era șeful meu, dar pentru mine așa rămăsese și va rămîne mereu: omul care mi-a marcat decisiv cariera jurnalistică, de la care am învățat, spun eu azi, aproape tot ce știu în materie de gazetărie. Și poate nu numai atît. La Flacăra se practica o școală dură, la care nu rezistau decît caracterele puternice, cei probabil cu adevărați dotați să rămînă, să se consacre, să se sacrifice pentru meserie. Exemplul pe care-l aveam zilnic în față nu putea să nu ne inspire: era un lider înnăscut, o personalitate cu o capacitate intelectuală uriașă, zdrobitoare. Așa cum am mai spus-o în cîteva rînduri, în ce mă priveste el era GENIUL. Cred că în viața fiecărui om se întîmplă să se întîlnească cu tot felul de oameni, unii mai deștepți, alții mai proști, unii chiar proști de tot, cei mai mulți fiind însă mediocrii. Dacă ai noroc, s-ar putea să-ți apară în viată și unul sau doi peste media obișnuită, dar cu un GENIU adevărat nu prea ai șanse să te-ntîlnești. Eu am avut însă această șansă cunoscîndu-l, și chiar foarte bine, pe Adrian Păunescu. Era în mod sigur un geniu, iar cînd spun asta vă asigur că știu bine să-mi măsor cuvintele. În ultimii ani au fost destui cei care l-au „mușcat”, taxîndu-i în fel și chip defectele, erorile sau pasiunile personale. Știu că l-a durut, deși îmi aduc aminte că tot el ne spunea, cu ani în urmă, poate bravînd: „Pentru mine asemenea atacuri n-au nici o valoare. Alde d-aștia, care mă înjură, nici nu există. Eu nu mă pot „certa” decît cu Eminescu, cu Esenin, cu asemenea tipi, nu cu proștii”. Îi dau dreptate astăzi, cînd văd cîte non-valori au ajuns să fie socotiți regi ai societății, lideri politici sau așa-ziși formatori de opinii. Îmi lipsește Adrian Păunescu, îmi lipsește „boss-ul” meu, chiar ținîndu-mi demisia în alb în sertarul biroului său de la Flacăra cea veche, acolo la parterul Casei Scînteii, prima ușă la dreapta de pe culoar…

„Da, boss, vă ascult!”

A fost din cîte îmi aduc aminte ultima mea convorbire cu AP. Simbolul celor două litere majuscule a rămas și azi în agenda mobilului meu. Pentru că mi-e atît de greu să accept dispariția lui, pentru că nu mi-am închipuit vreodată că lucrurile se vor schimba într-atît și că va veni o vreme cînd telefonul va rămîne mut. M-am întrebat de multe ori de ce această lume este atît de nedreaptă, de ce dispar oameni remarcabili, care au creat și au marcat epoca în care au trăit, înlocuiți apoi de nulități, de veleitari, de neica-nimeni și frații lui. Mi-e dor de Adrian Păunescu și de geniul lui, chiar marcat de defectele, erorile și exagerările sale. La ora bilanțului, care încă pentru Adrian Păunescu n-a sosit, el va fi definitivat abia peste decenii de critici cu adevărat competenți, ceea ce va rămîne, valoarea, se va ridica deasupra precum uleiul pe apa stătută. Uriașele lui calități și merite, geniul lui vor triumfa, sînt sigur de asta. Pîna la acel moment, proștii să spună ce vor.

Doamne, cît aș putea să povestesc despre acea perioadă a tinereții și despre geniul uluitor al lui Adrian Păunescu. Am să închei însă aici, prin a reproduce un pasaj din articolul de comemorare pe care l-am scris la dispariția lui Dan Bârlădeanu:

„Cînd dispare un om, dispare o lume, așa se spune. Dar, poate că e chiar lumea noastră care începe să dispară, cea a tinerilor și a celor mai puțin tineri care au făcut “Flacăra” anilor ’80, fenomen gazetăresc irepetabil, care rămîne în inima și mintea noastră. Puțin cîte puțin, toți ne depărtam tot mai mult de acei ani de neuitat, iar unii dintre noi se află de acum deja între dispăruți: Eugen Seceleanu, Nelu Ionescu, “moș” Stoica, Traian Prosan, tanti Mariana de la bufet, Ilie Purcaru, “tata” Medar, Sorin Postolache, Mihai Pelin, Radu Țeposu și, de acolo de unde sînt, ne fac semne destul de nerăbdătoare că ne așteaptă. (…) Lumea noastră dispare, iar noi, printre tot  mai puținii  supraviețuitori de azi ai „fenomenului Flacăra”, nu putem avea altceva decît amitiri luminoase ce strălucesc precum cometele pe cerul întunecat al neantului ce ne înconjoară”.

20 iulie – o dată pe care n-am nevoie de vreun efort de memorie pentru a mi-o aminti: este chiar ziua de naștere a tatălui meu! Care a coincis cu cea a lui Adrian Păunescu. Întotodeuna m-am întrebat dacă a fost numai o coincidență.

Să-ți fie țărîna ușoară, dragul meu AP!

Dumitru Graur

(text solicitat pentru apariție în revista „Flacăra lui Adrian Păunescu” – 20 iulie 2011)