Interviu cu Ion Ţiriac: ŞI EU AM SCRIS CÂTEVA PAGINI ÎN CARTEA MANAGEMENTULUI SPORTIV

 

tiriac_2

Dumitru Graur: Stimate domnule Ţiriac, vă mulţumesc că ne-aţi primit. Ce mai faceţi?!

Ion Ţiriac: Extraordinar! Nici nu mai ştiu ce mai fac, că dacă ştiam ce mai fac probabil nu eram aici, eram pe unde trebuie să fac treburile pe care ştiu să le fac. Începe US Open şi eu o să fiu pe la Madrid, pe la Stuttgart, pe la Monte Carlo sau nu ştiu pe unde, dar nu la New York. Încerc să o dreg, că am venit acum trei zile, s-o dreg să văd când am timp să mă duc 2-3 zile înapoi.

– Aţi obţinut destul de recent două premii speciale. Primul a venit din partea jurnaliştilor de la „The Lawn Tennis Writers’ Association”, care v-a decernat un International Award pentru rezultatele obţinute în tenis şi pentru suportul oferit acestei discipline sportive. Cum comentaţi acestă distincţie?

Dom’ne, treaba cu jurnaliştii englezi e un love story care a început acum 40 de ani şi continuă în fiecare an. Adică: în timpul Roland Garros-ului, în fiecare an, eu mă întâlnesc într-o seară cu aceşti 20-30-40, au fost şi 50 la un moment dat, care sunt specializaţi în sport şi absolut unşi pentru tenis. Deci, eu am schimbat acolo aproape două generaţii, dom’ne. Mulţi din ei au trecut în partea cealaltă, alţii sunt 90% pensionari azi, şi toţi cei noi care au venit au intrat în aceasta euforie, care o avem împreună să ne întâlnim şi să stăm 3-4 ore de vorbă într-o seara, bineinteleles despre tenis, despre sport şi despre prietenie, dacă vrei să spui aşa. Şi atunci ei, care decernează un premiu la fiecare an sau la fiecare doi ani, mi-au făcut onorea să-mi dea acest premiu, pe care-l apreciez. Având în vedere şi onoarea care mi-a făcut-o tenisul băgându-mă în acel Hall of fame. Deci, am luat cu multă umilinţă, pot să spun, acest premiu. Şi istoria merge mai departe, pentru că şi la US Open, acum când mă întâlnesc cu ei, despicăm firul în patru.

– Vreau să vă spun ceva: după părerea mea dvs. sunteţi cel mai bogat român, de departe! Şi nu fac referire doar la averea care se cifrează, după unele aprecieri, la peste două miliarde de dolari, ci mai cu seamă la viaţa dvs. plină de semnificative succese, de împliniri şi satisfacţii  pe care le-aţi trăit în cei 76 de ani de viaţă…

– Dom’ Graur, treaba cu bogăţia este cu dus şi întors. Foarte probabil că o să fiu cel  cel mai bogat din cimitir, dar în special în momentul în care vrei sa vinzi. Iar eu nu vând! În afara de bancă, de unde am ieşit afară pentru că s-au împlinit 10 ani de când am făcut joint venture-ul, eu nu vând. Pe urmă, paradoxul, şi matale eşti om de sport: eu am făcut bani din sport, dom’ne. Nu i-am făcut în industrie sau în distribuţie de maşini în România, în bancă sau asigurări. Astea o să le fac mai târziu! Eu i-am făcut în sport. Şi-n ’90, atunci eram un om bogat în România… În România după părerea mea sunt foarte, foarte puţini oameni bogaţi şi destui oameni cu bani. Având în vedere că în România în anii buni, nu anii de secetă de acum, în urmă cu 5-6-7 ani, când exista boom-ul, ieşeai afară cu o patură şi ploua în ea cu dolari, cu euro, în special oamenii care speculau. Nu e nimic rău în a specula! Atenţie, la noi cuvântul speculă are o semnificaţie peiorativă. Nu, nu! În economie se speculează, în business se speculează. Mai mult, dacă ştii să speculezi unde se duce dolarul mâine dimineaţă, nu mai trebuie să faci nimic. Decât cumperi dolari şi gata, a doua zi ai cu 50 la sută mai mult în vistierie. Eu am avut noroc în viaţă, mai mi-am făcut norocul şi cu mâinile mele, nu ştiu. Eu nu mă întorc la Adam şi Eva, dar am totuşi 76 de ani tutuşi, sunt un individ care am trăit în timpul războiului, am trăit după război, am trăit şi-n anii din ’47, ’48, când au venit tovarăşii comunişti. Am trăit în toate. Şi mi-am scos pălaria şi am stat mândru – dar mândru de tot! – când îmi cânta imnul comunist, şi toate imnurile. Era imnul meu, şi am fost singurul, poate dumneata nu mai ştii, care am ieşit de pe teren la Charlotte (finala Cupei Davis, 1971 – n.n.), când nu ne-a cântat imnul! Au confundat puţin americanii imnurile, ăla nu era imnul ţării mele… Nu am nimic cu regele, să fie sănătos, dar era imnul regal din ’40. Şi l-au confundat puţin… Şi atunci eu am ieşit afară şi le-am spus: mâine dimineaţă vă luaţi imnul ţării mele şi mai faceţi încă o dată deschiderea, pe televiziunea mondială! Şi au făcut-o, au cântat imnul ţării mele. Am fost întotdeauna mândru, sunt mândru şi acum că sunt român, dar nu ştiu dacă sunt atât de mândru astăzi să văd ce se întâmplă în toată România, că mi se pare un pic anapoda şi exagerat din toate punctele de vedere. Dar, aici ne-am născut, aici o să murim… Matale spui că eşti bogat, eşti nu ştiu ce, câte miliarde… Eu îţi spun că am fost bogat o singură dată: în ziua în care am intrat într-un restaurant şi nu a trebuit să mă uit la preţurile de la meniu… Dar întrebaţi-l pe dl. senator (Ilie Năstase – n.n.), să vă spună Ilie că am venit cu clasa a doua, când am jucat Cupa Davis şi n-am zis nimic. Am venit, cum se numea, pe şest de la Belgrad la Timişoara, pentru ca n-am mai avut bani de bilet de tren. La Belgrad ne-a dat afară din ambasadă, fugiţi de-aicea, n-aveam noi bani ca să vă plătim noi trenul, şi a trebuit să venim la Timişoara, că ne a dat ordin să fim înapoi înainte cu 10 zile de Cupa Davis cu Spania, ţin minte. Deci am avut şi treaburi din astea. Am avut şi timpul, cum ţi-am zis, din ’47 până în ’53, când am făcut o foame de ne-au sărit ochii.  Foame, foame!

Citește în continuare

Anunțuri

O FOTOGRAFIE CÎT O MIE DE CUVINTE!

Am avut recent ocazia să mă văd într-o fotografie veche, să privesc spre ceea ce eram acum 30 de ani. Asta nu ni se întîmplă în fiecare zi, vă asigur. După ce am făcut un interviu cu marele Ivan Patzaichin, care tocmai împlinise 65 de ani (a se vedea revista „Sport în România, decembrie 2014), oamenii care-l înconjoară pe Ivan în formidabilele sale proiecte sportivo-sociale în Deltă mi-au trimis, la rugămintea mea, mai multe fotografii din tinereţea campionului. Şi l-am văzut pe Ivan împreună cu tatăl şi bunicul său, l-am văzut primind medaliile de aur la mai multe ediţii ale Olimpiadei, dar una dintre fotografii mi-a atras în mod special atenţia. Sînt de fapt două, ambele scoase din arhiva Agerpres, iar cel care le-a făcut, am aflat abia acum, se numeşte Cornel Mocanu, unul dintre fotoreporterii de la agenţia oficială comunistă de ştiri a timpului. Sînt realizate în luna august a anului 1984. Le postez pe ambele aici şi nu mă pot abţine de la dorinţa de a le comenta puţin, fiindcă merită.

Jocurile Olimpice de Vara - Los Angeles 1984

În prima dintre aceste fotografii, la care nu am decât puţine comentarii, apar eu însumi, tînăr reporter al TVR (niţel cam netuns!), cu microfonul întins spre Ivan Patzaichin, abia sosit de la Los Angeles, unde cucerise un nou titlu olimpic, al patrulea consecutiv, la canoe 2 pe 1000 de metri. După cum puteţi constata, medalia o atîrnase de gîtul fetiţei de numai vreo şapte anişori, Ivona. Astăzi, după atîţia ani, Ivona-Beatrice Patzaichin, absolventă a unei facultăţii de psihologie, este consilier în cadrul Ministerului Sănătăţii şi face parte din importanta Comisie naţională de acreditare a spitalelor (CNAS). Fotografia a fost făcută pe esplanada Aeroportului Otopeni, imediat după sosirea olimpicilor de la Los Angeles, purtînd pălării albe pe cap. Lume multă, îmbulzeală, zîmbete şi priviri îndreptate spre noi, reporterul şi campionul olimpic. Dar şi urechi…

Ivan Pazaichin - Bucuresti - 1984

Cea de-a două fotografie e şi mai interesantă. Fiindcă acum ne atrage atenţia cu adevărat personajul cu cămaşa albă şi mîneci scurte, din dreapta imaginii. Aparent neatent la ce se petrece lîngă el în imaginea precedentă, tipul cu cămaşa albă pare acum numai ochi şi mai ales urechi, ascultând cu o atenţie cel puţin suspectă dialogul dintre reporter şi campion. Dacă veţi privi cu atenţie, cred că se poate simţi aici aerul unei întregi epoci pe care am trăit-o cu toţii, supravegheaţi îndeaproape de ochiul omniprezent al Securităţii. Fiindcă, nu am nici cea mai mică îndoială astăzi, omul cu cămaşa albă, stînd calm cu mîinile la spate, este un securist aflat în misiune, spre a raporta mai tîrziu superiorilor săi cam despre ce au vorbit la aeroport Graur şi Patzaichin… Este, după părerea mea, o imagine care face cît o mie de cuvinte, descriind mai limpede decât orice altceva, aproape palpabil, modul în care eram suspectaţi cu toţii, ascultaţi şi turnaţi, îndosariaţi, catagorisiţi, catalogaţi, blamaţi sau lăudaţi. Vaşnica Securitate, ochiul şi timpanul timpului trecut, ne supraveghea pe toţi cu atenţie, fie campion olimpic sau simplu reporter de televiziune. Ca sa fiu sincer, rareori am văzut ceva mai edificator, într-o singură imagine! Aviz totodată uitucilor care azi se avîntă în afirmaţii atît de gratuite precum “înainte trăiam mai bine”… Zău?

IN MEMORIAM: RADU PALADI

 Paladi 1Am fost duminică la Cimitirul Bellu, la căpătîiul lui Radu Paladi, printre coroane de flori, lacrimi şi regrete. I-am atins mîna de gheaţă pentru ultima oară şi am vrut o clipă să-i reamintesc că nu şi-a terminat încă povestea pe care o începuse s-o depene cu ceva vreme în urmă. N-am fost în stare însă să scot  vreun sunet. Era o poveste despre copilăria sa şi despre liliacul înflorit de la poarta casei părinteşti părăsite în mare grabă, în sfîrşitul de iunie al anului teribil 1940. Încerc acum, cu puterile mele desigur limitate, s-o compun din ce-mi aduc aminte şi din ce am mai aflat dintr-un colţ sau altul, ca un ultim omagiu pe care vreau să i-l aduc.

Povestea se desfăşura cu 73 de ani în urmă la Storojineţ, sau Storozhynets cum se scrie azi, orăşel din Bucovina de nord, astăzi în Ucraina post-sovietică. Radu s-a născut acolo, fără să bănuie vîltoarea în care va fi aruncat prea curînd. Storojineţ era un oraş patriarhal, aflat la numai 37 km nord de oraşul Siret (primul după graniţa actuală cu România) şi la 56 km de Rădăuţi, în judeţul Suceva. Dacă veţi consulta Wikipedia, celebra bibliotecă online îţi oferă datele unei colosale frămîntări socio-politice pe scena secolului care a trecut, citez:

Citește în continuare

CRONICĂ DE FILM: „Il Luce” şi vocea copilăriei

 
Reproducere GspCum am ajuns să trăiesc un film pe care nu credeam că pot să-l văd pînă la capăt   

de Gabriel Berceanu  (Gazeta Sporturilor • 22 Decembrie 2012)

16 ore cu Mircea Lucescu. Adică peste o sută de oameni care vorbesc şi joacă fotbal în vremuri diferite. Adică uriaş. De fapt, 16 ore cu fotbalul românesc, venit cu toată truda, tragedia şi triumful, în sufrageria ta

Un an şi jumătate de filmări. Opt luni de montaj. Probabil un vagon de role desprinse din arhive pentru un puzzle coerent şi grăitor. Peste o sută de personaje. Drumuri şi nopţi, Hunedoara, Brescia, Milano, Istanbul, Doneţk. Vi se pare imposibil de digerat un asemenea produs? Greu de acceptat în vremuri cu zei de surogat şi superficiali un demers urieşesc de tipul acesta?

Cînd subiectul e Mircea Lucescu, poate „cel mai personaj” din fotbalul modern românesc, înţelegi şi surîzi. Filmul lui Dumitru Graur pare greu de privit, cînd te aştepţi la 16 ore. Dar vă propun exerciţiul cel mai greu. Începeţi!

Citește în continuare

Revista AIPS salută aniversarea APS 85

AIPS: Romanian Sports Press Association celebrates 85th Anniversary

Principele Radu primeste tabloul aniversar APS 85

Sporting Press Association President Dumitru Graur and Prince Radu of Romania. Photo/Daniel Angelescu – Royal House Photographer

By Emanuel Fantaneanu, AIPS Executive Committee Member.

BUCHAREST, November 2, 2012 – Not to forget the past, to appreciate the present and look in the future to remain always young regardless of the age written in a birth certificate – this was the main idea of the 85th anniversary of the founding of the Sports Press Association in Romania, in 1927, during a Gala which took place in one of the most important symbols of Romanian culture, the Atheneum in Bucharest.
“In 1881 the first sports newspaper was established in Romania. In 1927 the Sporting Press Association was constituted by a group of enthusiastic journalists, who saw in it the creation of a solid foundation for the sports press. Those journalists have felt that they could not remain alone and then joined the International Sports Press Association, founded just three years before. Since then, with each page of the newspaper, with every word uttered on the radio, with each picture on the small screen, day by day, year by year the press has grown in the same time, in the same way with sports, settling an inseparable community. The Sport Press Association is the only Association of press in Romania that had a continuous activity regardless of historical moments,” Dumitru Graur, president of Romania Sports Press Association, the man who was the soul of this celebration said in his opening words.

Citește în continuare

Interviul apărut în ProTv Magazin, despre filmul „Il Luce”

 Dumitru Graur – 4 ani şi 40.000 de euro pentru “Il Luce”

 Dumitru Graur – 4 ani şi 40.000 de euro pentru “Il Luce”

Exclusiv online

Cunoscutul comentator sportiv Dumitru Graur ne-a povestit despre cum a reuşit să realizeze miniseria biografico-documentară ”Il Luce”, despre antrenorul român Mircea Lucescu.


– Cum v-a venit ideea unui astfel de documentar?

Îl cunosc pe Mircea Lucescu de foarte mulţi ani şi într-o vreme, în anii în care comentam majoritatea meciurilor echipei naţionale de fotbal, i-am fost alături în campania de calificare la CM ’86, din păcate ratată după un incredibil de ghinionist meci cu Irlanda de Nord. I-am apreciat întotdeauna calităţile, capacitatea profesională dar şi latura umană, „ştiinţa” relaţionării cu oamenii, diplomaţia şi perseverenţa. Apoi, fără termen de comparaţie în fotbalul nostru, rezultatele pe care le-a obţinut de-a lungul anilor, fie că a fost vorba despre cele din ţară, cât şi, sau mai ales, cele obţinute în afara graniţelor ţării, în Italia, în Turcia şi acum în Ucraina. Poate că vă aduceţi aminte că eu am fost realizatorul unui lung ciclu de reportaje consacrat adevăratelor valori ale sportului românesc, difuzat sub titulatura „Parfum de glorie”, program care s-a bucurat de un real succes la public şi a fost desemnat de APTR în 2008 drept cea mai bună emisiune sportivă a anului. Ei bine, în acelaşi an m-am decis să urc ştacheta să să realizez un produs superior, filmul biografico-documentar despre Mircea Lucescu. Mi-au trebuit însă patru ani ca să-l duc la bun sfârşit!

Citește în continuare

Vă invit să vedeţi filmul “Il Luce” !

În această vară, între 1 şi 28 iulie, postul de televiziune Dolce Sport a difuzat filmul “Il Luce”, consacrat vieţii lui Mircea Lucescu. Filmul are nu mai puţin de 16 episoade (a cîte 52 de minute fiecare), urmărind cu mare atenţie destinul celui care poate fi considerat astăzi drept cel mai mare antrenor de fotbal român. Desigur subiectiv, ca unul care a muncit cîţiva ani buni pentru finalizarea acestui proiect, vă recomand cu căldură să vedeţi acest film-document – şi o spun cu regretul de a şti că destul de puţini telespectatori au acces la reţeaua Romtelecom-Dolce. Ei bine, noroc cu Internetul!

Pe scurt, oricine îşi doreşte poate urmări acum pe computerul propriu (şi absolut gratuit!) filmul meu, în integralitatea lui.

Prietenilor mei:

CUM POATE FI VĂZUT (complet gratuit) “IL LUCE”

Simplu: accesînd adresa site-ului de mai jos:

http://www.dolce-sport.ro/fotbal/fotbal-intern/dolce-sport-i-a-oferit-un-documentar-de-excep-ie-despre-mircea-lucescu-aici-ai-nregistr-rile-video-13794/

Sau, direct, intrînd pe titlurile filmului „Il Luce”, după cum veţi putea vedea în continuare:

Citește în continuare