SPORT URGENT

 

ÎN LIPSA APLAUZELOR

Am fost ieri seară la stadion, pentru un meci care promitea: Steaua – Liverpool. Lumea multă, mai ales dacă ținem seama de frigul de afară, poate 15.000, poate ceva mai mult. Steliștii și-au depășit condiția din campionat și, cu puțină șansă, ar fi fi putut trece de „marea” Liverpool. În fapt, „cormoranii” nu mai reprezintă azi o forță, sînt acum foarte departe de faima clubului lor, astfel încît Roy Hodson a dat dovadă de prudență și s-a mulțumit cu un egal care o face pe Liverpool practic calificată în primăvara europeană. La Steaua am văzut doi jucători de clasă europeană, mă refer desigur la Stancu și la Tănase, care se simt înconjurați mai mult de oameni care se chinuiesc cînd au mingea și cu care nu au cum să se înțeleagă. Ar mai fi Gardoș, care este din ce în ce mai sigur pe el, ca și Tătărușanu, portar de perspectivă care face parte din axul de susținere al echipei, însă ieri seară a greșit din păcate grav, primind un gol pe o minge la care a întîrziat nepermis să plonjeze.

Pe mine m-a surprins însă altceva: lumea care vine la stadion nu mai știe să aplaude! Știți desigur scandările triviale și scabroase care înconjoară de regulă (la noi, evident) un meci de fotbal. Mă rog, m-am obișnuit chiar și cu astfel de „încurajări”,  gen „Pe ei, pe mama lor!”, ca și cu urletele de bucurie extremă care însoțesc de regulă marcarea unui gol de către echipa favorită … nu sîntem desigur la teatru, cum se spune … dar din păcate spectatorii cei tineri au mai știu să aplaude o fază, o reușită individuală (Cristi Tănase a avut cîteva o mare finețe), un șut sănătos la poartă, chiar dacă toate acestea n-au dus la înscrierea vreunui punct. În asemenea lucruri, hai să le zic „mici”, stă de fapt frumusețea fotbalului – nu numai în goluri sau în victorii. Nu mă îndoiesc că înșiși jucătorii se bucură cînd li se adresează astfel de aplauze, care sînt de natură de a le da curaj, de a le confirma că fac bine ce fac, că se află pe drumul bun. Dar ele, repet, au devenit azi mult prea rare, am observat că oamenii nu au nici o reacție după o astfel de fază, pur și simplu stau și se uită unii la alții, sau cu ochii spre teren, impasibili, inexpresivi. De ce se întîmplă așa, n-aș putea să spun, îmi este foarte greu să înțeleg. Am auzit în schimb o mulțime de înjurături chiar la masa presei (în spatele meu se afla un tînăr comentator Tv aflat în ziua liberă, care și-a băgat-o și și-a scos-o cu atîta asiduitate, practic la fiecare două cuvinte, că nu știu dacă n-a rămas cumva impotent), iar asemenea reacții barbare îmi dau senzația că lumea stadioanelor nu mai are azi bucuria simplă a șutului la poartă sau a driblingului elegant. Singurul lucru la care oamenii stadioanelor mai vibrează, și nu prin aplauze, ci prin urlete, a devenit reușita golului – fie el înscris în orice condiții, cît de urît; ca și victoria echipei favorite, chit că ea nu va aduce deloc siguranța unui parcurs bun în continuare, asta nu contează. Păcat! Nu sînt atît de pedagog încît să pretind ceva aplauze și pentru adversari, doamne ferește, oricît de bine ar juca ei, asta nu se poate întîmpla la noi, dar măcar pe fotbaliștii noștri ar merita să-i aplaudăm cîteodată. Atunci cînd merită!

(Scris la 2 noiembrie 2010)

VOR MERGE SUPORTERII STELEI LA NAPOLI ?

Se vorbește destul de mult în aceste zile despre apropiata deplasare a echipei Steaua la Napoli. Presa noastră a ascultat gura bogată a lui Gigi Becali și i-a prevenit pe eventualii suporteri care vor dori să facă deplasarea pentru ultimul meci din grupele UEFA League pentru a-și susține echipa favorită de pericolele care îi pot aștepta. Pe de altă parte, presa italiană a sărit ca pișcată, simțindu-se vexată de acuzele aduse unui oraș atăt de important cum este Napoli. Și din partea cui? A unor români care au ajuns campioni ai emigrației în zilele de azi… M-am gîndit atunci că ar fi poate bine dacă mi-aș spune și eu părerea, ca unul care a văzut cîndva despre ce este vorba. Povestea o puteți citi în continuare.

PE SAN PAULO NU CÎȘTIGĂ NIMENI!

–          Aha, ne-a spus omul din fața noastră. Mergeți în Africa, deci!

–          ?!

Am rămas interziși. Eram la Milano, într-o seară de primăvară și ziaristul italian cu care vorbeam ne privea încruntat, disimulînd perfect zîmbetul care ar fi trebuit să-i lumineze fața. Ne întrebase doar încotro urma să mergem în continuare, iar răspunsul a fost: Napoli. Am rîs apoi, ne-a plăcut poanta, știind dintr-o altă sursă, cu mulți ani în urmă, că despre orașul de la poalele Vezuviului se spune că nu poate fi considerat o așezare italiană, mă rog, europeană – ci mai curînd una din America de Sud! Apoi, ne-am convins.

Napoli este un oraș foarte interesant, pitoresc, dar în care gradul de infracționalitate îl depășește cu mult pe cel al altor orașe, inclusiv din România. Am prieteni care au rămas fără ceasul de la mînă în cîteva zeci de secunde, iar pe alții i-am văzut cu ochii mei cum li s-a smuls lanțul de aur de la gît, agresorii fugind apoi călare pe motocicletă. Asemenea evenimente nu sînt deloc izolate, așa cum se sugerează adeseori, iar rolul mafiei în viața napoleteană (inclusiv în fotbal, cred eu) este recunoscut de multă vreme.

Meciul la care m-am dus mi s-a părut a fi de interes. Napoli juca cu Fiorentina, iar Mutu încă nu ajunsese la „capitolul” Sibutramină. Pînă la urmă totul s-a transformat într-o mică aventură și sînt foarte mulțumit că n-a fost mai rău. Încă de la intrarea în stadion am remarcat mulțimea de golani care stăteau în fața porților dotate cu turnicheți. Pătrunderea prin ei, după ce ai arătat biletul cititorului de cipuri, este oricum destul de anavoioasă, abia te poți strecura. Asta nu-i împiedica pe „băieți” să aștepte momentul prielinic, astfel încît, la cea mai mică neatenție, te puteai trezi impins cît colo după ce ai validat intrarea, pentru a-i face loc golanului ce se afla în spatele tău, gata să țîșnească printre porțile metalice. Nu m-am lăsat împins și bine am făcut, altfel nu mai apucam foarte probabil să intru. La altă poartă însă, unde un spectator mai slab s-a lăsat impins, unul dintre golani a izbutit să intre în forță, țîșnind spre tribuna. L-a întîmpinat însă un picior violent, care i-a fost aplicat în burtă de unul dintre polițiștii în civil care supravegheau intrarea, privind spre porți cu spatele la stadion. Golanul s-a prăvălit pe jos și imediat a fost înhățat de subțiori, dar nu sînt deloc convins că tot așa s-a întîmplat și cu ceilalți colegi de asediu, care păreau prea mulți pentru a putea fi opriți de doar cîțiva oameni în civil.

Apoi, cu destulă greutate am ajuns la locurile noastre. Imediat am fost luați la ochi de tifosi, fiind evident că nu aveam noi față de suporteri ai lui Napoli. Ne-au înconjurat vreo cîțiva, suspectîndu-ne că am fi susținători ai Fiorentinei! I-am liniștit pe cît am putut, vorbind parțial românește, ceea ce a fost probabil un avantaj de data aceasta. Ne priveau însă cu ostilitate și recunosc că mi-a venit în minte întrebarea dacă nu cumva au și ceva cuțite pe la ei. Am văzut ochi injectați, tulburi și sînt convins că nu erau de la băutură. Erau de fapt drogați si ne-au cerut bani. Apoi ne-au asigurat că ”Pe Sao Paulo nu cîștigă nimeni!”. Alți cîțiva au sărit un gard de sîrmă uriaș, ce părea de netrecut, doar pentru a ajunge într-o zonă la comodă, de unde ar fi putut vedea probabil mai bine meciul. Norocul nostru a fost că Fiorentina a pierdut meciul cu 0-2, eveniment la care a contribuit binișor și „celebrul” arbitru Rosetti, așa că în colțul nostru de tribună a fost numai fericire. La goluri, evident că am chiuit și ridicat mîinile în sus, arătîndu-ne în felul acesta încîntarea pentru succesul napoletanilor. Altfel, cine știe ce puteam păți!

Dar, dincolo de toate acestea, cel mai tare m-a impresionat un alt lucru. Am văzut, chiar dacă de destul de departe, „boxa” în care erau închiși cei vreo sută-două de suporteri ai echipei vizitatoare. Pentru mine a fost un șoc: întreagul sector de tribună era complet înconjurat de o plasă destul de deasă, ca și cînd tifosii florentini ar fi fost prinși într-un năvod uriaș. Cînd încercau să-și încurajeze echipa, păreau că se zbăteau înăuntru ca peștii, într-un ocean de ostilitate și ură. Plasa care acoperea  „boxă” era însă acolo nu pentru a-i ține închiși, ci  pentru a le asigura o minimă protecție în fața zecilor de proiectile care se aruncau spre ei din toate părțile. Fiind însă la „parterul” stadionului, această incintă primea o ploaie de scuipați de la înălțimea tribunei superioare. Oribilă imagine, care mi-a rămas de atunci în minte. Nu era deloc greu să te întrebi unde va ajunge fotbalul pînă la urmă, dacă el va păstra atîta ură, disperare și agresiune. Noroc că mai există pe lume și alte stadioane, ca Emirates de pildă, ca „teatrul viselor” la Manchester, sau Allianz Arena la Munchen și încă altele, slavă domnului! Niciunul nu compară deci cu San Paulo din Napoli, locul spre care se îndreaptă acum Steaua București. Dacă suporterii se gîndesc s-o însoțească, i-aș sfătui să n-o facă! Va fi mult prea riscant.

(Scris la 10 decembrie 2010)

Anunțuri

One response to this post.

  1. eu spun că dacă eşti suporter normal este să aplauzi şi când nu merită, pentru a-i încuraja. şi cred că pe la adolescenţă o poţi face cu frenezie. după aceea te laşi păgubaş, mai ales dacă vezi că nu se mişcă nimic, în afară de tine…

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: