O INVITAȚIE CARE M-A ONORAT

 

 

Acad. Alexandru Graur

Sîmbăta trecută am fost invitat în emisiunea „Weekend cu prietenii”, difuzată pe Radio România Internațional (rri.ro), o emisiunea realizată de Ioana Niţescu şi Mara Popa, în simplă calitate de fiu al renumitului lingvist Alexandru Graur. Puteți afla mai multe despre emisiune urmărind  adresa de blog a realizatoarei Mara Popa:  http://marapopa.blogspot.com/ În același timp, ea poate fi ascultată înregistrat în mp3, accesînd un link către un fișier prin www.myfastshare.com

Mărturisesc că nu mă așteptam la o invitație atît de amabilă, cele două doamne oferindu-mi practic microfonul aproape o oră, spre a rosti amintiri dragi despre tatăl meu. Le mulțumesc din inimă și pe această cale și le asigur de întreaga mea considerație pentru munca pe care o fac, cu implicații culturale de o certă relevanță.
De altfel, în aceeași emisiune s-a vorbit și de cele trei cărți reeditate la Humanitas, despre care a scris, la loc de frunte între alții care au avut bunăvoința de a se apleca asupra subiectului, apreciatul critic Andrei Pleșu. Iată mai jos acest articol, apărut în cotidianul „Adevărul” la 23 martie, anul trecut:

Limba română în criză

de Andrei Pleşu

Modele de folosire îngrijită a limbii ar trebui, în principiu, să ofere şi oamenii noştri politici, de la miniştri la parlamentari. În realitate, nu se întâmplă nimic sau se întâmplă exact contrariul a ceea ce ar trebui să se întâmple. La toate nivelurile, se vorbeşte prost româneşte: se folosesc termeni improprii, se fac greşeli penibile de gramatică, se mută delirant accentele de pe o silabă pe alta, se construiesc propoziţii şi fraze tălâmbe, se rosteşte rudimentar, se intonează precipitat, şleampăt, răstit. Crainicii emisiunilor de ştiri imită o melodie a enunţului împrumutată, nu se ştie de ce, de la CNN, adică dintr-o altă limbă. La tot pasul auzi inovaţii lexicale implauzibile, formule şui, nume proprii stâlcite. O grijă nevrotică de a evita cacofonia duce la complicaţii ridicole şi inutile („ca şi profesor”, în loc de „ca profesor”, ca şi cum fără „şi” expresia ar suna cacofonic). Se spune tot mai frecvent „am servit” o friptură, în loc de „am mâncat”, când în realitate de „servit” se ocupă chelnerul. Se preferă „am lecturat”, în loc de „am citit” şi „am vizionat” în loc de „am văzut”. Se crede că „lucrativ” înseamnă „care lucrează” (şi nu „care aduce câştig”, cum este corect), că „fortuit” înseamnă „forţat” (şi nu „întâmplător”) sau că dacă la un dialog iau parte trei inşi, dialogul devine „trialog”. Nu mai vorbesc de folosirea epuizantă, identificabilă şi la „băieţi fini”, a lui „care”, atunci când trebuie spus „pe care”. Accentele au intrat cu totul în derivă: se spune „furìe” (accent pe „i”), „edìtor” (accent inexplicabil pe „i”) şi câte şi mai câte. Numele proprii sunt pocite sistematic, tot prin mutarea accentului în poziţii barbare (Becali se pronunţă cu accentul pe „e”, Cinteză cu accentul pe „i”) sau prin înlocuirea diftongilor prin hiat: Funeriu (trei silabe) se pronunţă în patru silabe (Fu-ne-ri-u). La fel Ciubotariu, Pascariu etc. Pe când „Nechifor Coţ-ca-ri-ul”? Lista schiţată mai sus s-ar putea extinde la proporţiile unui volum masiv. Şi nimeni nu pare cu adevărat îngrijorat. Vorbim de „criză” în toate domeniile, dar nu observăm că în materie de limbă criza pare cu adevărat ireversibilă. Debităm, oricând, pătimaşe discursuri patriotice, dar siluim limba maternă cu o nesimţire de venetici. Cu atât mai bine venită e ideea Editurii Humanitas e a republica trei lucrări ale lui Alexandru Graur, care reuşesc miracolul de a colecţiona şi corija simplu, riguros şi, adesea, cu un umor trist infinitele derapaje la care e constrânsă limba română de răufăcătorii ei. Le recomand cu insistenţă, cu disperare, tuturor şi, mai ales, celor pentru care vorbitul şi scrisul sunt o meserie. Iată titlurile: „Capcanele limbii române”, „Mic tratat de ortografie” şi „Dicţionar al greşelilor de limbă”.

Am promis că voi reveni cît de curînd la Radio România Internațional, invitația doamnelor Ioana Nițescu și Mara Popa fiind în continuare foarte onorantă. Este probabil să vorbim atunci despre Casa Lipatti, în care am locuit împreună cu tatăl meu aproape 40 de ani, ca și despre Jurnalul mamei mele, pe care îl poate oricine citi pe acest blog.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: