INTERVIURILE MELE

Am decis să inserez pe acest blog cîteva dintre interviurile pe care le-am realizat de-a lungul unei cariere destul de îndelungate. Atenție, însă: cele mai multe dintre ele au fost realizate în compania unor oameni din afara sportului. Nu pentru că cei care sînt în Sport nu are avea ce să spună, departe de mine acest gînd. Dar, așa s-a întîmplat să fie!

Am să vă prezint mai întîi un interviu foarte recent, pe care l-am realizat la Munchen cu cunoscutul gazetar Nicolae Munteanu (a nu se confunda cu Niculai Constantin Munteanu) de la postul de radio EUROPA LIBERĂ.  La rîndul său, „nea Nicu” are o vîrstă venerabilă și o experiență de viață tulburatoare. Relatările sale pot fi ușor incluse în categoria mărturiilor istorice, chiar dacă dl. Munteanu este de părere, așa cum veți constata, că mai curînd a trecut istoria pe lîngă domnia sa, decît ar fi izbutit el să o influențeze. De asemenea, o profesiune de credință: jurnalismul.

Un interviu cu dl. Nicolae Munteanu, 87 de ani, fost crainic și redactor de sport al postului de radio „Europa liberă”

„ISTORIA A TRECUT PE LÎNGĂ MINE !”

o A fost singurul ziarist acceptat la execuția lui Antonescu, i-a cunoscut pe Alex. Drăghici, comisarul Alimănescu și arhiepiscopul Makarios o L-au arestat rușii și a fost momit să devină ofițer de Securitate o Angajat în 1965 la „Europa liberă” își începea cronicile rostind cunoscutul: „Acum Sport, cu Nicolae Munteanu!” o Ziariștii români se fereau de el ca dracul de tămîie o Trăiește de 40 de ani la Munchen, dar regretă nespus că a fost nevoit să plece din țara sa!

Acasă la dl. Nicolae Munteanu


Unde te-ai născut, nea Nicu?

– M-am născut la Cîmpina, în orașul despre care se spunea că e plin de vlagă românească. Orașul petrolului… Tatăl meu s-a ocupat cu astea, petrol și cherestea. Avea depozit.

Era om bogat!

– E… ca și-acum, aveam ce ne trebuie.

Cum îl chema, nea Nicu?

– Emanuel Gundberg.

Cum ai ajuns dumneata la gazetărie, atunci?

– Am făcut școala primară, la București, fiindcă ne mutasem la București între timp, apoi am fost la liceu, pînă au venit legionarii la putere. Am ajuns la liceul comunității evreiești și pe urmă la Facultatea de drept, unde am fost un student foarte bun, după cum îmi spunea unul dintre profesori: „dumneata ai să fii un foarte bun procuror!”. N-am fost. De ce? Pentru că între timp m-am apucat să fac altă meserie – ziarist sportiv, sau „ascar”, cum se spunea pe vremuri…

Adică ucenic.

– Ucenic. La ziarul „Sportul” mai întîi, așa se numea pe atunci, apoi s-a numit „Sportul Capitalei”. Și așa am intrat în presă. De acolo am trecut la „Adevărul”, la „România liberă” și la ziarul „Ediția”.

– Făceai presă politică?

– Nu chiar. De fapt, lucram la rubrica „fapte diverse”. Eu am făcut procesul lui Ion Antonescu pentru „Adevărul”. O pagină-ntreagă scriam în fiecare zi. Și apoi am primit un telefon de la Vasile Dumitrescu. Să mă duc la Jilava! M-a pus într-o mașină, mașina redacției și așa am ajuns la Jilava. Acolo erau o sută de ziariștii străini: germani, englezi, francezi, tot ce vrei. A apărut un ofițer, Bunaciu, adjunct al Ministrului de interne. Avram Bunaciu îl chema. Și el spune, adresîndu-se tuturor jurnaliștilor aflați de față: „Domnilor, ăsta nu e spectacol de teatru! Este vorba despre execuția unor criminali. Nimeni nu intră. Sau, da: cel mai tînăr dintre voi!” S-a uitat așa, spre mine: „Tu!” Nu știu de ce nu l-a ales pe cel mai bătrîn dintre noi… Și n-a mai lăsat pe nimeni, în afară de mine! Și a mai mers cameramanul, Gologan îl chema. Parcă-l văd, stătea pe o coloană, undeva sus. Pe mine însă m-a dus jos, exact acolo unde trebuia să fie execuția. Am așteptat acolo pînă i-a adus pe cei patru. Că patru au fost, va să zică: Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Alexianu și Piki Vasiliu. În fața lor, un pluton de gardieni îmbăcați în maro, parcă-i țin minte și-acu! Și Antonescu s-a adresat șefului plutonului și i-a spus: „Mă, băieți, să trageți aici, în inimă, să nu mă ciuruiți!”. Dar așa a fost. Singurul care n-a murit imediat a fost chiar el. Și a venit tot ăsta, comandantul plutonului și i-a tras două gloanțe în cap.

– Nu mai văzuseși, cred, așa ceva pînă atunci. Nu te-a șocat?

– Mi-aduc aminte că afară mă aștepta Vasile Dumitrescu și, fiindcă eram așa de galben, m-a luat de mînă: „Hai să-ți dau o țuică!”, și m-a dus să-mi dea o țuică, mie care nu beam niciodată. După care, deși eu am scris, n-a vrut să publice nici un ziar… Atunci i-am dat reportajul unuia, Kirshen, de la „United Press”. Ăla era și redactor la „România liberă”. Și i-am spus lui. A scris în ziar, dar a dat și la toată lumea. Zicea: „…După declarația singurului martor ocular al excuției…” Pe urmă, pe Kirshen l-au băgat la închisoare! Pe mine, nu. Am scăpat. Dar m-au luat rușii, nu mult după aceea. Dar și de aia am scăpat…

– Cum s-a întîmplat?

– Mi s-a tras de la dl. Rășcanu (Constantin Vasiliu-Rășcanu, ministrul de război al României), care fusese în Uniunea Sovietică și vorbise personal cu Stalin, și care i-a promis ca va elibera toți deținuții politici din România…. Rășcanu, care era un naiv, mi-a spus mie lucrul acesta. Zicea: „Uite, m-am întîlnit cu Stalin și mi-a promis că va elibera toți deținuții politici români”. Am publicat treaba asta imediat în ziarul „Ediția”, cu titlu peste pagină: „Prizonierii români vor fi eliberați – a spus mareșalul Stalin”. A doua zi dimineața au venit rușii și m-au arestat.

– Aoleu!

– Da. „Mă, cine ți-a dat ție treaba asta – că toți prizonierii români vor fi eliberați?!”, m-a întrebat un rus. Dar vorbea românește cum vorbim noi. Domnul general Rășcanu, i-am răspuns. „Și cine mai era acolo?” I-am spus: cutare, cutare, cutare… Erau ofițeri superiori din armată. Într-o oră i-a adus pe toți acolo. Și un colonel mi-a zis, nu știu dacă e bine s-o spun aici: „Vezi, domnule Munteanu, de ce a trebuit eu să dau din cur, dacă nu m-a futut nimeni?”

– Nu înțelegea de ce a fost nevoit să fie audiat de ruși…

– Nu, și nici nu-i plăcea. Dar a confirmat că a fost cu Rășcanu la Moscova. Pe mine m-au ținut acolo trei zile, îți dai seama că familia mea s-a speriat, era îngrozită, după care a venit un ofițer rus și mi-a spus: „Ești liber”. Pe ăilalți i-a dat afară din armată, pe toți. Generalul a mai rămas și el puțin în funcție, după care a plecat.

– Cum a ajuns Rășcanu să-ți spună tocmai dumitale așa o enormitate?

– Pentru că noi eram atunci împărțiți pe departamente. Mie mi-au dat să fac Ministerul de război și nu mai știu ce altceva, fapte diverse parcă. Adevărul e că Rășcanu ținea foarte mult la mine. Și mă lua peste tot cu el: „Hai cu mine”. Știa că sînt de la ziar, de la „Ediția” și că publicam tot ce-mi spunea el, nu-mi plăcea să pun de la mine. Și de aia mi-a spus. După trei zile am fost eliberat, dar ziarul „Ediția” a fost desființat. Și eu am ajuns la „România liberă” și după aceea la Radiojurnal și în fine la „Agerpres”, de unde m-au dat afară pentru că mi-am dupus actele ca să emigrez.

– Unde?

– În Israel, evident. Părinții plecaseră din 1960. Mie nu mi-au dat drumul decît după șase ani. Mai întîi cei de la Securitate au vrut să mă facă agentul lor.

Cum s-a întîmplat asta, nea Nicu, povestește te rog.

– Eram deci la Agerpres, mă ocupam de Sport și într-o zi mă trezesc cu un telefon. „Tovarășul Munteanu?” Da, zic, cine e la telefon? „Securitatea statului. Tovarășul general …, am uitat cum îl chema, vrea să vă vorbească. Cînd ieși dumneata de la servici?” Pe la 12, mă duc să mănînc. „Bine, o să te așteptăm jos”. Cînd am coborît m-au băgat într-o mașină. Unde mă duceți, i-am întrebat, sînt arestat? „Aici noi întrebăm, nu dumneata!”, mi s-a răspuns. Și m-au dus așa vreo 20-30 km, într-o casă conspirativă cred, și acolo l-am cunoscut pe tovarășul care cred că era general, nu știu, că era în civil. Și m-au luat la întrebări: „Ce ai dumneata cu tovarășul Apostol, de ce-l vorbești de rău?” Nu știu, le-am răspuns. „Ți-amintim noi. Colegul dumitale, Stelian Constantinescu (uite că mi-aduc și acum numele!) asculta o bandă înregistrată cu discursul tovarășului Gheorghe Apostol la … nu știu ce fabrică. Iar dumneata ai strigat: Mai închide-l dracu! Inchide-i gura!” Domne, le-am zis eu n-am știu ce asculta el. Dar era în același birou cu mine și nu puteam să lucrez, că dădea mereu banda înainte și-napoi, cu tot volumul… „Cine te-a plătit pe dumneatale să spui să-i închidă gura tovarășului Apostol?!” …?… „Las că știm noi” … „Dacă nu vrei să pățești nimic, să ne spui cam ce se întîmplă la „Agerpres”. Adică să-mi torn colegii, cu tot ce făceau sau spuneau ei. La noi lucra atunci și o tovarășa Stela Moghioroș, soția tovarășului Alexandru Moghioroș, care pe vremea aceea era șef mare la sindicate, sau așa ceva. Cînd le-am spus asta, unul îmi zice: „Pe noi ne interesează ce spune și ce gîndește și tovarășa Moghiroș!” Cînd m-am întors la birou, primul gînd a fost să-i povestesc totul prietenului meu Vasile Dumitrescu, care devenise directorul „Agerpres”. M-am anunțat la secretară și fostul meu coleg  nu m-a lăsat să aștept prea mult. Am intrat la el, parcă văd și acum, era aproape complet întuneric în cameră, numai o veioză era aprinsă pe biroul lui. În mod normal i-aș fi spus Vasile, dar acum era directorul meu general. I-am povestit tot ce mi se întîmplase. M-a ascultat în tăcere, după care mi-a spus să-mi văd de treaba mea! Am înțeles mai tîrziu că și pe el îl pusesem într-o situație imposibilă. Nu avea ce să-mi spună, efectiv.

– Pe cei care te-au interogat i-ai mai văzut?

– Da, mă chemau din cînd în cînd la cîte o casă conspirativă și mă luau din nou la întrebări. „Ce mai spune lumea, tovarășe Munteanu?” Eu le ziceam că nu am auzit nimic, nu aveam ce să le zic. „Păi uite, mă lua unul, s-a mărit taxa la telefoane, lumea nu crîcnește împotriva acestei măsuri?” Da, ziceam, nu se bucură nimeni de asta, dar n-am auzit să crîcnească vreunul… Și le mai spuneam ceva: domne, eu nu știu să fac bine decît treaba asta, cu ziaristica, nu știu să fac altceva. „Noi vrem să te facem agentul nostru și să te trimitem în străinătate. Vrem să te și căsătorim! Uite, o să mergem să-ți arătăm cu cine o să te căsătorești”… Și m-au dus la hotelul Athenee Palace, unde alături de hotel era o tutungerie. În era era o fată, o doamnă care lucra acolo. Foarte drăguță. Cu ea ar fi vrut ei să mă căsătorească și m-au trimis să cumpăr țigări, ca s-o văd.

– Înțeleg că n-ai făcut pînă la urmă cum au vrut ei.

– Am avut un mare noroc. Mă chemau mereu în case conspirative. Erau deosebit de eleganți, îmbrăcați frumos, cu cămăși albe, impecabili. Dar, odată cînd mă duceam spre întîlnire, pe drum, pe alee m-am întîlnit cu șoferul ce fusese cu mașina la prima mea întîlnire cu ei. Și ăsta mi-a șoptit printre dinți, trecînd pe lîngă mine: „Nu te lăsa domne, n-au ce să-ți facă dacă refuzi. Dăi în pizda mă-sii!” … Și a trecut mai departe, fără să se uite la mine. N-am știut niciodată cum îl chema. După `90 l-am căutat, dragă Graur, cînd am venit la București, nu poți să știi cît! Am dat zeci de telefoane, am vorbit pînă și cu șeful serviciului secret, mi-a fost însă imposibil să dau de el. Aș fi vrut să-i mulțumesc pentru uriașul bine pe care mi l-a făcut atunci. Mi-a făcut cel mai mare serviciu din viața mea! Eu mă duceam speriat. Mereu nu știam ce o să mi se întîmple. Și el, omul acela simplu, mi-a dat curaj; „Dăi domne în pizda mă-sii, spune NU pînă la urmă, că n-au ce să-ți facă!”

Ce-ai făcut?

– Atunci am mers peste ei și am început eu să-i iau la întrebări. Ce se întîmplă, dumneavoastră m-ați arestat? „Nu, tovarășe, cine ți-a spus dumitale așa ceva?” Ei, atunci, uite ce se întîmplă: eu nu fac nimic, nu vreau nimic, nu sînt agent, eu sînt reporter. Gata!

– Și s-a terminat?

– Nu, stai să vezi. Noi aveam pe stadion, la „23 August”, la tribuna ziariștilor, două locuri rezervate. Dar de obicei mă duceam singur. Și de fiecare dată cînd mă duceam acolo era un om care, de departe îmi făcea semne: vin și eu acolo, adică lîngă mine, pe locul rămas liber? Eu îi făceam semn să vină. Erau locuri foarte bune. Și o dată, de două ori, de trei ori și pînă la urmă un  prieten îmi spune: „Munteanu, știi cine-i ăla care stă lîngă tine? E locotenent-colonelul Micu, care este șeful de cabinet al ministrului Alexandru Drăghici!”.

– Aoleu, ministrul de Interne!

– Da. Și săptămîna următoare iar vine lîngă mine. Și eu îi spun: Tovarășe, eu știu cine sînteți dumneavoastră! „Cine, tovarășe Munteanu?” Sînteți locotenent colonel și șeful de cabinet al tovarășului Drăghici. „Nu, tovarășe Munteanu, nu sînt locotenent-colonel, sînt numai locotenent major, dar sînt într-adevăr secretarul tovarășului ministru”. Am și eu o rugăminte la dumneavoastră: vreau o audiență la tovarășul ministru! „Bine, zice, dar cu o condiție, să nu faci nici o intervenție pentru un deținut politic sau de drept comun”. Nu, zic, vă promit, nu vorbesc decît de treaba mea. Să vă dau numărul meu de telefon. La care îmi pune mîna lui pe mîna mea și-mi zice: „Nu e nevoie, te găsim noi”… Asta a fost așadar într-o duminică, marțea, primesc deja telefon: „ Vreți să veniți astăzi, la ora cutare, la Ministerul de Interne?” Sigur! Mă duc la ora respectivă la poartă și un soldat cu pușca-n mînă mă conduce pînă sus, la cabinet. Acolo, omul meu îmi spune că trebuie să fac mai întîi o cerere pentru audiență, să spun ce vreau. Mi-a dat o hîrtie și m-am apucat să scriu: Tovarășe ministru. Vreau să va aduc la cunoștință fărădelegi ale organelor securității de stat. „Bine, zice, lasă hîrtia aici și du-te acasă, că te chemăm noi”. Cînd să ajung la poartă, vine soldatul după mine și-mi spune că mă cheamă înapoi tovarășul locotenent-major. Am înghețat. Ala, tot cu pușca. Urc înapoi, trec prin culoarele reci, fără viață, în care nu mișca nimeni. Micu mă aștepta afară, pe culoar: „Tovarășe Munteanu, nu se poate așa, cum fărădelegi ale organelor de stat? Toate organele?!” Nu, tovarașe, n-am vrut să spun asta. „Păi atunci, scrie aici unele organe”… Bine, sigur că da. După numai o zi, m-a chemat din nou: „Tovarășe Munteanu, ți s-a acordat audiența la tovarășul ministru”. Cînd m-am dus, nu mai mi-era frică de ăla…

– De cine?

– De soldatul cu arma! Dar nu mai îmi era frică de fapt de nimeni. Dacă mă primea tovarășul ministru… Și am intrat. Drăghici s-au uitat la mine așa, cu curiozitate. „Ce s-a întîmplat, tovarășul Munteanu?” I-am povestit cum m-au chinuit cei de la Securitate, cum au încercat să mă racoleze. A apăsat pe un buton și i-a cerut lui Micu: „Adu-l aici pe tovarășul Pintilie” (este vorba despre  general locotenent Gheorghe Pintilie, zis „Pantiușa”, născut la Tiraspol sub numele Timofei Bondarenco)…

– Nea Nicu, ăsta trebuie să fie Pantiușa, un criminal!

– Da, era șeful Securității, un om foarte tare! A intrat în birou și Drăghici i-a spus: „Ia-l pe ziaristul ăsta, că are să-ți spună ceva important”. Cabinetul era era vis-a-vis, și șef de cabinet era tot Micu. Am intrat, m-am așezat pe scaun și am început să-i povestesc și lui. La care m-a întrerupt, avea un accent basarabean foarte puternic, și m-a întrebat, n-am să uit toată viața: „Ce-ai dumneata împotriva clubului Dinamo?!” Nu-mi venea să cred. Adevărul este că eu eram șeful biroului de sport la „Agerpres” și mie îmi cereau informații toate celelalte agenții din lume, cînd urmau să joace cu echipele noastre. Probabil că eu am spus ceva care nu le-a plăcut ăstora…

– De ce?

– Nu-mi plăcea mie Dinamo, că erau de la Securitate…

– Aa, avea deci dreptate Pantiușa!

– N-avea dreptate, nu-i înjuram. Dar poate că nu o lăudam ca pe Armata, pe CCA… Și încă ceva, mă întreabă: „Ce ai dumneata împotriva lui Ene?” Ene era centrul lor atacant (Alexandru Ene I). I-am spus că n-am nimic cu el, dar nu cred că e destul de bun… La care mi-a zis, Graur, n-am să uit asta toată viața mea: „Da, Munteanu, dar e un foarte bun membru de partid!”…

– Ei asta-i bună!

– După care m-a ascultat ce i-am mai spus eu, i-am povestit totul și mi-a zis răspicat: „Bine, am să-i bat la cur să nu se poată așeza pe scaun!” A pus mîna pe telefon și a strigat: „Cine-i acolo? Să nu plecați, că trebuie să vorbesc cu voi”. Apoi m-a lăsat să plec. După ceva timp m-am întîlnit cu un colonel de securitate, chiar pe stradă, care mi-a întins o hîrtie și m-a pus să semnez că nu o să spun niciodată nimănui ce mi s-a întîmplat. După două zile m-am dus și mi-am depus actele pentru emigrare…

– Și cînd ai plecat?

– După șase ani, în 1964. M-a chemat atunci la el un alt general, Staicu îl chema, care se ocupa și cu Dinamo. Era un om educat, foarte amabil, mare iubitor de sport. Mama mea era foarte grav bolnavă și eu cerusem să mă duc în Israel doar ca să o văd. Staicu m-a privit direct în ochi și mi-a spus: ”Domnule Munteanu, ai aici pașaportul. Noi îți dăm drumul să pleci definitiv. Dar, vezi să nu faci prostii p-acolo!”…

– Cum ai ajuns la „Europa liberă”, nea Nicu?

– La „Europa liberă” am ajuns așa: se căuta un corespondent pentru Israel și m-au întrebat dacă aș putea să le transmit ceva de acolo. Le dădeam zilnic corespondențe cu problemele care erau, ce făceau arabii, cum se purtau evreii… și după o vreme văd că mă cheamă la Munchen. Mi-au trimis bilete de avion, first class, rezervare la hotel a-ntîia, toate alea… Era în 1965. Acolo însă, Noel Bernard abia venise director de vreo două zile. M-a rugat să mai aștept nițel, să se lămurească și el cum merg treburile. Dar, mi-a zis: „Uite ce fac eu cu dumneata, te trimit corespondent la Berlin. Vrei?!”. Bun și la Berlin. Trebuia să transmit tot ce vedeam! După o vreme, mă trezesc că mă sună la telefon și-mi spune că m-a numit corespondent la Paris. Hai și la Paris!

– Tot reportaje făceai?

– Tot. După o vreme îmi spune la telefon: „Domnule Munteanu, am auzit că dumneata ești redactor de sport. Să ne faci o cronică sportivă în fiecare zi”. Mă aranjasem și cu un om de afaceri care a dorit să-l ajut pentru lucrarea „Qui represent qui?” (cine pe cine reprezintă) și luam tot felul de date de la diferite firme. Salariul venea de la americani, hotelul mi-l plăteau ăia de la Munchen, mergea ca-n filme! Am stat acolo vreo opt luni. Într-o zi mă cheamă însă secretara, spunîndu-mi că Noel a venit la Paris și să vin repede la sediul de pe Champs Elysees, că vrea să mă vadă. Mi-a spus că trebuie să revin la Munchen. Cînd a văzut că ezit, mi-a zis așa: „Uite, e 16 decembrie, te mai las pînă la 7 ianuarie. Dacă pînă la 7 ianuarie nu ești la Munchen, s-a reziliat contractul”. Mi-a și explicat: „Domnule Munteanu, și eu am fost corespondent la Paris, și eu aș vrea să stau aici, dar nu se poate!”. Așa că a trebuit să las tot, aveam prieteni, afaceri, dar asta e. N-am venit eu pe 7, am venit pe 15 că eram nedisciplinat, dar am venit. Mi-a și făcut observație, țin minte.

– Și de atunci ai lucrat la Munchen…

– Da, dar eram mai mereu pe drumuri. Asta era treaba, imediat mă trimeteau în altă parte. Nu conta cît costă! Aveau bani enorm. Mă suna secretara: „Te cheamă Bernard”. Ce mai vrea, iarăși? Nu era nici o problemă să mă duc în Japonia, totul era să zic eu da. Mi-aduc aminte că într-o zi m-a chemat: „Munteanu, tu știi că echipa României la rugby joacă cu Portugalia, la Porto?” Eu nu consideram c-ar fi atît de important, fiindcă portughezii erau nimic în rugby. Mi-a răspuns că el hotărăște ce-i important! Și să plec imediat la Porto, îmi luase deja biletele de avion. Domnule director, i-am spus, n-am timp să ajung acasă să-mi iau măcar bagajul. „Avionul face escală la Paris, mi-a zis. Îți cumperi de acolo ce vrei, stai o noapte la Paris și a doua zi ajungi la Porto. La întoarcere îmi spui cît te-a costat”… Aveau bani fără număr. Sau, odată a jucat România la Campionatul mondial de hochei, la Viena. Acolo am bătut Statele Unite, a fost un eveniment: România a bătut Statele Unite la hochei pe gheață! Și a venit un ofițer de la CIA care ne-a chemat pe toți. Noi eram în grup, unul de la sîrbi, unul de la polonezi, unul din Romania … și ne-a întrebat pe unde stăm. Fiecare a zis pe unde găsise loc la hotel. „Voi, de la Europa liberă, stați la hotelurile astea? Nu se poate! V-am luat camere la cel mai bun hotel din Viena, luați fiecare și cîte o sută de dolari, ca să vă mutați imediat acolo!”.

– Cîtă vreme ai muncit la „Europa liberă”, nea Nicu?

– Păi din 1965 pînă am ieșit la pensie, în 1990 … dar după aia m-au luat la Praga, unde se mutase sediul postului de radio. Și acolo am avut o discuție neplăcută cu noul director, Nestor Rateș. M-am supărat și i-am zis că el la „Agerpres”, unde-l cunoscusem cu mulți ani în urmă, era un necunoscut, se fofila pe lîngă ziduri, nici nu-i dădeam bună ziua, nici nu știam cine este, iar acum încerca să se dea mare, că-i director… Și am plecat. Sau poate că m-au dat ei afară, dacă tot plecasem.

– Dar pensia o primești. De unde, din America?

– Sigur că da. Unchiul Sam își face datoria. Primesc pensie și primesc în fiecare lună Social security, care-i mai importantă decît pensia; asta nu moare nici dacă mor eu! După o lună o primește nevastă-mea în continuare.

– Cîți bani sînt, nea Nicu?

– Sînt 1.800 de dolari din pensie și 1.600 Social security. Cu totul, vreo 3.000 și ceva.

– Nea Nicu, vreau să-mi povestești ceva despre întîlnirile dumitale cu ziariștii români în străinătate. Prima oară cînd te-am văzut era în 1977, la un meci Spania-România, care s-a disputat la Madrid. Atunci ai apărut acolo, la masa presei și am fost uluit de reacția colegilor mei mai vîrstnici, care fugeau ca iepurii, nu cumva să fie văzuți împreună cu dumneata! Mi s-a părut îngrozitor.

– Erau mulți pe care-i cunoșteam din țară, înainte de a pleca. Și aveam relații bune cu Călin Antonescu, cu Romică Vilara, cu Chirilă sau Ghițulescu. Se mai fereau, asta-i adevărat. Călin mi-a spus o dată: „Nicu, ne obligă să scriem tot ce vorbim cu tine, dacă ne întîlnim”. Dar mi-aduc aminte cum la Olimpiada de la Munchen, în 1972, le aduceam sandwich-uri cu mîncare și le lăsam sub pupitru, la masa presei, ca să aibă ce mînca!

– Dar cu sportivii români cum era?

– Ăștia erau mai deschiși. Aveam relații foarte bune cu unii dintre ei. Cu Lucescu de exemplu. Sau cu Cămătaru și cu Răducanu. Interesant este că tot ei îmi atrăgeau atenția asupra cîte unui „însoțitor”, pe care-l știau că e de la Securitate. Îmi spuneau să fie atent ce vorbesc cu el. Pe Cămătaru l-am văzut o dată la Sarajevo, unde Universitatea a jucat cu Zeleznicear.

– Știu, eu am comentat meciul la televizor. A fost 4-0 pentru ei!

– Și, după meci, Cămătaru mi s-a plîns: „E normal, nea Nicu, ca ăștia, se referea la fotbaliștii din vest, să cîștige și cîte 500.000 de dolari, iar eu să iau 5.000 de lei?!”.

– Așadar erau și sportivi cu care puteai vorbi.

– Da, erau unii. Și se întîmpla să mă și avertizeze. Odată eram la Copenhaga, se juca un meci Danemarca-România și Mircea Angelescu a luat în delegație vreo trei generali. Mi-a spus Țopescu: „Nea Nicu, vezi că ăștia sînt generali de securitate!”. Erau în hotel acolo, parcă-i văd și acum, stăteau pe o canapea. M-am dus direct la ei și le-am spus că știu cine sînt ei, sînt generali de securitate! Au rămas mască: „De unde știi dumneata cine sîntem noi?” Știu eu. Și vreau să vă întreb ceva: ce ar fi dacă eu aș veni în România la meciul retur cu Danemarca? Ce părere aveți? Au stat ei pe gînduri, apoi am mai glumit, ți-am spus că n-aveau nimic cu mine, și pînă la urmă unul din ei mi-a spus direct: „Ne-ai face multe probleme. Mai întîi, ofițerul de la graniță ar trebui să-ți spună să aștepți puțin, findcă el nu poate lua nici o decizie. Apoi, șeful lui ar trebui să-l informeze pe șeful Pașapoartelor. Dar nici ăsta n-o să știe ce măsuri să ia și o să telefoneze mai departe. Pînă la urmă o să ți se spună să pleci înapoi cu primul avion. Așa că nu te sfătuim să vii în România!”.

– Nu ți-a fost frică niciodată, nea Nicu?

– Mă întreba secretara lui Bernard cîteodată: „Domnule Munteanu, dar dumitale, care călătorești atîta, nu ți-e frică?” Adică dacă nu mi-era frică că mă omoară! Adevărul că eu nu făceam politică, vorbeam numai de sport. Și aveam chiar o înțelegere, ca să zic așa. Veneam înăuntru și strigam tare: Domnilor, fac un „general agreement” cu dumneavoastră: eu nu vorbesc despre Ceaușescu, iar voi nu mă întrebați de Europa liberă! Rămîneau toți cu gura căscată.

Mereu pe drumuri, în slujba sportului

– De ce a existat „Europa liberă”, nea Nicu?

– Pentru că ei au vrut libertate. Americanii și-au dat seama că prin „Europa liberă” vor obține ce vor. Și uite că a meritat. Cred că „Europa liberă” a avut un rol imens în revoluțiile care s-au desfășurat în estul Europei.

– Deci au avut dreptate să investească atît de mult…

– Sigur că da! Greșeala a fost că au mutat postul la Praga, la rugămințile lui Havel. Nu trebuiau să se mute, au greșit. Să-ți vorbesc și despre naivitatea americanilor. Eu îți spun, mie mi-au făcut un mare serviciu, că eu sînt american! Dar au o naivitate care aduce prejudicii altora! Pentru că ei trăiesc foarte, foarte bine, nu pot să înțeleagă deloc pe ceilalți… Uite, în primul an cînd am lucrat la „Europa liberă” am fost trimis în Statele Unite pentru cîteva luni. Și acolo m-am întîlnit cu atașatul de presă al Ambasadei României la Washington, care mi-a spus un lucru pe care l-am ținut minte: „Nu încerca să-i înțelegi pe americani, că n-ai să-i înțelegi! Sînt cu totul și cu totul altceva!”. N-au dorința noastră de a face. La ei, e bine așa, și nu mai fac nimic în plus. Numai așa se poate explica  atentatul de la 11 septembrie. Au fost anunțati de zeci de oameni că se apropie un atentat serios împotriva lor. Nu i-au luat în seamă și au lăsat 25 de arabi să intre în aceeași zi, pe diferite culoare, la Boston. La români nu se putea întîmpla așa ceva! De ce? Pentru că nu le merge atît de bine, și au teamă. Ăia nu au teamă de nimic. Îi vezi p-ăștia de la FBI, toți sînt grași de peste 100 de kile fiecare; păi cum poate un om de 100 de kile să facă față, că-i năclăiește creierul?

– Cum te-ai reîntîlnit cu țara. Te cunoștea lumea după 1990, cînd ai revenit?

– M-am întîlnit cu o mulțime de lume. Mulți mă recunoșteau după voce. Mi-au spus că și pe mine m-au ascultat ani în șir. Se bucurau că mă vedeau pentru prima oară. După care, împreună cu toți colegii de la „Europa liberă”, am returnat decorația pe care mi-a dat-o Ion Iliescu, în semn de solidaritate cu laureatul Premiului Nobel pentru Pace, Elie Wiesel, care a refuzat să se afle pe aceeași listă cu Vadim Tudor. A fost un gest foarte necesar.

– Îți pare rău de ceva?

– În viață am trăit multe. Dar făceam ziaristică adevărata, ziaristică cum trebuie. Am luat de exemplu un interviu arhiepiscopului Makarios, unicul interviu pe care l-a dat cuiva, la vremea aceea. Tocmai venise din insulele Seychelles, unde fusese expulzat. Stătea într-un hotel la Atena. M-am descurcat, i-am promis șefului său de cabinet că-i fac cunoștință cu fetele din România și m-a băgat să-i iau interviul. S-a difuzat apoi în toată lumea. Am fost și decorat pentru asta! Însă a trebuit să dau decorația înapoi, cînd mi-au dat pașaportul ca să plec din România! Păi tot eu l-am creat pe Alimănescu. Celebrul comisar Alimănescu, de la mine a pornit. El era un oarecare. Dar eu l-am făcut erou, că-mi trebuia la ziar. După aia am aflat că-i scotea pe hoți din închisoare, îi punea să fugă și îi împușca. Cînd l-am întrebat mi-a spus: „Tovarășul Teohari Georgescu mi-a dat ordin!”. Și am mai aflat că a furat! Avea o tutugerie, dar fugit cu banii la Iași. L-au prins și s-a aruncat din tren. Am văzut execuția lui Antonescu, i-am cunoscut pe Rășcanu și pe Makarios, am fost în audiență la Drăghici și Pintilie, am călătorit în toată lumea…

– Despre viață, vreau să spun, cum și se pare viața matale?

– Ca să-ți spun drept, dragă Graur, ceea ce-mi pare mie rău este că am trăit o bună parte din viața mea aici, în țara în care s-a întîmplat cea mai mare crimă din istoria omenirii! A fost ca un blestem pentru mine. Și cînd mă gîndesc că nemții au omorît nu numai evrei, dar și evrei, și poate nu șase milioane, dar presupun că măcar jumătate, trei milioane de evrei… Eu ți-am mai spus și altă dată: dacă întîlnesc pe stradă un om de vîrsta mea, l-aș întreba nu dacă a omorît evrei, ci cîți a omorît!? Asta e groaznic. Și încă ceva: regret acum că am fost angajat de „Europa liberă” și că astfel a trebuit să plec dintr-o țară care este țara mea – și căreia îi doresc tot ce este mai bine pe lume! Eu o văd ca o țară a libertății, a democrației, cea mai frumoasă țară din lume. Mie nu mi-a mers prost în România. Bine, n-am apucat eu epoca pe care ați trăit-o voi, cu Ceaușescu și cu atîtea lipsuri. Dar am trăit o epocă tulbure ca timpuri, am dat ba de legionari, ba de comuniști, apoi am venit aici – încă din anii 60, cînd nu era încă limpede, am avut o viață chinuită. Ce regret eu? Că în țara noastră a fost adus un astfel de regim, care m-a determinat s-o părăsesc, și-mi pare astăzi rău. Nu doresc nimănui să trebuiască să plece din țara lui. Acolo ne-am născut, acolo trebuie să murim. Aici, oricum ar fi, ești un străin. Acolo eram, ooh, plin de prieteni. Nu știam pe care să-i aleg. Și era limba mea. Limba mea! De ăștia nu m-am putut apropia.

– Nea Nicu, crezi totuși că ai fost parte a istoriei, că ai trăit istorie?

– Mai curînd aș zice că a trecut istoria pe lîngă mine. Adică, nu las nimic, deși am văzut multe. Multe, multe, multe …

Munchen, ianuarie 2011


În continuare, iată un interviu (la origine chiar filmat integral!) pe care l-am realizat în toamna anului 2007, undeva în nordul Franței, în apropierea plajelor pe care au debarcat aliații în 1945. Aici am cunoscut-o pe cea care a fost excepționala persoană ce s-a numit prințesa Greta Sturdza, Dumnezeu s-o ocrotească! Interviul a fost publicat integral în ediția on-line a cotidianului Jurnalul Național în primăvara anului 2007. Personal, cred că merită din plin să fie citit.

O viaţă surprinzătoare: Prinţesa Greta Sturdza

Autor: DUMITRU GRAUR – Jurnalul Național (27 aprilie 2009)

Prințesa Sturdza

Greta Sturdza (1915-2009)

„Ţin enorm la România! E o ţară formidabilă”. Acestea sunt cuvintele unei persoane deosebite: Alteţa Sa Prinţesa Greta Sturdza, proprietara domeniului Vasterival – o grădină botanică particulară, întinsă pe 12 hectare, la circa 200 km nord de Paris. O femeie cu surprinzătoare „rădăcini” româneşti, care împlineşte astăzi vârsta de 95 de ani. Tatăl norvegian, mama rusoaică, s-a căsătorit cu Georges Studza şi aşa a ajuns în România, în 1937. A trecut prin multe, inclusiv prin începutul terorii comuniste, de care a scăpat fugind din ţară cu familia. O incredibilă poveste de viaţă.


Vasterival este o grădină botanică particulară, întinsă pe 12 hectare, în Normandia superioară, la circa 200 km nord de Paris. A fost creată în anul 1957 de Prinţesa Sturdza, iar astăzi găzduieşte aproximativ 10.000 de specii vegetale diferite, aduse din toate colţurile lumii: magnolii superbe, cireşi în floare, rhododendroni de toate culorile, camelii şi trandafiri, azalee, clementine şi aşa mai departe, sute de specii diferite, în culori şi tonuri de o varietate extremă, totul cuprins într-o incintă extrem de bogată de arbori şi arbuşti din toate speciile, inclusiv splendide conifere.
Perfecţiunea absolută pare să aibă în acest loc un exemplu demn de luat în seamă. Domeniul Vasterival, situat în vecinătatea comunei Varangeville sur Mer, în apropiere de Dieppe, este socotit astăzi drept una dintre cele mai importante grădini botanice din Europa!

Sufletul şi inima acestei minunăţii este în continuare admirabila Prinţesă Greta Sturdza, o mână de femeie ajunsă astăzi, 27 aprilie 2009, la venerabila vârstă de 95 de ani, având surprinzătoare şi solide rădăcini româneşti.
Ca s-o cunoaştem şi ca să-i vizităm admirabila operă de-o viaţă, a meritat să facem un drum până la Vasterival, în vecinătatea Canalului Mânecii, foarte aproape de locul debarcării trupelor aliate în 1944. A rezultat interviul de mai jos, o adevărată reconstituire a istoriei, spre o meritată recunoaştere a meritelor unei persoane foarte speciale, ca şi, pe de altă parte, un film de televiziune despre Vasterival, dar asta este o cu totul altă poveste.

● Dumitru Graur: Alteţa voastră, prinţesă Sturdza, vă mulţumim că ne-aţi primit aici la dvs., în acest Rai…
● Prinţesa Greta Sturdza: Da, îmi pare foarte bine că aţi putut să veniţi.

● Vreau să-mi spuneţi, şi-am să vă rog să nu vă supăraţi, să o luăm cu începutul… Cine sunteţi, de unde veniţi?!
● De unde viu?! Din Norvegia, da. Tatăl meu era norvegian, iar mama rusoaică.

● Rusoaică!?
● Da, şi m-am căsătorit cu un român, Georges. Aşa am ajuns în România.

● Unde l-aţi cunoscut pe Georges?
● L-am cunoscut la Oxford, în Anglia. Şi, după un an şi jumătate, ne-am căsătorit.

● Ce făceaţi la Oxford?
● Studii. De literatură engleză şi filozofie. Îmi plăcea foarte mult literatura engleză. Cunoşteam foarte bine literatura nordică, dar când am venit în România, neştiind mai nimic despre literatura română şi franceză, m-am pus la lucru, ca să pot face faţă conversaţiilor. Eram într-un cerc destul de intelectual, în care din fericire din când în când se mai face şi ceva engleză, aşa că nu eram complet „i-letterată”!

● Este adevărat că l-aţi cunoscut pe soţul dvs., pe Georges Sturdza, pe terenurile de tenis, la Oxford?
● Nu. L-am cunoscut… eu stăteam la o doamnă foarte drăguţă, pe care o cunoştea toată lumea la Oxford, şi viitorul meu soţ era la o familie prietenă cu ea, care avea 5-6 studenţi. Soţul doamnei era rectorul universităţii şi a doua zi după ce am ajuns la Oxford am fost invitată acolo, la masă, şi aşa ne-am cunoscut, cu toţi băieţii aceştia. Bineînţeles că am vorbit imediat de tenis, că erau foarte sportivi băieţii aceia…

● Jucaţi tenis?
● Jucam foarte mult, da. Eram campioană de juniori a Norvegiei.

● A, aţi fost campioană! Eraţi, aşadar, o speranţă a Norvegiei…
● Da, şi ceva amuzant, după ce am venit înapoi în Norvegia, când fiul meu, Tim, avea 17-18 ani, am câştigat campionatul mixt al Norvegiei. Niciodată nu se întâmplase ca o mamă, împreună cu fiul ei, să câştige un titlu naţional la tenis în proba de mixt!

CÂND AI 20 DE ANI NU ŢI-E FRICĂ DE NIMIC


● Cum v-a convins soţul dvs., Georges Sturdza, să veniţi în România?
● (râde) Nu ştiu! M-a întrebat dacă vreau să mă căsătoresc cu el şi până la urmă m-am hotărât. În 1937 ne-am căsătorit în Norvegia şi apoi am plecat în România.

● Ce ştiaţi despre România? Ce era România atunci?!
● Foarte obscur. Ştiam că era o civilizaţie foarte occidentală… şi, când ai 20 de ani, nu ţi-e frică de nimica.

● Cum aţi găsit România atunci când aţi venit prima dată? Aţi venit la Bucureşti, sau la Iaşi?
● Am venit cu trenul până la Iaşi. Şi în tren văzusem nişte ţigani. M-am cam speriat oleacă, dar soţul meu mi-a spus că nu e toată lumea aşa! Dar când am ajuns la Iaşi era foarte frumos, că a venit prinţesa Gars să ne ieie, cu o trăsură cu patru cai şi am mers la o casă foarte frumoasă, pe strada Carol… După care ne-am mutat la conacul de la Popeşti, la vreo 30 de kilometri de Iaşi.

● Cum era viaţa la Iaşi, cum era viaţa în România acelor ani?
● Noi stăteam la ţară, dar veneam foarte des, în fiecare săptămână, pentru week-end la Iaşi, la soacra mea. Era o intelectuală şi în fiecare seară, după dineu, avea prieteni, între alţii Mihai Coroianu, şi se vorbea bineînţeles literatură… erau acolo domnul Bulgaru, domnul Brătianu şi o doamnă, Sanda Ghica, dar era o viaţă foarte, foarte patriarhală.

● Cum aţi învăţat româneşte?
● A, foarte uşor! Din fericire, la şcoală am învăţat latina, şi cum e limba cea mai apropiată de latină, m-a ajutat mult. Şi aveam o fată în casă, la Popeşti, care era foarte deşteaptă. Spuneam „vesta”, iar ea spunea „haina”, apoi spuneam alt cuvânt în engleză, iar ea spunea unul în româneşte. Aşa am învăţat eu română, iar ea a învăţat engleză! După trei luni vorbeam binişor.

● Câte limbi ştiţi?
● Sunt câteva. Norvegiana, engleza, franceza, germana…

● Româna!
● Da, româna… Suedeza şi daneza. Astea seamănă foarte mult cu norvegiana, însă, fiindcă sunt diferenţe foarte mici, nu este deloc uşor să le înveţi. Când eram copil vorbeam şi ruseşte, dar pe asta am uitat-o complet!

● Cum se face că după 70 de ani, din 1937 când aţi ajuns prima oară la Iaşi, vorbiţi în continuare româna – şi o vorbiţi atât de bine? I-aţi învăţat pe copii dvs. româneşte, dvs. i-aţi învăţat…
● Da, împreună cu soţul meu. Am continuat să vorbim totdeauna româneşte. Am considerat că asta a fost prima limbă pe care trebuia să o vorbească. Chiar după ce am plecat, şi nu mai credeam că o să venim înapoi în ţară, dar am spus: asta e ţara voastră şi este o datorie să vorbiţi româneşte!

● Bun, dar nu era ţara dvs., decât de adopţiune, dvs. sunteţi norvegiană… de ce nu i-aţi învăţat mai curând norvegiana?
● I-am învăţat mai târziu, când am fost nevoiţi să fugim. Dar, ca român, dintr-o familie care a contat în ţară, am considerat că trebuia să vorbească limba lor… Ştiu că nu se întâmplă mereu aşa, cu familiile care sunt plecate din ţară, dar asta e foarte păcat. S-a întâmplat şi în familia regelui Mihai, şi nu din vina lui, pentru că el este un om foarte, foarte bine.

TOŢI ŢĂRANII ERAU ÎN GENUNCHI ŞI PLÂNGEAU DE BUCURIE!


● Haideţi să ne întoarcem la acei ani. În 1937-1938, România era în plină ascensiune economică, erau cei mai buni ani. Aţi simţit asta?
● Absolut. Era un avânt, se făceau construcţii, mergeau industriile, economia mergea…

● Agricultura mergea?
● (râde) Absolut! Şi ne ocupam foarte mult de agricultură, bineînţeles.

● Ţăranii vă iubeau, sau vă urau? Eraţi explotatori?!
● A, ascultă, eram foarte prieteni cu ei… Şi când am venit înapoi prima dată, în 1990, ne-au dat un elicopter de la armată, ca să ne putem duce la Popeşti, împreună cu un general. Şi el ne-a spus: „Atenţie, când ajungem la Popeşti, eu am doi oameni şi ei o să iasă primii, apoi am să ies eu”. Eu i-am zis: „Nu se poate, atunci noi rămânem în elicopter!” Atunci ne-a lăsat. Tot satul era acolo şi când a coborât soţul meu, toţi au căzut în genunchi şi au început să plângă, după care au strigat: „Acum suntem salvaţi, că aţi venit înapoi!” Şi, pe urmă, după ce au fost discursurile şi aşa mai departe, generalul ne-a spus: „Îmi era frică că o să vă omoare, eu ştiam de la Ceauşescu că dacă vin boierii înapoi o să fie nenorocire. Nu mai înţeleg nimic!”

● Nu înţelegea, fusese educat într-un cu totul alt spirit. Dar oamenii aceia simpli, bătrânii mai cu seamă, care v-au cunoscut, vă iubeau…
● Da, da. Şi tinerii, probabil că aflaseră de la părinţii lor. Toţi erau în genunchi şi plângeau de bucurie! Noi nu înţelesesem de ce generalul acela nu dorise să ne lase să coborâm primii din elicopter.

● Bun, haideţi să ne întoarcem însă la momentul în care aţi fost obligaţi să plecaţi de acolo. A fost dur.
● A fost foarte dur. În ultimii doi ani, din 1946 până în 1948, ne ocupasem foarte mult de ajutorul suedez pentru copii. Era foamete, ceva teribil. Copii morţi pe stradă. M-am dus la Petru Groza şi i-am spus: „Ascultă, lasă-ne să ieşim, că eu mă duc în Scandinavia să cer ajutor pentru copii”. Ministrul Sănătăţii, o doamnă foarte bine, fusese acolo cu câteva săptămâni înainte şi îi dăduse o fotografie lui Groza, o fotografie în care se vedea un domn, mare om politic, pe care Groza, care făcuse studii în Germania, se pare că-l cunoştea. Şi-mi spune Groza: „Bine, eu vă dau voie, dar să-i duceţi şi din partea mea o fotografie”. Când mă uit la poză, era un mare prieten al tatălui meu, iar eu am stat pe genunchii lui când eram mică. Atunci Groza a fost absolut încântat şi m-a lăsat să plec. Şi aşa am obţinut un mare, mare ajutor de acolo. Ne-au dat posibilitatea să hrănim vreo 50.000 de copii pe zi. Şi îmbrăcăminte să le dăm. Dar după doi ani de zile, nu mai puteam să facem faţă. Am făcut apel la Crucea Roşie şi a venit contele Folke Bernadette, care era vicepreşedintele Crucii Roşii, şi a făcut un drum de două, trei zile cu mine prin Moldova şi a văzut mizeria, după care mi-a trimis un mare ajutor. Îl cunoşteam foarte bine şi pe generalul Skine, care era comandantul american de la Bucureşti, şi i-am povestit ce se întâmplă. El avea o vilă la Snagov, acolo aveam şi noi una, pusă la dispoziţia noastră de legaţia suedeză, eram vecini şi parcă-l văd cum venea la gard să ne strige: „Sunteţi acolo?!” I-am povestit şi lui ce e în Moldova, i-am spus: „Veniţi să vedeţi ce este acolo, că America trebuie să ne ajute!” Când a venit la Iaşi, împreună cu un colonel, la biroul meu i-am arătat o hartă şi l-am rugat să-mi spună la care sat vrea să meargă mai întâi. Mi-a arătat un loc, am luat maşina, aveam un Jeep cu un şofer suedez şi ne-am dus la prima casă de acolo. Am văzut că erau perdelele trase. Am bătut la uşă, ne-a deschis o femeie cu doi copii care stătea cu o strachină plină cu zăpadă. Şi întuneric! Şi i-am spus: „Dar ce faceţi, doamnă?” Mi-a răspuns că face întuneric, pentru că astfel copii cred că afară e noapte şi nu trebuie să mănânce. Era groaznic. Mi-a spus: „Am pierdut deja doi copii, nu mai vreau să pierd şi alţii. Ce să fac, am să mă duc să fur!” Apoi ne-am dus la al doilea sat, dar era la fel. După două zile acolo, împreună cu mine, generalul s-a dus înapoi şi aflu că opt ore mai târziu au trimis un mare ajutor, lăzi de mâncare care erau rezerve pentru soldaţii americani. Dar, din păcate, le-au trimis la Crucea Roşie din România, care era deja în mâinile comuniştilor. De aici, mâncarea a ajuns în Grecia, nu în Moldova… Şi din Norvegia a venit domnul Nansen, care ne-a trimis untură de peşte, ca să dăm la copii. Erau ajutoare importante pentru vremea aceea.

GEORGES STURDZA A MERS PE JOS DE LA IAŞI LA VIENA!


● Când a trebuit să plecaţi, a fost greu?!
● Foarte, foarte greu. Nu ştiam cum să plecăm. Am obţinut un paşaport fals, cu nume scris prost şi altă dată de naştere! Aveam şi copii cu noi. Domnul ministru al Suediei, domnul Roetesfeld, a închiriat un avion rus până la Praga, în care trebuia să ne urcăm şi noi. Am obţinut viza de ieşire prin ministrul sănătăţii, o doamnă care ne-a ajutat, deşi ştia cine eram; pe urmă a fost groaznic pentru ea. Ministrul Suediei a venit cu noi până la Praga. A fost teribil la aerodrom. A venit o femeie care ne-a spus că trebuie să ne dezbrăcăm, ca să ne controleze. Copiii plângeau, erau mici: opt, şase şi patru ani. Când ne-a luat în primire, a închis uşa şi ne-a spus: „Staţi aici, nu am să fac nimic, ştiu ce aţi făcut pentru copii, n-am să vă fac nimica!” De necrezut. Şi după câtva timp, am ieşit. Şi atunci Roetesfeld s-a dus la comandantul aeroportului şi i-a spus: „E o ruşine, persoana asta care a făcut atât de mult pentru copii, şi voi îi faceţi mizerie, aşa?!” Şi atunci ne-am urcat în avion. Eu îl ţineam pe Eric, cel mai mic, pe genunchii mei, nu trebuia să vorbească nimic româneşte, că era suedez! Georges stătea cu Roetesfeld şi Tim era deja mare, a înţeles foarte bine ce se petrecea. Aşa am ajuns la Praga, de unde trebuia să luăm avionul celălalt. Aveam deja locuri rezervate. La jumătate de oră după ce am plecat au descoperit că eram noi, dar era prea târziu!

● Şi soţul dumneavoastră?
● Soţul meu a plecat pe jos. A mers pe jos de la Iaşi la Viena! Roetesfeld l-a chemat şi i-a spus: „Aveţi acum ocazia să plecaţi, nu mai staţi”. El i-a zis: „Eu nu plec înaintea soţiei mele.” „Totul este aranjat pentru ea şi pentru copii”, i-a răspuns suedezul. Dar nu era absolut nimic aranjat până atunci! Şi a plecat cu colonelul Mavrichi, care era căsătorit cu o suedeză. Ne-am regăsit în Norvegia.

● V-a durut că aţi plecat, dar nu se mai putea sta…
● Era imposibil. Imposibil! În fiecare noapte trebuia să schimbăm locul unde stăteam. Ziua nu mă puteau lua. Fiindcă eram un om în uniformă suedeză. Aia credeau că eram cetăţean suedez! A fost groaznic.

● Eraţi vinovaţi de ceva, aţi făcut ceva rău pentru ţara asta?
● Nu (râde), n-am făcut nimic rău!

● Dar ce considerau ei, că aţi exploatat, c-aţi supt sângele poporului?
● E… cam aşa ceva.

● Când aţi părăsit Popeştiul, sunt cam 60 de ani în urmă, v-aţi gândit că o să mai întoarceţi vreodată?
● Nu, n-am crezut c-o să-l mai văd vreodată. Şi când am revenit, m-am speriat: acoperişul aproape nu mai era. Iar înăuntru stăteau cam 95 de copii, câte trei în fiecare pat şi se bălăgăneau permanent, erau bolnavi, unii chiar de SIDA. Erau copii între 4 şi 12 ani, dar credeai că sunt de un an sau doi, slabi, groaznic de văzut. Noroc că Tim a putut să aranjeze ca să-i plaseze la nişte spitale la Iaşi. Pentru că acolo doctorii nici nu mai veneau. Şi s-a putut salva o mare parte din copiii aceştia. Am avut noroc că Tim cunoştea o mulţime de lume, şi din alte ţări, şi am putut trimite atunci un camion acolo. Cu îmbrăcăminte, cu săpun şi alte asemenea, că nu aveau nici măcar cu ce se spăla. Ca să obţin bani am organizat nişte concerte cu un corist foarte bun, nu-i mai ţin minte numele. Dar acuma, ca să ne întoarcem, când am fost la Iaşi acuma, este foarte bine peste tot. Este extraordinar ce iute a mers!

● Credeţi?
● Da. Am fost la Iaşi în vara asta şi am rămas uimită cât de curat este peste tot! Lumea bine îmbrăcată, maşini ca pe aicea. De necrezut! Da, da, eu am mare speranţă pentru ţară, că o să meargă. Să deie Dumnezeu să nu fie o catastrofă ecologică…

● Când am fost la Popeşti, fiul dvs., Tim Sturdza, ne-a arătat un loc, zicea: „Uite, aici a îngropat mama toate actele. Pe care le-am găsit în 1990”. Cum a fost, cum v-a venit această idee? Şi ce fel de acte erau?
● Păi, toate proprietăţile, şi tot ce aveam. Ne-am gândit că trebuiau salvate. Şi nu puteam pleca cu ele, că nu ne lăsau, era imposibil. Şi atunci eu m-am gândit să le îngrop acolo, în interiorul casei. Am făcut o gaură sub o scară, şi apoi încă o gaură dedesubt! Şi am pus toate actele acolo, într-o cutie. Erau toate actele de proprietăţi şi câteva amintiri. Aveam un meseriaş pe nume Ciraga, un italian, care a stat toată viaţa la noi şi se ocupa de toate pe la moşie. Apoi am făcut un capac de cam 20 de centimetri deasupra şi am lăsat cealaltă gaură goală, pe care am astupat-o de asemenea cu o placă de ciment.

● Dar aţi avut mare încredere în el, în acest meseriaş italian, care putea să vă vândă!
● Nu, nu ne-a trădat, am avut complet încredere în el, fiindcă el ne iubea pe noi.

● Şi aţi găsit acele acte la locul lor, după mai bine de 50 de ani!? Erau acolo, vă aşteptau. Îşi aşteptau stăpânii. Şi aşa aţi putut recăpăta o mulţime de proprietăţi în România.
● Da, am avut şi noroc pentru asta.

● Dar poate şi Dumnezeu există?
● Da, asta sigur. Eu sunt convinsă că dacă faci tot ce poţi pentru bine, eşti ascultat. Toată viaţa mea am crezut asta şi, „touche du bois”, am avut mereu noroc. Chiar cu nenorocul pe care l-am avut, să fim obligaţi să plecăm aşa, am avut numai noroc în viaţa mea.

POATE AM EXAGERAT CÂTEODATĂ, ŞI AM „PICTAT” ROMÂNIA MAI FRUMOS DECÂT ERA ÎN REALITATE


● Până la urmă s-a întors cumva roata – şi era normal să se întoarcă, era o societate falsă, mincinoasă în care noi am trăit 50 de ani. Noi, cei din România, nu şi dumneavoastră, din fericire.
● Da, copii mei au avut mare noroc că au putut scăpa din infern, dacă pot spune aşa.

● Iadul. Iadul roşu comunist! Dar cum v-aţi gândit la România în toată această perioadă? Cu durere, cu amărăciune?
● Ascultă, noi am spuns întotdeauna la copii: noi nu vorbim de România, că am avut cutare, şi-am avut cutare. Nu, a fost o perioadă, când am fost foarte fericiţi, asta-i gata, acum trebuie să ne gândim la viitor.

● O nouă viaţă, aici unde sunteţi…
● Exact. Dar aveam fotografii din România, pe care le-am arătat copiilor. Poate din nefericire, eu am exagerat câteodată, şi am „pictat” România poate mai frumos decât era în realitate! Şi copiii au fost oleacă prea creduli, au crezut tot ce le-am spus, că în Norvegia nu se spun minciuni! Aşa că (râde aproape de lacrimi)…

● O prinţesă norvegiană nu spune niciodată minciuni! Şi aşa au crezut toată imaginea aceea frumoasă despre România. Pe care nu speraţi c-o s-o mai vadă vreodată, şi poate de aceea le-aţi şi spus aşa. Era desigur ca o ţară de vis pentru ei.
● Ei, cam aşa ceva.

● Când aţi plecat din România, unde aţi ajuns? Şi unde doreaţi să ajungeţi?
● Am ajuns în Norvegia. Avem părinţii mei acolo şi bineînţeles am venit imediat la ei, după care ne-au dus la hotel şi au spus: nu e bine să stăm trei generaţii împreună, copii stau la noi, şi cum noi trebuia să umblăm tot timpul între Franţa şi Norvegia ca să încercăm să aranjăm ce aveam pe aicea. Apoi tata mi-a găsit o casă şi copiii s-au mutat acolo împreună cu noi. Era foarte greu chiar şi în Norvegia, la început.

● V-a fost greu!
● Da, pierdusem tot ce aveam în România, pierdusem aproape tot ce aveam în Franţa…

● Din câte ştiu, aţi avut o altă proprietate, în apropiere de Dieppe.
● Da, dar am găsit după război ferma distrusă şi în locul casei chiar o gaură! S-a întâmplat că germanii, care apărau coastele Franţei la Marea Mânecii, nu puteau să tragă de ea. Şi atunci i-au pus o bombă şi au făcut-o praf. Când am revenit, totul era distrus. Am început atunci să caut altceva. Îmi doream o casă mică, dar cu teren mare. Nu găseam însă decât invers…

● Casă mare şi teren mic!
● Exact. Şi până la sfârşit am găsit, după opt ani de zile, ce îmi doream aici la Varengeville. Şi am adus imediat şi copiii aici. Era în 1955. Tim, care este cel mai mare, terminase bacalaureatul cu menţiunea „bine”. Şi atunci, el a fost admis direct la şcoala cea mai vestită din Franţa, la Versailles, la Politehnică. Pe ceilalţi doi i-am dus la o pensiune, aici în Normandia. A fost foarte greu pentru Georges şi Eric, ei ştiau oleacă de franceză, dar nu ştiau s-o scrie. A trebuit să lucreze ca negrii…

● Dar au învăţat-o până la urmă.
● Da, au luat şi bacalaureatul aici şi apoi s-au dus la şcoală, adică la facultate, fiecare pe drumul său.

● Aveţi trei copii, trei băieţi minunaţi. Sunteţi mândră de ei.
● Sunt mândră de ei, da!

●  Spuneţi-mi câte ceva despre fiecare.
● Sunt foarte diferiţi, toţi trei. Tim, fiul mai mare, este foarte român. Şi ca aspect, cred. El a fost totdeauna liderul, când era mai tânăr. Erau foarte sportivi, toţi trei, dar şi foarte buni prieteni între ei. Trebuia să spun că totdeauna m-au ajutat cu totul şi au fost băieţi foarte buni. Am avut mult noroc cu ei.

● Ce fac ei acum, ce meserie au?
● Tim are o industrie, la Zurich, şi oleacă şi în alte ţări din Europa. Georges s-a retras din afaceri, a avut un spate foarte prost, s-a pensionat la 60 de ani, dar acum s-a dus în România şi se ocupă de afacerile noastre acolo. Şi Eric, cel mai tânăr, este bancher la Geneva. Are o bancă foarte cunoscută şi a ajuns un om de afaceri mare. El este cel care o să continue grădina aici, la Varangeville. Am aranjat cu băieţii şi au fost de acord ca el să continue munca mea aici.

● Dimitrie, cum spuneţi, a fost liderul copiilor dvs. El a ţinut şi rolul de tată, uneori, cu autoritate, într-un anumit moment?
● Da, i-a ajutat întotdeuna pe fraţii mai mici, a avut grija lor. Acum desigur că lucrurile s-au schimbat…

VASTERIVAL, GRĂDINA UNUI VIS


● Alteţa voastră, am ajuns aşadar la Varangeville, în anul 1955. Aici aţi căutat şi aţi găsit o casă mică, dar cu teren foarte mare. Este momentul să vorbim despre această grădină extraordinară, un parc dendrologic mai curând. O adevărată grădină botanică întinsă pe 14 hectare. Spuneţi-mi ce aţi găsit şi ce aţi vrut să faceţi, şi ce este astăzi grădina dumneavoastră ?
● Am găsit aici un teren de 5 hectare. Am avut noroc într-un fel atunci, fiindcă totul era stricat în Normadia, casele erau în ruină, era după război şi totul se vindea destul de ieftin. După ce am cumpărat terenul de 5 hectare şi casa, care era într-o stare destul de proastă, am putut cumpăra alte terenuri dimprejur. Acum nu s-ar mai putea cumpăra aşa ceva! Şi atunci m-am gândit că vreau să fac o grădină, dar niciodată nu m-am gândit că o să fac una aşa de mare, cum a devenit. Apoi, am vrut să fie o grădină care să fie frumoasă şi iarna, fiindca noi stăteam aici tot anul. Atunci m-am apucat să studiez ca să văd tot ce pot săa am decorativ pentru iarnă…

● Aici este ceva de vorbit, am o întrebare: dumneavoastră nu eraţi o specialistă, nu aţi studiat la Oxford ca studentă, botanica, aţi făcut studii de literatură şi artă; sunteţi o literată, membru de onoare şi al unei societăţi regionale de litere, între altele; dar cum aţi ajuns să aveţi cunoştinţe atât de aprofundate în domeniul acesta?
● Totdeauna mi-a plăcut. Am trăit într-o grădină când eram copil la Oslo. Şi bineînţeles că m-a interesat. Mi-aduc aminte că tatăl meu ne ducea într-o pădure, care nu era departe de casa noastră, şi ne arăta copacii iarna când mergeam împreună pe schiuri, de când aveam 3-4 ani, şi ne spunea: „Vedeţi, cât de frumoasă este natura!” Ne arăta urmele pe zapadă şi spunea: „Uite, ăsta este un cerb, ăsta este un iepure…”, şi ne-a apropiat foarte mult de natură. Iar acasă aveam un grădinar care era foarte drăguţ cu noi, dar nu ne-a obligat niciodată să lucrăm la grădină, ca să nu devină o obligaţie pentru noi, pentru că altfel se putea să nu ne mai placă… Dar pe mine totdeauna m-a interesat. Iar când am venit la Popeşti, abia căsătorită, acolo era un parc mare, dar nu locuise nimeni acolo de zece ani, aşa că nu mai erau flori deloc, doar copaci şi peluzele de iarbă, destul de bine întreţinute, însă nici flori, nici arbuşti nu existau. Aşa că am început acolo, însă nu aveam aşa de mult timp pentru asta, fiindcă era foarte multă treabă socială de făcut. M-a pus soacra mea să mă ocup de diferite lucruri, iar asta a fost foarte interesant. Dar în fiecare seară când veneam înapoi îl chemam pe grădinarul acela foarte drăguţ, tânăr, el era de origine rusă, dar născut în România, şi cu el făceam turul grădinii să vedem ce s-a mai făcut. Atunci am devenit foarte interesată de legume şi de fructe. Eu am ajuns în România în sfârşitul lui mai ’37 şi în prima toamnă soţul meu m-a dus la pieţele din Iaşi; acolo era plin de fructe, iar eu am văzut poate pentru prima oara acolo caise, care erau mari şi pline de zeamă, mi-au plăcut grozav! Şi ţin minte că într-o seară l-am chemat pe grădinar şi i-am zis: „Ascultă Andrei, vreau să plantăm caişi”. „Foarte bine, mi-a zis, şi cât să plantăm?” Eu nu-mi dădeam prea bine seama, şi i-am zis: „O jumătate de hectar!” Ceea ce era destul de mult. Şi am plantat o jumătate de hectar de caişi, iar după trei ani culegeau caisele cu coşuri mari de nuiele, duse în spinare de doi oameni şi le duceau direct la porci, că nu ştiam ce să mai facem cu ele! (râde şi faţa i se luminează) Erau mult prea multe, iar pământul era foarte bogat, creştea pe el orice extraordinar! Ţin minte, aveam plante cu roşii care creşteau mai înalte ca mine. Era formidabil. Şi ne interesam foarte mult de grădina de zarzavat.

● V-aţi fi putut închipui vreodată că acea viaţă patriarhală, liniştită, îndestulată pe care o duceaţi acolo la Popeşti, şi în general în România, s-ar fi putut schimba?
● Nu, nu. Atunci nu se putea închipui aşa ceva. Nu se putea crede. Primii ani au fost foarte frumoşi, dar nu a durat mult. Soţul meu a fost mobilizat deja, în ’39 cred. Noi am plecat pentru puţin în Norvegia cu Tim, care avea opt luni, iar când ne-am întors a fost foarte greu, iar soţul meu a fost mobilizat. Şi au venit şi ne-au luat caii şi încă altele. Ne-au lăsat numai un singur cal, cu care puteam să mă mişc puţin la pădure…

● Apoi au venit ruşii şi v-au luat şi calul ăla! Au luat tot…
● Da, da. Dar pe urmă frontul a venit înapoi şi ne-am putut întoarce la Popeşti. Şi Eric s-a născut la Iaşi, ca şi Tim de altfel. Georges s-a născut la Bucureşti, când noi eram refugiaţi acolo…

● Să ne întoarcem la grădină, fiindcă am impresia că amintirile acestea sunt dureroase, deşi au trecut peste 60 de ani de atunci încă vă dor…
● Nu. Pentru că eu am avut noroc în viaţă. Şi am fost o natură foarte optimistă. N-am văzut niciodată o sticlă pe jumătate goală, am văzut numai jumătatea plină! (râde din nou) Aşa că asta m-a ajutat foarte mult. Şi ştiţi că am aşa mare noroc că am putut să scăpăm din infernul ăla, cu toţi cei trei copii şi cu soţul, aşa că ne-am spus că niciodată nu o să ne mai plângem de ceva. N-avem voie!

● Când scapi din cel mai mare rău, după aia nu ai de ce să te mai plângi vreodată în viaţă. Zici: „Mulţumesc, Ţie, Doamne, c-am scăpat şi pot să duc această viaţă în continuare… ” Puteaţi să sfârşiţi rău, toată familia!
● Bineînţeles. Am avut mare noroc!

● Există un Dumnezeu, acolo sus?
● Da, sunt sigură că există. Şi eu sunt convinsă că dacă faci tot ce poţi, eşti ajutată de Dumnezeu. Asta a fost întotdeauna credinţa mea.

FĂRĂ PASIUNE NIMIC NU-ŢI REUŞEŞTE ÎN VIAŢĂ!


● Haideţi să ne întoarcem aici, în acest Rai. Acolo era infernul, aici e Raiul pe pământ. Cum aţi reuşit?
● Bine, am lucrat foarte mult…

● Aţi studiat de asemenea, aţi citit multe cărţi?
● Da, sigur că da. Şi mi-am făcut mulţi prietenii botanişti din lumea întreagă. Am fost făcută membră la diferite societăţi, m-au numit vicepreşedinte la R.H.S.*, care este cea mai mare organizaţie a horticultorilor şi a botaniştilor şi mai apoi preşedinte la I.D.S., la International Dendrological Society. Bineînţeles că am avut la fiecare trei luni întâlniri cu oameni dintre cei mai cunoscuţi din lumea botanicii, din fiecare ţară, oameni de ştiinţă. Şi am citit foarte mult, iar cum sunt în grădină toată ziua, observ – şi am făcut nişte metode care sunt complet noi. Unele dintre ele le-am învăţat în România, fiindcă acolo era mare secetă, iar eu aveam plante care nu aveau nevoie de prea multă apă, însă a fost nevoie să găsesc metode speciale, şi am găsit pentru asta. Grădina creşte în continuare: chiar ieri au venit doi botanişti şi mi-au adus o plantă foarte rară, un conifer pe care l-am plantat deja. În fiecare zi ajung aici plante din toate colţurile lumii, iar eu trebuie să mă ocup să găsesc locuri pentru ele.

● Cum a ajuns Vasterival să fie ce este acum?
● Cu muncă, bineînţeles. (râde uşor) Cu perseverenţă şi cu muncă!

● Şi puţin câte puţin, cu răbdare?
● Bineînţeles. În fiecare zi fac ceva nou, fiindcă o grădină care nu avansează, merge înapoi! Şi nu vreau ca fiul meu să aibă o grădină care să se ducă înapoi. Vreau să aibă o grădină de care să fie mândru, să meargă înainte!

● Eric este cel care va continua şi va ţine în viaţă această superbă grădină…
● Da, da. A acceptat cu bucurie lucrul acesta. Dar şi ceilalţi sunt interesaţi să meargă bine aici. Ei sunt foarte ocupaţi acum, dar cât ştiu că sunt bine, sunt foarte fericită… (râde cu toata faţa, ochii îi sunt fericiţi)

● Bun, e OK. Dar aţi lucrat, zi de zi, timp de 50 de ani! Ultimii dvs. 50 de ani. Este o viaţă de om, este un timp uriaş. Gândiţi-vă un pic la această perioadă, cum aţi descrie-o, cum aţi putea defini?
● Nu ştiu, s-a schimbat mereu. A venit totul aşa, pe neaşteptate… Puţin câte puţin… (face o pauză de gândire) Oricum, este o pasiune. Fără pasiune nu puteam să fac asta. Şi sunt o mulţime de prieteni împrejur, care au aceeaşi pasiune, aşa că ne întâlnim foarte des. De pildă, astăzi am avut patru telefoane de la diferiţi prieteni botanişti şi am vorbit despre lucrurile pe care trebuie să le facem săptămâna viitoare…

● S-au sfătuit cu dumneavoastră?
● Da, da.

● Bun. Dar de ce este atât mare grădina dumneavostră ? Pentru că în jurul unei case ca aceea de aici, poate să fie o grădină de jumătate de hectar, maximum un hectar de grădină foarte frumoasă. Dumneavoastră aţi făcut un parc uriaş, superb. De ce?
● Din cauză că atunci când lucrezi la grădină primeşti mereu tot felul de plante. Şi te pasionezi din ce în ce mai mult. Sunt plante foarte multe diverse. Ola, ola, sunt foarte multe, diferite.

● Aveţi o ştiinţă aparte, mi s-a spus, de a combina diverse plante cu diferite flori. Aveţi o combinaţie specială?
● Foarte multă lume mă întreabă: care este planta dumneavoastră favorită? Nu pot să spun că am o plantă favorită. Eu zic că orice planta poate să fie frumoasă, depinde doar cu ce o asociezi. Şi cum o plasezi. Asta e foarte, foarte important.

E un fel de botanică peisagistică, totodată?
● Da, da. Aşa aş putea să spun (râde).

● Contează mult cum o vede ochiul, cred…
● Da, aşa e.

● Iar ochii dumneavoastră o văd de 50 de ani!
● De 70 de ani, chiar! Am început să fac grădină la Popeşti. De 50 de ani sunt aici, dar fac 70 de când am început grădinăritul.

● Aveţi măcar un colţ favorit al acestei grădini?
● Un colţ, nu. Dar depinde în ce anotimp este. Iarna este poate un loc mai interesant, vara e altul. Primăvara înfloreşte toată această parte (arată cu mâna spre stânga), care e minunată, că e plină de rhododendroni, ca şi acum. Dar sunt unele locuri care sunt mai frumoase, la un moment dat.

● Am să vă pun o întrebare grea: cât valorează această grădină a dumneavoastră, dacă cineva ar veni să vă ofere o sumă?
● (dă din cap, vizibil iritată) Asta, absolut, nici nu mă interesează, nici nu vreau să ştiu! Dacă ar veni să mă întrebe cineva, aş răspunde: „Ştiţi, e aşa de greu de întreţinut, încât nu are valoare!” Şi nici nu ne gândim la valoare, aşa cum nu ne gândim să iasă din familie vreodată. Aşa sper, în orice caz. Nu ne gândim la asta.

● Trebuie să rămână familiei! Dar, aşa, pur şi simplu, are o valoare?
● Nici nu mă gândesc la chestia asta! Poate fi rău fără bani, dar banii nu fac fericirea. Aşa că nu a fost preocuparea mea.

● Aţi fost fericită aici, la Vasterival!
● Da, foarte fericită. Şi în România am avut o viaţă foarte fericită. Am avut problemele cu războiul, şi după, dar au fost şi momente foarte fericite acolo. Eu ţin enorm la România! O ţară formidabilă!
● Alteţă, cum se desfăşoară o zi din viaţa dumneavoastră, aici?
● Nu cred că există o zi care să semene cu alta. Totdeauna este ceva care se schimbă, e ceva nou care se întâmplă. Bineînţeles, mă scol devreme. Înainte eram afară foarte devreme, dar de când doctorul mi-a spus să nu ardă prea repede bujiile mele (râde), trebuie să mă mai feresc de efort, mă scol devreme şi întâi citesc dimineaţa.

● La ce oră vă sculaţi?
● Mă scol cam pe la şase, şase şi jumătate. Citesc puţin şi iau micul dejun pe la şapte şi un sfert. Ies pe urmă pe la nouă, nouă şi ceva. De obicei am o vizită oarecare dimineaţa, sau după-masă. Îmi ia foarte mult de lucru programul din grădină. Merg să văd, împreună cu oamenii.

În fiecare zi?
● În fiecare zi, da.

● Umblaţi în toată grădina, aproape…
● Da, aproape în toată grădina. Fac probabil câţiva kilometri buni, în fiecare zi. Dar mi-a plăcut întotdeauna sportul, aşa că ăsta e norocul meu. După-masă mă odihnesc vreo trei sferturi de oră, pe urmă ies din nou, cam pe la două, două şi jumătate, şi văd ce este de făcut… de multe ori am prieteni care mă duc să vedem diferite grădini, pepiniere şi altele…

● A, vă deplasaţi!
● Sigur că da. Înainte conduceam eu, dar de la vreme din cauza piciorului ăsta că, deodată, nu mai ţine, poate mă duc în şanţ (râde), nu mai conduc singură. Am prieteni foarte buni care vin să mă ia, şi-i am şi pe oamenii mei, care conduc. Şi astăzi, la două trebuie să fiu la Dieppe, o să mă ducă ei, bineînţeles.

LA VASTERIVAL SE PLĂTESC 26 DE EURO DE PERSOANĂ. ALTE GRĂDINI IAU NUMAI 6 EURO!


● După-masă, am văzut, vin şi multe grupuri aici, să vă viziteze. Cum e lucrul acesta?
● Se ştie că grădina se poate vizita, dar numai cu o programare înainte! Grădina este cunoscută în multe ţări şi de aceea oamenii vin aici. Mai întâi fac o cerere scrisă, pe care ne-o trimit, apoi noi le răspundem la ce dată pot veni şi le trimitem şi o mică hartă ca să ajungă aici, fiindcă este foarte greu de găsit.

● Da, am observat lucrul acesta!
● Bine, acum am foarte multe cereri pentru anul viitor, dar trebuie să aştepte.

● Cu ce impresii pleacă? Pentru că nu vin numai specialişti, care cunosc ce înseamnă o asemenea grădină, ci vin şi oameni cărora le plac florile…
● Nu cred că au fost oameni care au fost decepţionaţi. Nu, nu-mi aduc aminte! Şi este foarte curios că eu iau scump, ca să poată să viziteze grădina. Iau 26 de euro de persoană. Alte grădini, 6 euro! Dar, cum este cunoscut că este ceva special, asta e! Şi nimeni nu a protestat. Chiar mi-aduc cadouri!

Ca să vă mulţumescă că au putut vedea o asemenea minune.
● Da, da. De acea primesc de peste tot plante. Când vin din America, îmi aduc o plantă de acolo. Când vin din Noua Zeelandă, vin cu o plantă de acolo…

● Ca să încheiem, la ce oră vă culcaţi seara?
● Devreme. Când sunt singură, pe la opt. Iau dineul pe la şase şi jumătate, şi după asta mă duc sus şi citesc, seara.

● Şi la ce oră adormiţi?
● O, asta e diferită! Câteodată mult mai devreme, uneori mult mai târziu, depinde.

● Nu vă uitaţi la televizor?
● Mă uit când iau dineul, seara. Între şapte jumate şi opt am ştirile internaţionale, şi mă uit. Din când în când, dacă este ceva interesant, mă uit, dar nu am televizor în odaie, asta nu!

● Acolo citiţi şi adormiţi. Destul de devreme.
● Da, da. În orice caz, mă culc devreme. Şi mă odihnesc, dar nu întotdeaua izbutesc să adorm. Mă gândesc la multe lucruri deodată şi nu-mi vine somnul. (râde amuzată)

● Când adormiţi şi dormiţi profund, dimineaţa vă daţi seama că aţi visat? Ce visaţi, prinţesă?
● Foarte diferit. De obicei nu mai ţin minte dimineaţa ce am visat. E foarte curios. În orice caz, am visuri plăcute ! (râde amuzată)

● Aţi avut o viaţă… rotundă. O viaţă împlinită.
● Da, da, asta e adevărat. Am avut norocul ăsta.

● Când priviţi în urmă, aveţi o satisfacţie?! Aveţi trei copii, trei băieţi reuşiţi. O familie mare, nepoţi… Acum şi-un strănepot, de la Ştefan…
● Am patru strănepoţi! Fiul meu, Georges, al doilea, el are un fiu care lucrează la bancă, la Geneva, cu unchiul său. Şi el are trei copii! Au nouă, şase şi patru ani. Şi acum, de la Ştefan, unul. (râde fericită) Aşa că asta-i bine.

● Cum aţi numi această grădină, într-un cuvânt? În doua cuvinte? Daţi-i un adjectiv!
● Nu ştiu. Poate „o grădină de pasiune”! Sau, „o grădină de patru sezoane”.

● Fiindcă v-aţi străduit să fie frumoasă, să poată fi vizitată în toate cele patru sezoane: şi vara, şi iarna, şi toamna, şi primăvara…
● Da, aşa este. Dar poate cel mai interesant este iarna, fiindcă am făcut o cercetare specială ca să pot să găsesc plante potrivite. A fost mult mai greu! Şi am găsit nişte locuri unde am putut face nişte „abrits du vent”, nişte paravane de vânt, pentru a le proteja. Şi am pus acolo plante de care nu se credea că ar putea să crească vreodată aici ! Dar şi clima s-a schimbat foarte mult. Când am venit au aici, acum 50 de ani, am avut o prietenă care a venit şi mi-a dat cadou o camelie. Şi mi-a spus: nu pot s-o pun afară, trebuie s-o punem într-o seră. Cum eu n-aveam seră, am pus-o într-un loc foarte adăpostit. Şi merge foarte bine, iar acum toată lumea ştie că la noi prind cameliile…

●  Prinţesă, încă o întrebare. Aveţi regrete?
● Nu, n-am regrete! (clatină din cap, de mai multe ori) Poate, dacă aş fi învăţat la botanică, atunci când eram tânără, poate, dar nu ştiu, poate că aş fi putut face mai bine… Totdeauna se poate mai bine.

● Felicitările nostre, prinţesă! Vă doresc sănătate, şi mulţi ani de acum înainte.
● Mulţumesc, trebuie sănătate, şi încă câţiva ani (râde, cu acelaşi zâmbet pe toată faţa). Mulţumesc!

Varengeville sur Mer, septembrie 2007


Prințesa Greta Sturdza a fost fost vice-preşedinte al Royal Horticultural Society şi preşedinte de onoare al International Dendrological Society. A fost decorată cu gradul de Ofiţer al ordinului regal norvegian de Saint-Olav, cu medalia de aur Vietch memorial (RHS) şi a primit titlul de Ofiţer al Meritului Agricol şi de Cavaler al Artelor şi Literelor. A fost de asemenea membră a Academiei de Ştiinţe, Litere frumoase şi Artă din Rouen, ca şi preşedinte de onoare al Parcurilor şi Grădinilor din Haute-Normandie. Prinţesa a decedat în noiembrie 2009, la reședința sa din Paris. Funeraliile s-au desfășurat la Varengeville sud Mer, slujba de înmormântare fiind oficiaîn prezența Mitropolitului Moldovei şi Bucovinei, Înaltpreasfinţitul Teofan Savu.

COMENTARII

1. superb interviu!

de mgh | 26/04/2009 15:28:26

o femeie extraordinara, cum rar se mai gaseste speram sa o mai vedem in alte interviuri are multe de povestit. Se observa in general ca oamenii din marile familii desi au fost furati, batjocoriti au iubit tara asta chiar si daca nu s-au nascut aici.

2. „o mana de femeie”

de luc | 27/04/2009 11:10:06

„este în continuare admirabila Prinţesă Greta Sturdza, o mână de femeie „..

Foarte politicos si elegant.. domnul ziarist.

3. interviu printesa sturdza

de marielena | 27/04/2009 17:55:35

Un interviu care te impresioneaza…o viata frumoasa,plina de piedici,frumusete,satisfactii;o femeie frumoasa cu adevarat,o „rara avis”,care isi spune povestea vietii si o face la modul cel mai natural cu putinta!Nobletea sa este socanta,intelepciunea acestei Printese,caldura pe care o ghicesti in vorbele ei atunci cind vorbeste cu mindrie de fiii sai si de nepoti este fermecatoare!

Un interviu adevarat,luat cu profesionalism,al unui ziarist care stie sa asculte,asa cum azi rareori se mai intimpla!

4. un articol super…

de Lania | 27/04/2009 19:04:37

De multa vreme nu am citit un articol asa de frumos…iar Printesa Strudza este o persoana absolut admirabila care, in acesta lume nebuna, ar putea, cu succes, sa fi un veritabil model…Avem nevoie de cat mai multe asemenea articole si, de ce nu,de cat mai multe asemenea persoane cu adevat deosebite

5. interviu exceptional

de stefan | 27/04/2009 19:37:10

Am citit toate comentariile,in care printesa Greta Sturdza este descrisa asa cum si eu cred ca e – o persoana de exceptie!

Dar, tot de exceptie este si interviul lui Dumitru Graur (este una si aceeasi persoana cu omul de televiziune?), care poate sa dea lectii multor „mazgalitori” pe hartie din presa de azi.

. 6. Felicitari

de Gabi Petrescu | 28/04/2009 11:05:47

Felicitari domnului Graur pentru interviu.

7. printesa Sturdza

de mirel brates | 28/04/2009 16:55:37

O revelatie jurnalistica, cu-adevarat! Gratulation, dle Graur!

8. la vie est belle!

de iulian | 29/04/2009 18:54:56

ce face optimismul… dar ce face munca!

Omul sfinteste locul! este?

9. !de ! |  1/12/2009 18:22:00

!ma intreb de ce toate personalitatile doresc sa traiasca in strainatate…nadia comaneci de ce nu s-a intors in romania ? tara e frumosa ! pacat ca e condusa de *** de 20 ani incoace…nu sunt mai buni cu nimik decat ceausescu…

10. Felicitari pentru articol!!!!!!!!

de Nora |  1/12/2009 19:05:12

Superb interviu, de mult nu m-a captivat in asa masura un articol. Multe felicitari si mai astept si altele la fel

11. A-ti merita soarta …

de pasglo |  2/12/2009 01:58:47

„Tot satul era acolo şi când a coborât soţul meu, toţi au căzut în genunchi şi au început să plângă, după care au strigat: „Acum suntem salvaţi, că aţi venit înapoi!” ”

Daca e adevarat, tara sta merita ce pateste. Si o flegma intre ochi ca bonus. Sa cazi in genunchi ca s-au intors „boierii” ! Tara de slugi !

12. O persoana admirabila

de sebi |  2/12/2009 09:12:56

Un interviu deosebit cu aceasta femeie remarcabila. Felicitari postume doamnei pentru realizarile ei si aprecierile mele pentru dragostea pe care a avut-o pentru Romania.

13. Printesa Greta Sturza

de Nicolescu Emil |  2/12/2009 15:42:43

Articol mirobolant,FELICITARI!!!

Stiam din sport ca Dl.Dumitru Graur este un gazetar „modest”dar iata ca a dat o mare lectie.

Pacat ,comunistii ne-au terminat pentru inca un secol, ( cu ajutorul surprinzator a multor intelectuali)ne mangaiem cu cate un interviu ca cel de mai sus,

pentru care repet FELICITARI.

Trebuie citit de mai multe ori,ai cu ce ramane.

Prof.Emil Nicolescu

14. Regretata printesa

de dumitru graur |  5/12/2009 12:55:30

Multumesc tutoror celor care au avut vorbe bune despre interviul cu astazi regretata printesa Sturdza. Adevarul este ca printesa, intervievata de mine acum citava vreme,a fost o personalitate fascinanta, care avea foarte multe lucruri de spus. Din pacate, prea putini au fost aceia care, cum se intimpla astazi adesea la noi, au timp sa asculte… In ce ma priveste, ca sa va spun si o notatate, am fost in Normandia pentru a o cunoaste pe printesa si a realiza un film despre ea si domeniul botanic uluitor de la Vasterival, in apropiere de Dieppe. Am facut filmul si am incercat sa-l difuzez pe vreun canal de televiziune. Daca veti crede ca a fost cineva interesat de el, va inselati! Astfel incit am luat decizia de a transcrie aproape cuvint cu cuvint discutia pe care am avut-o cu printesa si Marius Tuca a fost de acord s-o publice in Jurnalul si pe editia on-line, alaturi de citeva fotografii facute cu aceeasi ocazie. Filmul, ca sa zic asa, mai are de asteptat! Dumitru Graur

Anunțuri

One response to this post.

  1. Posted by starname on Decembrie 28, 2010 at 5:06 am

    suntem niste jeguri de oameni,i-mi pare rau si ma doare sufletul stiind ca si eu sunt in acesta oala,dar este adevarat!un popor de slugi, hoti, lingai dupa ciolan,mincinosi! noroc cu sporul(recunosc stam bine la pregatirea fizica),prin care am fost cunoscuti si inca mai suntem, in lume! pacat cu strigoii care ne impregneaza cu marsavie, suntem adevaratii mizerabili ai europei! pacat,cu lacrimi in ochi va scriu…..

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: