AP

Da, boss, vă ascult! 

Pe ecranul telefonului mobil apăruseră doar două inițiale: AP. Vocea din cealaltă parte a firului nu mă surprinde, dar parcă e puțin schimbată. „Bravo, Dumitre, e emoționanat. Îți mulțumesc”, apoi închide brusc, ca și cum s-ar fi temut să nu i se simtă emoția din glas, sau, și mai grav, să-mi dea impresia că micul meu articol pe care mi-l ceruse cu doar cîteva zile înainte, drept omagiu la moartea colegului Dan Bârladeanu, m-ar fi putut face să cred c-am scris cine știe ce capodoperă. Așa a făcut întotodeauna cu noi, cei pe care i-a păstorit la vechea Flacăra, revista care a marcat indiscutabil presa româneasca a anilor ’70 și ’80 ai secolului trecut. Rareori lăuda, foarte, foarte rar recunoștea meritele unui subaltern care adusese una dintre adevaratele bombe de presă care făcuseră faima acelei publicatii fără asemănare în peisajul atît de tern al publicațiilor socialiste. Reușise să strîngă lîngă el, sau dacă vreți sub el, o adevarată cremă de gazetari ai acelui timp, nu dau aici nume fiindcă aș avea nevoie de un spațiu cel puțin dublu, dar “ne călărea” pe toți zi de zi, de ne mergeau fulgii.

Se simțea chiar mîndru pentru acest lucru, zicea: “Mulți își închipuie că la Flacăra există o atmosferă boemă, că-si fac de cap oamenii; ar fi foarte surprinși să vadă că la noi se pun absențe și se sancționează sever orice abatere!” Mă rog, cam așa era – în teorie. Numai eu și Ovidiu știm de cîte ori ne-a pus să ne dăm demisia în alb, hîrtii lipsite de valoare practică, pe care le ținea încuiate în sertarul de la biroul lui, ca să le aibă la îndemînă, la o adică… Se juca oarecum cu noi, dar nici nu era bine să-i treci prin față atunci cînd tuna și fulgera, părea un vulcan în erupție care amenința să pîrjolească totul dimprejur, și chiar așa se și întimpla, indiferent aproape de persoanele care avuseseră neșansa de a-l înfuria. Am văzut și prim-secretari de județ, adevărați dumnezei pe teritoriul lor, pe care șeful nostru („boss-ul”, cum ne plăcea să-l alintăm) i-a călcat pur și simplu în picioare, ăia erau interziși, rămîneau efectiv cu gurile căscate și nu mai îndrăzneau să scoată pe gură un cuvînt, fiind de-a dreptul umiliți de … e, aici e cel mai greu, oare cum să-i spun celui care-i zdrobea … poetul Adrian Păunescu … gazetarul fără pereche Adrian Păunescu … puternicul bărbat care-și fascina mulțimile recitindu-le poezii patriotice veritabile, cu sensibilitate și dedicare? – e mult prea greu să-l poți reduce pe cel care a fost (si va rămîne) Adrian Păunescu într-un singură sintagmă. Sau AP, simplu, cum nota telefonul meu.

Da, boss, vă ascult!

 

Erau deja peste 25 de ani de cînd „boss-ul” nu mai era șeful meu, dar pentru mine așa rămăsese și va rămîne mereu: omul care mi-a marcat decisiv cariera jurnalistică, de la care am învățat, spun eu azi, aproape tot ce știu în materie de gazetărie. Și poate nu numai atît. La Flacăra se practica o școală dură, la care nu rezistau decît caracterele puternice, cei probabil cu adevărați dotați să rămînă, să se consacre, să se sacrifice pentru meserie. Exemplul pe care-l aveam zilnic în față nu putea să nu ne inspire: era un lider înnăscut, o personalitate cu o capacitate intelectuală uriașă, zdrobitoare. Așa cum am mai spus-o în cîteva rînduri, în ce mă priveste el era GENIUL. Cred că în viața fiecărui om se întîmplă să se întîlnească cu tot felul de oameni, unii mai deștepți, alții mai proști, unii chiar proști de tot, cei mai mulți fiind însă mediocrii. Dacă ai noroc, s-ar putea să-ți apară în viată și unul sau doi peste media obișnuită, dar cu un GENIU adevărat nu prea ai șanse să te-ntîlnești. Eu am avut însă această șansă cunoscîndu-l, și chiar foarte bine, pe Adrian Păunescu. Era în mod sigur un geniu, iar cînd spun asta vă asigur că știu bine să-mi măsor cuvintele. În ultimii ani au fost destui cei care l-au „mușcat”, taxîndu-i în fel și chip defectele, erorile sau pasiunile personale. Știu că l-a durut, deși îmi aduc aminte că tot el ne spunea, cu ani în urmă, poate bravînd: „Pentru mine asemenea atacuri n-au nici o valoare. Alde d-aștia, care mă înjură, nici nu există. Eu nu mă pot „certa” decît cu Eminescu, cu Esenin, cu asemenea tipi, nu cu proștii”. Îi dau dreptate astăzi, cînd văd cîte non-valori au ajuns să fie socotiți regi ai societății, lideri politici sau așa-ziși formatori de opinii. Îmi lipsește Adrian Păunescu, îmi lipsește „boss-ul” meu, chiar ținîndu-mi demisia în alb în sertarul biroului său de la Flacăra cea veche, acolo la parterul Casei Scînteii, prima ușă la dreapta de pe culoar…

Da, boss, vă ascult!

A fost din cîte îmi aduc aminte ultima mea convorbire cu AP. Simbolul celor două litere majuscule a rămas și azi în agenda mobilului meu. Pentru că mi-e atît de greu să accept dispariția lui, pentru că nu mi-am închipuit vreodată că lucrurile se vor schimba într-atît și că va veni o vreme cînd telefonul va rămîne mut. M-am întrebat de multe ori de ce această lume este atît de nedreaptă, de ce dispar oameni remarcabili, care au creat și au marcat epoca în care au trăit, înlocuiți apoi de nulități, de veleitari, de neica-nimeni și frații lui. Mi-e dor de Adrian Păunescu și de geniul lui, chiar marcat de defectele, erorile și exagerările sale. La ora bilanțului, care încă pentru Adrian Păunescu n-a sosit, el va fi definitivat abia peste decenii de critici cu adevărat competenți, ceea ce va rămîne, valoarea, se va ridica deasupra precum uleiul pe apa stătută. Uriașele lui calități și merite, geniul lui vor triumfa, sînt sigur de asta. Pîna la acel moment, proștii să spună ce vor.

Doamne, cît aș putea să povestesc despre acea perioadă a tinereții și despre geniul uluitor al lui Adrian Păunescu. Am să închei însă aici, prin a reproduce un pasaj din articolul de comemorare pe care l-am scris la dispariția lui Dan Bârlădeanu:

„Cînd dispare un om, dispare o lume, așa se spune. Dar, poate că e chiar lumea noastră care începe să dispară, cea a tinerilor și a celor mai puțin tineri care au făcut “Flacăra” anilor ’80, fenomen gazetăresc irepetabil, care rămîne în inima și mintea noastră. Puțin cîte puțin, toți ne depărtam tot mai mult de acei ani de neuitat, iar unii dintre noi se află de acum deja între dispăruți: Eugen Seceleanu, Nelu Ionescu, “moș” Stoica, Traian Prosan, tanti Mariana de la bufet, Ilie Purcaru, “tata” Medar, Sorin Postolache, Mihai Pelin, Radu Țeposu și, de acolo de unde sînt, ne fac semne destul de nerăbdătoare că ne așteaptă. (…) Lumea noastră dispare, iar noi, printre tot  mai puținii  supraviețuitori de azi ai „fenomenului Flacăra”, nu putem avea altceva decît amitiri luminoase ce strălucesc precum cometele pe cerul întunecat al neantului ce ne înconjoară”.

20 iulie – o dată pe care n-am nevoie de vreun efort de memorie pentru a mi-o aminti: este chiar ziua de naștere a tatălui meu! Care a coincis cu cea a lui Adrian Păunescu. Întotodeuna m-am întrebat dacă a fost numai o coincidență.

Să-ți fie țărîna ușoară, dragul meu AP!

Dumitru Graur

(text solicitat pentru apariție în revista „Flacăra lui Adrian Păunescu” – 20 iulie 2011)

Anunțuri

One response to this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: