Despre serialul „Adevărul”: SĂ NE BATEM JOC DE REVOLUŢIE !

Este uluitor cîtă putere avem de a murdări, de a întina tot ce-ar putea fi mai sfînt în această ţară! Îmi dau acum seama că am făcut o mare greşeală cînd am acceptat să-i vorbesc lui Andrei Crăciun despre timpul Revoluţiei. Nu am nimic cu Andrei, îmi este chiar simpatic, a fost evident că băiatul este talentat şi că a avut multă bunăvoinţă. Interviul semnat de el este bine scris şi face chiar notă uşor distonată cu multe dintre celelalte articole pe aceeaşi temă. Trebuie spus de asemenea că încercarea de a pătrunde în misterioasele evenimente de acum 22 de ani , atît de puţin cunoscute în fapt, ar fi putut fi o iniţiativă cu adevărat lăudabilă, aducînd noi mărturii despre acest teribil moment al istoriei românilor. Dar, din păcate, stilul serialului despre “Misterele Revoluţiei” a fost de la început pervers. Un anume domn, n-am să-i dau numele că îl poate ghici oricine, a simţit că a descoperit el ce n-au izbutit prea mulţi să afle, anume secretele bine ascunse în decembrie 1989. A şi scos vreo două cărţi pe această temă, spre a demonstra – dincolo de morţi, eroism, intoxicare, manipulare – că totul n-a fost decît un fîs, o păcăleală naţională de doi lei, de care au beneficiat doar escrocii şi vînzătorii de certificate, evident în dauna oamenilor cinstiţi, care se văd acum nevoiţi să plătească din buzunarele lor huzurul “aşa-zişilor revoluţionari”.

Întreg serialul “Misterele Revoluţiei” denotă o ţintă, un scop: acela de a demonstra că “eu am avut dreptate, n-a fost nicio Revoluţie, a fost numai o înscenare, o piesă cu un scenariu scris de aşa-zişii emanaţi ai Revoluţiei, dornici de a căpăta puterea”. Cît despre noi, ăştia despre care s-ar putea spune că ne-am nimerit p-acolo, fie că eram direct interesaţi, fie că am căzut de fraieri şi nu merităm aşadar nici o consideraţie din partea semenilor nostri. De aici pînă la a căuta cu orice preţ momentele ce azi par ridicole (după 22 de ani!), pînă la căderea în derizoriu a tot ce a însemnat Revoluţia 1989, n-a mai fost decît un pas, pe care cei de la Adevărul l-au parcurs cu mare seninătate. În interviul cu Arşinel, care e un om de umor, se vorbeşte despre “Revoluţia de revistă”, asta ca să dau doar un exemplu, iar din toată povestea mea partea cea mai interesantă li s-a părut a fi cea cu teroriştii păziţi cu o coadă de mătură! Ce denotă asemenea lucruri? Că totul a fost o înscenare, că pericolul şi sacrificiul de sine sînt acte complet false, bune de păcălit copiii de grădiniţă. Bine că a venit Cartianu şi ne-a luminat azi pe toţi! Nu-i desigur deloc de mirare că pe site-ul ziarului, la întrebarea: “Trebuie suspendate rentele luptătorilor remarcaţi la Revoluţie?”, peste 90 la sută dintre cei care au răspuns s-au declarat total de acord cu această amputare ilegitimă a drepturilor.

Apoi, dar deloc în ultimul rînd, am avut mare plăcere să citesc aberaţiile trimise de diverşi avortoni ai democraţiei originale de România, care m-au înjurat ca la uşa cortului, în unanimitate. Cu stupoare am aflat că aş fi făcut armata la Grădiştea (?!), motiv pentru care azi ar trebui să fiu cel puţin un căpitan în rezervă la Secu, că nici facultatea de Sport n-am fost în stare să o termin, că n-am ajuns în fruntea redacţiilor pe care le-am condus decît prin vărul meu, Mihai Sion şi că în general nu sînt decît analfabet, evreu, ticălos, jigodie, retardat şi alte asemenea. Stau acum şi mă întreb, de ce oare am acceptat eu să-mi deschid sufletul în faţa lui Andrei Crăciun, atîta vreme cît, după publicarea interviului, un anume “manu” scrie textual pe site: “mi-e ruşine că sunt contemporan cu astfel de persoane. dec89 a însemnat recunoaşterea canaliilor, hoţilor şi parveniţilor la nivel de conducători”… Mă rog, eu conducător politic – nu sînt, dar alăturarea de caracter este evidentă. Oare n-a făcut mult mai bine Victor Ionescu, care a refuzat dintr-un început să dialogheze cu redactorii ziarului pe această temă?

În fine, închei prin a mă mira încă o data cît de uşor murdărim totul, cît de mult ne place să ducem orice lucru în derizoriu, să ne batem joc de ce ar putea fi mai sfînt! Dacă mă întrebaţi pe mine, puţine momente din istoria recentă a României ar putea fi considerate mai demne de respect, mai pilduitoare pentru puterea acestui popor de a-şi schimba soarta şi pentru a cinsti eroismul unor tineri căzuţi sub gloanţe. Cînd Andrei a venit la mine acasă, mi-am dorit să-i mărturisesc tot ce ştiam, fiindcă rămîn la părerea că despre momentele fierbinţi ale lunii decembrie ‘89 s-a vorbit încă mult prea puţin şi se cunosc prea puţine lucruri. Este un moment crucial pentru ce este România azi. Dar noi preferăm să luăm totul în băşcălie! Păcat.

PS – Am fost emoţionat pînă la lacrimi de povestea lui Florin Vieru, băieţelul de vreo 13 ani care a devenit simbolul Revoluţiei române, după ce a apărut pe coperta revistei “Paris Match” în ianuarie 1990. Avea în mîna, dacă vă mai aduceţi aminte, un steag tricolor găurit pe mijloc, o îmbrăcăminte cam ponosită şi multă speranţă în ochi. Fotografia a făcut înconjurul lumii, iar Florin a căpătat atunci o glorie neaşteptată, sub porecla de “Gavroche al României”. Recent a apărut într-o emisiune televizată (la Realitatea) şi îl felicit pe cel care a realizat-o. Şi eu m-am pus de multe ori întrebarea: oare ce s-o mai fi întîmplat cu acel băieţel? Fiindcă am fost de faţă atunci, la Marsilia, cînd magnatul Bernard Tapie, care invitase echipa României pentru un joc amical cu OM, l-a îmbrăţişat la centrul terenului pe Florinel al nostru şi a promis la microfon, în faţa a peste 30.000 de oameni de pe stadion şi a altor milioane care priveau imaginea la televizor, că se va ocupa personal de creşterea şi educaţia micuţului român. Sigur, era vorba despre politică şi populism în discursul lui Tapie, iar noi ca ţară eram priviţi cu o stimă uriaşă în acele momente, însă promisiunea fusese făcută şi mi-e greu să cred că magnatul francez nu şi-ar fi ţinut-o, chiar cu serioasele probleme pe care le-a avut cu justiţia în anii care au urmat. Dar, Florin Vieru a dispărut!

Şi am aflat abia foarte de curînd ce s-a întîmplat cu el. Cum spuneam, povestea lui m-a emoţionat pînă la lacrimi. Revenit în ţară după episodul de la Marsilia, oamenii de la putere s-au gîndit (egoist, criminal) că n-ar fi bine ca România să-şi piardă … simbolul Revoluţiei. Să mai rămînă pe aici, ca să mai fie folosit niţel în interesele noastre. Şi i-au spus bietului băiat că în maximum doi, trei ani România va fi ca Franţa! Iar Florin i-a ascultat şi n-a mai plecat nicăieri. Pentru el, băiat simplu dintr-o familie extrem de necăjită cu vreo 9 fraţi, “oferta” lui Tapie putea fi şansa vieţii. Pe care Florin şi-a refuzat-o! Sau a fost mai degrabă îndemnat să o facă, el necunoscînd pe nimeni care ar fi putut să-i dea un sfat cum se cuvine. Aşa a ajuns să muncească prin diferite locuri, n-a apucat să mai facă şcoală, a trudit pe diverse şantiere şi apoi s-a îmbolnăvit, astăzi medicii interzicîndu-i să se expună la curent, vînt şi frig. Face pe zugravul uneori, nu are indemnizaţie de şomaj, iar guvernul Boc se pregăteşte să i-o  taie şi pe cea de revolutionar, din motive de criză economică. Regretă enorm că nu a dat curs invitaţiei de “sponsorizare” din 1990. Nu-i aşa că merită să piardă tot, să fie pedepsit pentru eroarea de a nu fi plecat la timp din această ţară? Sau poate face parte dintre cei care au înşelat pe toată lumea şi azi se huzuresc pe bani publici, aşa cum scrie Grigore Cartianu?

L-am privit cu atenţie la emisiune, pînă ochii mi s-au umezit. Un om încă foarte tînăr (are doar vreo 35 de ani), dar înfrînt. A mărturisit că singura speranţă pe care şi-o mai pune azi este în soarta copilului său – un băieţel de vreo 12-13 ani, la fel cum arăta Florin cu 22 de ani în urmă! – pentru care viaţa ar trebui să aibă un destin mai bun decît a fost al său. “Cînd am ieşit în stradă, spunea, n-am ieşit nici pentru indemnizaţie, nici pentru pensie, pentru nimic. Am ieşit pentru că doream o lume mai bună, în care oamenii să fie liberi şi să trăiască mai bine”.

De fapt, dacă mă gîndesc niţel, cei care l-au minţit pe Florin, ne-au înşelat pînă la urmă pe noi toţi. Pentru mine, el a devenit acum simbolul Revoluţiei înfrînte!

Anunțuri

2 responses to this post.

  1. Posted by Gheorghe Eliad on Decembrie 22, 2011 at 7:50 am

    Cei care au fost implicati in evenimentele din Decembrie ’89 ar putea fi impartiti in doua categorii: naivii, idealistii – cei care au crezut ca acesta este momentul in care se poate schimba Romania si au acceptat sa participe la el si ceilalti, realistii, pragmaticii – cei care stiau mult mai multe si stiau ( probabil) ce o sa urmeze. Intre aceste doua categorii s-a interpus o sub-categorie, cea a „beneficiarilor” de merite si foloase pentru care nu au facut nimic, poate doar faptul ca stat intr-un Cabinet la CC si s-au uitat la televizor dar isi scrisesera numele pe celebrele „hartii albastre” sau pur si simplu erau pe strada. Cei morti, raniti sau urmasii lor sunt mai putini decat sub-categoria respectiva. Am fost „prins” de evenimentele din Decembrie la CC al PCR (balcon, Cabinetul de la etaj, etc) – sunt multe de spus despre acele momente – dar mi-au ramas in minte cuvintele unui tanar (16-17 ani, cred) care, alaturi de altii, era intr-un ARO in ziua de 23 in drum spre TVR – una dintre fete l-a intrebat: nu te temi ca o sa te impuste? Trebuia sa trecem prin dreptul stadionului Dinamo si erau zvonuri.. dar raspunsul lui a fost transant: nu mi-e frica, mor pentru tara mea! 23 Decembrie, seara, la unele magazine erau cozi (se „bagasera” pui”), ARO, psihoza cu teroristii care trageau din orice pozitie si peste toate crezul unui „naiv” sau „idealist”, asemenea mie si altora.
    In Decembrie 1989 a fost o Revolutie care a inceput si s-a desfasurat datorita multor „naivi” si s-a terminat cu ceea ce stim acum – dati-ne, dati-ne… Totala recunostinta pentru cei morti si raniti, simpatie, intelegere si sprijin pentru rudele lor dar distantare pentru cei care au vazut „dupa razboi” ca pot castiga ceva si doresc sa isi pastreze acest „castig” si peste ani.

    Răspunde

  2. Posted by Adrian on Noiembrie 17, 2012 at 2:00 am

    Morţii cu morţii şi vii cu vii. Iliescu este un mort destul de viu. Astăzi nici militarii nu mai mor pentru ţara lor, în Afganistan se moare pentru hegemonia celui de-al IV-le-a reich, american sau cine mai poate spune care?! Săraci ca acuma şi de când ne ştim nu am mai fost noi niciodat Miă, parafrazându-l pe Creangă. Oare chinul celor care prefera să se dezrădăcineze şi să-şi crească copii prin străini sau mai rău, să-şi rupă sufletul lăsându-i în grijă bunicilor, doamne iartă-ne, a vecinilor, oare toate astea nu înseamnă nimic?!

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: