CRONICĂ DE FILM: „Il Luce” şi vocea copilăriei

 
Reproducere GspCum am ajuns să trăiesc un film pe care nu credeam că pot să-l văd pînă la capăt   

de Gabriel Berceanu  (Gazeta Sporturilor • 22 Decembrie 2012)

16 ore cu Mircea Lucescu. Adică peste o sută de oameni care vorbesc şi joacă fotbal în vremuri diferite. Adică uriaş. De fapt, 16 ore cu fotbalul românesc, venit cu toată truda, tragedia şi triumful, în sufrageria ta

Un an şi jumătate de filmări. Opt luni de montaj. Probabil un vagon de role desprinse din arhive pentru un puzzle coerent şi grăitor. Peste o sută de personaje. Drumuri şi nopţi, Hunedoara, Brescia, Milano, Istanbul, Doneţk. Vi se pare imposibil de digerat un asemenea produs? Greu de acceptat în vremuri cu zei de surogat şi superficiali un demers urieşesc de tipul acesta?

Cînd subiectul e Mircea Lucescu, poate „cel mai personaj” din fotbalul modern românesc, înţelegi şi surîzi. Filmul lui Dumitru Graur pare greu de privit, cînd te aştepţi la 16 ore. Dar vă propun exerciţiul cel mai greu. Începeţi!

De cîte ori nu ne-am înşelat cu Lucescu?

Am văzut de două ori filmul şi tot nu pot să bag mîna în foc pentru clasificarea lui ca documentar. Prima oară, la capătul acestei toamne, timp de vreo două săptămîni, mi-am sprijinit nopţile cu cîte un episod urmărit cum nu se poate mai rău pentru un film: la birou, pe laptop. Apoi, zilele trecute, l-am revăzut în doar trei zile. În condiţii de cinema, să spunem.

Lucescu în doze mari, cu toată copilăria plină de funingine, magie şi sărăcie mai frumoasă ca viaţa. Lucescu, adică tipul ăsta care duce în derizoriu prejudecăţile fotbalului şi surîde ca un geambaş fabulos la vînzarea încă unui cal pe care noi l-am crezut pierdut şi fără potcoave, iar el l-a inventat într-un sezon.

M-am temut să nu mă plictisesc, aş fi pariat că nu rezist 16 ore cu Il Luce. M-am gîndit că poate vocea copilăriei, adică timbrul lui Dumitru Graur învăluit în aerul uşor desuet dar atît de captivant al filmelor „serioase”, mă vor duce pînă la jumătate, dar ce fac de-acolo? M-am înşelat, cum de foarte multe ori am făcut, fiecare din noi, cu „Il Luce”.

mircea-lucescu

„Un om în picioare”

 Discursul pe care a reuşit să îl închege Dumitru Graur e unul din cele mai    suave compromisuri ale biografiei cu reportajul, în sport. Veţi găsi şi poveştile cu tîlc, şi răscrucile, şi neputinţele: totul învăluit cînd de alb-negrul unui fotbal candid şi cu trup de paradis pierdut, cînd de un Pirlo color şi cu o gratitudine simplă şi sinceră. Nu, filmul nu e un omagiu. E mai repede un fluviu nestăvilit de întîmplări şi de oameni, unul care a decupat în curgerea lui aproape fiecare victorie şi fiecare rană din viaţa lui Lucescu. Cu aceeaşi răbdare şi în acelaşi ritm.

Poate nu i-aş fi spus „Il Luce”. Poate că, în contrapunct cu dimensiunea proiectului şi a personajului, e totuşi mai bine aşa. Dar titlul ultimului episod, „Un om în picioare”, cu dramatismul uşor asumat, îmi pare mai nimerit.

Dacă vă e dor de fotbal, merită. Dacă nu ştiaţi că Lucescu a fost întîi un mare fotbalist, merită. Şi, mai ales, trebuie să-l urmăriţi pentru a nu rămîne cramponaţi tocmai în micimea de liliput cu care ne urgentează prezentul: Lucescu nu e „antrenorul acela cu tramvaiul” sau favoritul unui bogătaş ucrainean. După acest film, nici Dumitru Graur nu mai e, pentru mine, doar vocea copilăriei.

 

Titlu: „Il Luce”, film documentar
Autor: Dumitru Graur
Durata: 16 episoade X 52 de minute
Data lansării: iulie 2012
Disponibil: gratuit, integral, pe dolcesport.ro

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: