IN MEMORIAM: RADU PALADI

 Paladi 1Am fost duminică la Cimitirul Bellu, la căpătîiul lui Radu Paladi, printre coroane de flori, lacrimi şi regrete. I-am atins mîna de gheaţă pentru ultima oară şi am vrut o clipă să-i reamintesc că nu şi-a terminat încă povestea pe care o începuse s-o depene cu ceva vreme în urmă. N-am fost în stare însă să scot  vreun sunet. Era o poveste despre copilăria sa şi despre liliacul înflorit de la poarta casei părinteşti părăsite în mare grabă, în sfîrşitul de iunie al anului teribil 1940. Încerc acum, cu puterile mele desigur limitate, s-o compun din ce-mi aduc aminte şi din ce am mai aflat dintr-un colţ sau altul, ca un ultim omagiu pe care vreau să i-l aduc.

Povestea se desfăşura cu 73 de ani în urmă la Storojineţ, sau Storozhynets cum se scrie azi, orăşel din Bucovina de nord, astăzi în Ucraina post-sovietică. Radu s-a născut acolo, fără să bănuie vîltoarea în care va fi aruncat prea curînd. Storojineţ era un oraş patriarhal, aflat la numai 37 km nord de oraşul Siret (primul după graniţa actuală cu România) şi la 56 km de Rădăuţi, în judeţul Suceva. Dacă veţi consulta Wikipedia, celebra bibliotecă online îţi oferă datele unei colosale frămîntări socio-politice pe scena secolului care a trecut, citez:

Storojineț (în ucraineană Сторожинець, în rusă Сторожинец, în poloneză Storożyniec și în germană Storozynetz) este un oraş în regiunea Cernăuți (Ucraina), centru administrativ al raionului omonim de la poalele Carpaților Bucovinei. Este situat la o distanță de 22 km sud-vest de municipiul Cernăuți, în apropiere de frontiera cu România. În perioada interbelică, acest oraș a fost reședința județului Storojineț din Regatul României.

Cînd s-a născut Radu, în 1927, aşadar în perioada interbelică, ființau în oraș mai multe instituţii culturale (un cămin cultural al Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol”, Societatea „Unirea”, Societatea „Iancu Flondor”, Societatea Arcăşească „Dragoș-Vodă”, Societatea Culturală germană, Societatea culturală evreiască „Sion”, Biblioteca „Soare Răsare”, Cabinetul de lectură polon „Czetalnia Polska”, Corul doamnelor române „Eusebie Mandicevschi”). Apoi, 4 asociații sportive şi de vânătoare, un cinematograf, precum şi 7 organizații de binefacere (Societatea Doamnelor Române, Societatea Doamnelor Catolice, Societatea Doamnelor Evanghelice, Societatea „Paupertatea”, plus 3 societăți de binefacere evreiești: Societatea Doamnelor israelite, Societățile israelite „Armuth” şi „Jad Haruzim”). Tatăl lui Radu Paladi era Secretarul primăriei oraşului Storojineţ, funcţie pe care o îndeplinea cu fermitate şi deplină siguranţă de sine. Primarul era numit politic, dar adevăratul stăpîn al Primăriei era Secretarul său, rămas pe locul lui în toate guvernările! Primăria era o clădire construită în stil eclectic cu elemente de modernism tîrziu, ce astăzi a devenit un obiectiv turistic al oraşului.

Aşa cum se ştie, după unirea Bucuvinei cu ţara orașul Storojineț a făcut parte din componenţa României Mari, ca reşedință a Plăşii Flondoreni şi a judeţului Storojineţ. S-a încercat atunci redenumirea oraşului din Storojineț în Flondoreni, dar nu s-a reuşit. În anul 1921, limba română devine totuşi limbă oficială, iar limba ucraineană nu se mai folosește în administrație. La recensământul general al populației, în decembrie 1930, oraşul avea 8.611 locuitori, fiind cea mai populată localitate din județ.

De ce “Flondoreni”, se poate întreba cineva? Radu mi-a povestit despre celebrul Iancu Flondor, sau “Iancu cavaler de Flondor” şi despre fiul său, Şerban Flondor, o frumuseţe de bărbat care umbla toată ziua pe un armăsar alb ca spuma laptelui şi după care îşi rupeau gîtul toate fetele frumoase din oraş. Culmea a fost că Şerban s-a căsătorit în cele din urmă cu Nadejda (Nadeje) Știrbei, pe care Radu a socotit-o drept “cea mai urîtă fată din lume”.

Să mai zăbovim niţel asupra personalităţii lui Iancu Flondor, născut şi el la Storojineţ (pe atunci Imperiul Austro-Ungar). A fost un remarcabil om politic bucovinean, conducătorul mişcării de eliberare națională a românilor din Bucovina, preşedintele Adunării Constituante care a votat la 27 octombrie 1918 Unirea Bucovinei cu România. A fost înmormântat în cripta familiei de la Storojineț, cu trei ani mai devreme de anul în care s-a născut Radu, în 1924. Asta, ca să înţelegem mai bine în ce fel de tradiţie bucovineană a crescut tînărul Paladi.

Şi ajungem la dramatica zi de 28 iunie 1940. Pe băiat l-a impresionat liliacul alb de la poarta casei părinteşti, care înflorise peste noapte şi arunca un miros îmbătător. Era ca o furtună, ca o simfonie albă pe cerul albastru profund al Bucovinei, pe care adolescentul Radu Paladi nu avea s-o uite pînă în momentul în care a închis ochii. În oraş se auzea ceva zarvă. Ajunsese zvonul cum că în urma unei înţelegeri de neînţeles încă (era vorba în fapt despre pactul Ribbentrop-Molotov), Bucovina de nord fusese cedată ruşilor. Puţini credeau în aşa ceva! Totuşi, mama lui Radu, femeie prevăzătoare, s-a dus la Primărie şi şi-a avertizat soţul. Veştile circulau greu pe acea vreme şi ajungeau şi mai greu în acest colţ de lume blagoslovit de Dumnezeu. “Fugi d-aci, femeie!”,îi spune tatăl lui Radu, “şi du-te acasă, că ai treabă”…

Puţin după prînz, îţi aducea aminte Radu, tatăl lui a venit totuşi acasă, cu vestea cea proastă confirmată. A stat puţin de vorbă cu mama şi au hotărît că “bărbaţii” vor face bine să plece spre România, măcar pînă se vor mai linişti apele. Bărbaţii erau de fapt Radu şi tatăl său, Secretarul Primăriei, pe care fără îndoială ruşii l-ar fi arestat imediat, ca să-l descoasă şi să-l “certe” pentru deplina protecţie a populaţiei româneşti, evident în defavoarea celei ucrainene. Pînă cînd mama le-a făcut bocceluţa, pînă ce vizitiul a pregătit caii, începuse să se lase niţel seara. Îi aştepta un drum prăfuit de cîteva zeci de kilometri pînă în România şi ar fi fost bine să se grăbească, le-a spus mama. Era un fel de birjă, în care s-au înghesuit amîndoi împreună cu bagajele, iar Pantiuşa s-a suit pe capră, îndemnînd caii cu biciuşca. Dar, nici nu apucară să iasă la drumul spre Siret, că în faţă le iese ditamai namila. Se uită mai bine, ce să vezi: un tanc rusesc! Nu mai aşteptaseră ruşii să se-mplinească termenul cedării teritoriului, că ei deja intraseră cu tancurile… “Pantiuşa, spune-i să se dea de-o parte!”, îşi aude Radu tatăl strigînd nervos, spre mirarea sa. De pe capră, Pantiuşa a avut din fericire destulă minte ca să-ntoarcă caii, căutînd scăparea printre tufişurile de pe marginea drumului şi apoi biciuindu-i spre graniţă, că nu mai era timp de pierdut.

Restul poveştii nu-l mai ştiu, din păcate. A rămas la Maestrul Radu Paladi şi nu-l vom mai ştii niciodată. La Bellu, după o minunată slujbă, oameni importanţi i-au recunoscut valoarea. Un uriaş muzician a plecat dintre noi. Nepricepîndu-mă prea mult la muzică, i-am adus aici omagiul meu, aşa cum am crezut că-i mai bine. Odihneşte-te în pace, dragul nostru Radu!

Anunțuri

One response to this post.

  1. Posted by Dragos Gelu on Iunie 4, 2013 at 4:51 am

    Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca in pace!

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: