Interviu cu Ion Ţiriac: ŞI EU AM SCRIS CÂTEVA PAGINI ÎN CARTEA MANAGEMENTULUI SPORTIV

 

tiriac_2

Dumitru Graur: Stimate domnule Ţiriac, vă mulţumesc că ne-aţi primit. Ce mai faceţi?!

Ion Ţiriac: Extraordinar! Nici nu mai ştiu ce mai fac, că dacă ştiam ce mai fac probabil nu eram aici, eram pe unde trebuie să fac treburile pe care ştiu să le fac. Începe US Open şi eu o să fiu pe la Madrid, pe la Stuttgart, pe la Monte Carlo sau nu ştiu pe unde, dar nu la New York. Încerc să o dreg, că am venit acum trei zile, s-o dreg să văd când am timp să mă duc 2-3 zile înapoi.

– Aţi obţinut destul de recent două premii speciale. Primul a venit din partea jurnaliştilor de la „The Lawn Tennis Writers’ Association”, care v-a decernat un International Award pentru rezultatele obţinute în tenis şi pentru suportul oferit acestei discipline sportive. Cum comentaţi acestă distincţie?

Dom’ne, treaba cu jurnaliştii englezi e un love story care a început acum 40 de ani şi continuă în fiecare an. Adică: în timpul Roland Garros-ului, în fiecare an, eu mă întâlnesc într-o seară cu aceşti 20-30-40, au fost şi 50 la un moment dat, care sunt specializaţi în sport şi absolut unşi pentru tenis. Deci, eu am schimbat acolo aproape două generaţii, dom’ne. Mulţi din ei au trecut în partea cealaltă, alţii sunt 90% pensionari azi, şi toţi cei noi care au venit au intrat în aceasta euforie, care o avem împreună să ne întâlnim şi să stăm 3-4 ore de vorbă într-o seara, bineinteleles despre tenis, despre sport şi despre prietenie, dacă vrei să spui aşa. Şi atunci ei, care decernează un premiu la fiecare an sau la fiecare doi ani, mi-au făcut onorea să-mi dea acest premiu, pe care-l apreciez. Având în vedere şi onoarea care mi-a făcut-o tenisul băgându-mă în acel Hall of fame. Deci, am luat cu multă umilinţă, pot să spun, acest premiu. Şi istoria merge mai departe, pentru că şi la US Open, acum când mă întâlnesc cu ei, despicăm firul în patru.

– Vreau să vă spun ceva: după părerea mea dvs. sunteţi cel mai bogat român, de departe! Şi nu fac referire doar la averea care se cifrează, după unele aprecieri, la peste două miliarde de dolari, ci mai cu seamă la viaţa dvs. plină de semnificative succese, de împliniri şi satisfacţii  pe care le-aţi trăit în cei 76 de ani de viaţă…

– Dom’ Graur, treaba cu bogăţia este cu dus şi întors. Foarte probabil că o să fiu cel  cel mai bogat din cimitir, dar în special în momentul în care vrei sa vinzi. Iar eu nu vând! În afara de bancă, de unde am ieşit afară pentru că s-au împlinit 10 ani de când am făcut joint venture-ul, eu nu vând. Pe urmă, paradoxul, şi matale eşti om de sport: eu am făcut bani din sport, dom’ne. Nu i-am făcut în industrie sau în distribuţie de maşini în România, în bancă sau asigurări. Astea o să le fac mai târziu! Eu i-am făcut în sport. Şi-n ’90, atunci eram un om bogat în România… În România după părerea mea sunt foarte, foarte puţini oameni bogaţi şi destui oameni cu bani. Având în vedere că în România în anii buni, nu anii de secetă de acum, în urmă cu 5-6-7 ani, când exista boom-ul, ieşeai afară cu o patură şi ploua în ea cu dolari, cu euro, în special oamenii care speculau. Nu e nimic rău în a specula! Atenţie, la noi cuvântul speculă are o semnificaţie peiorativă. Nu, nu! În economie se speculează, în business se speculează. Mai mult, dacă ştii să speculezi unde se duce dolarul mâine dimineaţă, nu mai trebuie să faci nimic. Decât cumperi dolari şi gata, a doua zi ai cu 50 la sută mai mult în vistierie. Eu am avut noroc în viaţă, mai mi-am făcut norocul şi cu mâinile mele, nu ştiu. Eu nu mă întorc la Adam şi Eva, dar am totuşi 76 de ani tutuşi, sunt un individ care am trăit în timpul războiului, am trăit după război, am trăit şi-n anii din ’47, ’48, când au venit tovarăşii comunişti. Am trăit în toate. Şi mi-am scos pălaria şi am stat mândru – dar mândru de tot! – când îmi cânta imnul comunist, şi toate imnurile. Era imnul meu, şi am fost singurul, poate dumneata nu mai ştii, care am ieşit de pe teren la Charlotte (finala Cupei Davis, 1971 – n.n.), când nu ne-a cântat imnul! Au confundat puţin americanii imnurile, ăla nu era imnul ţării mele… Nu am nimic cu regele, să fie sănătos, dar era imnul regal din ’40. Şi l-au confundat puţin… Şi atunci eu am ieşit afară şi le-am spus: mâine dimineaţă vă luaţi imnul ţării mele şi mai faceţi încă o dată deschiderea, pe televiziunea mondială! Şi au făcut-o, au cântat imnul ţării mele. Am fost întotdeauna mândru, sunt mândru şi acum că sunt român, dar nu ştiu dacă sunt atât de mândru astăzi să văd ce se întâmplă în toată România, că mi se pare un pic anapoda şi exagerat din toate punctele de vedere. Dar, aici ne-am născut, aici o să murim… Matale spui că eşti bogat, eşti nu ştiu ce, câte miliarde… Eu îţi spun că am fost bogat o singură dată: în ziua în care am intrat într-un restaurant şi nu a trebuit să mă uit la preţurile de la meniu… Dar întrebaţi-l pe dl. senator (Ilie Năstase – n.n.), să vă spună Ilie că am venit cu clasa a doua, când am jucat Cupa Davis şi n-am zis nimic. Am venit, cum se numea, pe şest de la Belgrad la Timişoara, pentru ca n-am mai avut bani de bilet de tren. La Belgrad ne-a dat afară din ambasadă, fugiţi de-aicea, n-aveam noi bani ca să vă plătim noi trenul, şi a trebuit să venim la Timişoara, că ne a dat ordin să fim înapoi înainte cu 10 zile de Cupa Davis cu Spania, ţin minte. Deci am avut şi treaburi din astea. Am avut şi timpul, cum ţi-am zis, din ’47 până în ’53, când am făcut o foame de ne-au sărit ochii.  Foame, foame!

– Eram foarte tânăr când v-am întâlnit prima oară. Jucaţi hochei pe postul de fundaş la Dinamo, iar meciurile se disputau pe vechiul patinoar “23 August”, cu tribune în aer liber! De ce n-aţi rămas la hochei?!

– Eu am rămas (mult – n.n.) la hochei, atenţie! În primul rând eu n-am făcut nimic toată viaţa decât sport. Am fost un elev rău, toată lumea îi spunea lu’ maică-mea: “branză bună în burduf de câine”, aşa se spunea. Am fost un student foarte bun, de ruşine, am făcut ICF-ul, am făcut şi şase luni de Drept, dar după mi-am dat seama că nu ajung să le îndeplinesc pe toate. Hocheiul era un joc de echipă, adică depindeai de toţi colegii tăi şi era un sport în care nu aveai cum să ai tendinţe de căpătuială, cum le-am avut eu. Şi am fost suspendat pe viaţă din sport, pentru tendinţe de căpătuială, foarte puţină lume cunoaşte treaba asta. Dar, venind înapoi, de fapt eu am început hocheiul cu multă vreme înaintea tenisului, adică tenisul l-am început la 15 ani. Eu eram un sportiv foarte bun, un atlet cum se spune. Eram scândură, 70 de kile, mâncam tot ce se găsea prin prejur, nu conta ce gust are sau cum arată, că-mi era totdeauna foame…  N-o să-l uit pe Flamaropol, care m-a văzut pe vremea aia, Mişu Flamaropol era cineva în ţara asta la sport, m-a văzut patinând şi mi-a spus “măi copile, tu nu patinezi rău, ia nu-ţi  încheia bocancii până sus de acum vreo 2-3 ani, ca să-ţi faci gleznele”, şi uite aşa am intrat în squad-ul ăla olimpic. Iar pe 5 mai ’55 am luat racheta în mână, că n-avea un doctoraş cu cine să joace pe acolo, o ţineam ca paleta de ping-pong, fiindcă eram unul dintre cei mai buni juniori din ţară la ping-pong, şi l-am bătut de i-a sunat apa-n cap, că fugem ca un iepure, ăla era şi gras… Şi ala s-a supărat că a trebuit o săptămână întreagă să-i iau banii la pariu, pentru că făceam pariuri… Ce bani îmi dădea ăla, 1 leu … şi cu 30 de bani îmi luam două felii de franzelă, la Prolacta. E! Eu am jucat hochei mult, din ’55 până în ’64. Iar noi în 1956 am început să ne pregătim pentru Olimpiada din ’60, cred că Squaw Valley era, în America în orice caz. Îţi dai seama matale, un tânăr de 16, 17 ani, America!, şi să te pregăteşti pentru acolo. Ba la Sfânta Ana, ba la Bâlea, cădeai în lac, te scoteau aia cu scândura… eu eram cel mai uşor şi trebuia să încerc gheaţa ca să nu cădem… stăteai luni de zile în zăpadă… venea cu măgarul să-ţi aducă mâncarea, dacă nu venea, trebuia să ţi-o raţionalizezi, pentru că erau doi metri de zăpadă. Treabă frumoasă, dom’ne, adică, nu ca-n ziua de astăzi, cu patinoar artificial… Nu avem patinoar artificial, într-adevăr, şi e o ruşine pentru România şi pentru Bucureşti că nu există, de doi ani de zile stau banii în cont să facem patinoarul, n-am găsit terenul respectiv, ba era, ba nu era şi acum gata s-a terminat: trebuie să fac la Otopeni, acolo unde e colecţia de maşini. Acolo e terenul meu şi fac de toate: şi patinoar, şi dacă e nevoie şi bazin olimpic, şi academie de tenis, şi cămin pentru copii… E poate departe, poate e aproape, dar cine vrea se va duce acolo.

– Dar aţi fost totuşi mai talentat la tenis, nu?!

– Nu cred! Eu nu am fost talentat la nimic, am făcut sport mult, am fost un foarte bun atlet. Ca să revin din nou la hochei, am lucrat de ne-au sărit ochii, şi trei antrenamente în 24 de ore, de dimineaţa la 3, ca să avem fusul orar (al Statelor Unite – n.n.), şi cu o săptămână înainte ne-am hotărât noi sportivii ca să boicotăm Olimpiada din Statele Unite, după 4 ani de muncă! Doamna Merkel era atunci, din cauza dumneaei, sau din cauza Germaniei Democrate, pentru că nu au admis-o la Jocurile Olimpice (la JO de iarnă din 1960 toate ţările socialiste au decis să boicoteze evenimentul, ca răspuns la neincluderea echipei RDG în familia olimpică – n.n.). Şi atunci noi toţi solidari, vai de mine, ne-am hotărât, nu ne-a dat ordine de la partid, ne am hotărât noi… A fost cel mai mare dezastru al unui tânăr la 19 ani, după patru ani de muncă. Dar am prins-o pe cea de la Innsbruck în ’64, sunt foarte mândru, am fost şi la hochei la Olimpiadă, şi la tenis am jucat câteva finale de Cupa Davis (trei, mai exact! – n.n.), mi-a cântat imnul de vreo 400 şi ceva de ori, am stat drept, foarte demn şi foarte mândru, să fie primit, asta este ţara. Încerc acum în special în sport să vedem cum putem să ne adunăm, oarecum, să facem o mică revoluţie că altfel o să murim de inaniţie, o să murim de foame în sportul ăsta cu cea mai mare activitate social-internaţională, dacă pot să spun aşa, cu care am putut să ne afirmăm în ultimi 50 de ani, iar acum a dispărut totul.

tiriac_1

– Care este cel mai mare regret al dvs. legat de cariera de jucător de tenis?

– Că n-am câştigat Cupa Davis, e normal, e logică treaba. Întotdeauna l-am blestemat pe Ilie, pe deoparte, însă pe de altă parte, greşeala îmi revine şi mie, pentru că, unde dracu’ am jucat?, la Charlotte, în North Carolina, am avut două seturi la zero, nu aveam voie să pierd aia, nu aveam voie, dar fiind român, fiind latin… La 2-0 şi break făcut!, şi a întors înapoi, nu aveam voie să pierd (F. Froehling – I. Ţiriac 3-6, 1-6, 6-1, 6-3, 8-6 – n.n.)… Ilie, e Ilie al nostru dom’le. Ilie ne a dus în trei finale de Cupa Davis, pe vremea aia! Stai puţin, că ne-a vândut meciul… Ce să vinzi, băi? Eşti la aprozar? Cum să vinzi un meci? Cui să-l vinzi? Ce suntem noi, la vândut? Dar are şi el partea lui de neperformanţă, însă pe vremea aia cu Ilie, care era Ilie, eram echipă mai bună ca ei, dom’ne, dar am pierdut-o…

– După unele aprecieri aţi fost unul dintre cei mai buni antrenori de tenis din lume, fiindcă aţi înţeles jocul mai bine decât mulţi alţii. Chiar dacă acum reprezintă doar istorie, l-aţi adus pe Villas până la locul 1 mondial. Încă o dată, de ce n-aţi rămas antrenor?!

– În primul rând este singurul segment în viaţa mea privată şi publică în care sunt extraordinar de înfumurat! Îmi pare foarte rău, alt antrenor nu există! Antrenor eşti ăla care iei un copil, la 14-15 ani, şi spui: ăsta este! Şi ajungi să-l faci numărul 1. Nici nu-l consider pe Năstase, că era la Steaua, avea alt antrenor, hai să-l las deoparte. Villas ca Villas, dar e şi Becker, Safin… P’ăla l-am luat la 15 ani, p’ăla la 14 ani, p’ăla la 17 ani, şi toţi au ajuns de acolo numărul 1. Eu spun: tu ca antrenor ar trebui să ştii că nu ştie elevul tău ce vrea mâine, tu trebuie să ghiceşti, să vezi ce vrea mâine şi fiecare e diferit dom’le! De la Năstase la Villas. De exemplu, Villas pentru mine e cel mai mare jucător de tenis al tuturor timpurilor. Cu zero talent!, cu muncă de rob, în fiecare zi, de la şase la opt ore, de când răsare soarele şi până apune. În fiecare zi! De aia a ajuns nr. 1 în lume, câştigând trei Grand Slamuri, şase Masters-uri, a câştigat mai mult decât oricine. Un om care s-a dăruit şi pentru ăla eu îmi ridic pălăria şi în ziua de azi. Restul sunt diferiţi. Năstase a fost un artist toată viaţa, nu e nimic rău, adică şi acum e mult mai popular ca 90% din jucătorii de astăzi. Ivanisevici: un nebun strâns cu laţul! Două finale le-a aruncat la gunoi la Wimbledon şi a câştigat când avea umărul rupt şi nu intrase în primii 128, a primit un wild card ca să joace. Era ultimul turneu înainte de a se duce să se opereze, şi el a câştigat acolo. Savin! Phui, un rus la 20 de ani să câştige US Open. 1,95, băiat frumos, articulat şi în engleză şi în altele, ce să-i faci?, dacă i-au plăcut domnişoarele prea mult şi mai trăgea şi câte-o votculiţă din când în când… Panatta, cum care am stat prea puţin: “Ion, nu mai vreau să joc iulie şi august, ştii că la noi sunt vacanţe”. Tu eşti nebun? Wimbledon, US Open! “Dar viaţa mea? E mai important decât tenisul!” Bravo, fiule, să trăieşti, la revedere. Deci nu am rămas antrenor pentru că 25 de ani mi-au ajuns!

– Şi nici manager!

– Manager este un cuvânt inventat nu de mine, este inventat de regretatul Mark McCormick, care a creat International Management Group – IMG, şi care a fost primul om în lumea asta care a spus “Dom’ne, din sport se pot face bani, ia să văd eu cum se fac banii!” S-a gândit, fiind şi foarte bun prieten cu Arnold Palmer, pe vremea aia cel mai mare jucător de golf din lume. În Statele Unite golful este religie. Oamenii se duc la biserică la 10 dimineaţa şi pe urmă la 11 se duc la golf, sau dacă nu cumva s-au dus la 6 la golf şi după, la 12, la biserică. Sunt 60 de milioane de golferi în America şi este sportul numărul unu. Iar Mark a făcut treaba asta şi a spus “Dom’ne, un mare, mare sportiv nu are timp de toate, şi atunci din punct de vedere economic, din punct de vedere logistic, privat, cineva trebuie să aibă grijă de el”. Ăla se numeste manager.

– La fotbal, în special in Anglia, managerul e antrenor.

– Eu cam asta am făcut. Eu am refuzat să fac o industrie din management, cum am refuzat să fac o industrie din antrenorat. Antrenor în industrie e Bollettieri, care nu ştie tenis absolut deloc, dar e un motivator extraordinar. Am mult respect pentru el pentru tot ce a făcut, dar tenis, bâtă! Dar venind înapoi, manager înseamnă la un jucător ca Becker, care n-a fost o treabă uşoară. Germania, numărul 1 în Europa: are mai multe multinaţionale decât avem noi covrigării. Cine? 17 ani, înalt, blond, de origine oarecum cehă mămica, dar el, Boris Becker, de acolo îi vine Boris, Becker îi vine de la tăticu. Crescut în Germania, după război, în afara de Beckenbauer, nu mai era nimeni ca el. Dar Beckenbauer dar nu prea s-a văzut la televizor, că erau 11 şi nu prea avea faţa pe el acolo. Ultimul (mare sportiv german – n.n.) a fost Max Schmeling, uită-te puţin la recorduri şi la CM de box. Vine copilul ăsta la 17 ani, se “naşte” la Londra, la Wimbledon, cîştigă Wimbledonul dintr-o ţară care nu a avut pe niciunul în primii 50 în ultimii 25-30 de ani. Şi îl adoptează peste noapte Germania! Era noul Siegfried, dacă-ţi vine să crezi, care s-a născut: erau patru, cinci milioane de telespectatori dimineaţa la 4 când juca în Statele Unite. Sindromul Becker, ca şi sindromul Halep acum. Deci, nu a fost foarte greu să faci ce ai făcut  cu el din punct de vedere economic! Dacă dumneata te duci înapoi în timp şi te duci în 1985, mi se pare, toate revistele şi toate publicaţiile de management sportiv în Statele Unite, cum se numeau, Advertising Age, mi se pare, îţi spunea: ,,Ţiriac a înnebunit, vrea cu un zero mai mult la orice contract face Becker”. Da, există anumite filozofii, în special în treaba economică şi în management sportiv. Eu nu am scris “carte”, o fi scris-o Samaranch, Avaranch, Bernie Ecclestone, pe Blatter nu ştiu dacă îl pun sau nu îl mai pun, dar cred că câteva pagini am scris şi eu în “cartea” asta, în special venind de la un sport cu bani. “Băi, Ţiriac, un dolar făcut astăzi e un dolar câştigat, îl bagi în buzunar şi pleci acasă”. Măi, Marc (McKormick – n.n.), nu, eu pe un dolar nu vând! Eu cred că creionul pe care-l am sau funcţia, sau ce trebuie să vând astăzi valorează 5, şi atunci nu vând decât pe 5! Nu-l văd şi nu-l vând decât pe 5, aştept, pentru că dacă îl vând pe un dolar, nu mai iau 5 dolari cât hăul. Şi atunci, asta era diferenţa mea cu Marc, un bun prieten al meu, nu ne concuram la management, pentru că eu eram un artizan, iar el era o industrie. Eu cream, el folosea, având şi ochiul respectiv la treaba cu antrenorul: ăla nu, ăla nu; ăsta e bun! “Cum o să fie bun un neamţ?, fugi de aici, 50 de ani nu au avut pe nimeni”… Zic, nu ştiu, dar ăsta-i bun! Măi Horst, ăsta era Horst Dassler, trăia, Dumnezeu să-l ierte, patronul Adidas, am nevoie de 100.000 de dolari, acum. “Da, mă Ion, dar la ce îţi trebuie?” Păi îmi trebuie că am un neamţ care se pare că e bun. “Tu eşti nebun? 100.000 de dolari? Nemţii nu-s buni la nimic” … Băi, tu vorbeşti de naţia ta … “Nu, nu , ăştia sunt toţi buni ca juniori, după care încep să bea 20 de beri, joacă la intercluburi în Germania şi au terminat, şi au rămas acolo”. Măi, n-am greşit până acum niciodată. Nici cu Lecomte n-am greşit, nici cu Villas, nici cu Năstase chiar n-am greşit. Zice: “Nu”. Bine, să fii sănătos. N-am avut decât să-i telefonez lui Ellesse (cunoscută firmă de echipament sportiv – n.n.), care era pe vremea aia, şi la Puma n-am telefonat, la Diadora, cred că cu pantofii, am luat 150.000 imediat, pe un junior, ca să-l trimit, nu-mi trebuiau bani, doar să-i plătească costurile. Ieşi din şcoală, te duci acasă la nişte părinţi şi spui “Băiatul, de mâine, s-a terminat cu şcoala!” La 15 ani, 16 ani, îşi ia rucsacul, cu domnul Bosch (Gunther Bosch, antrenorul lui Becker în perioada de glorie – n.n.), care s-a născut la 100 de metri de mine, la Braşov, pe strada Tache Ionescu, era peste drum. Pleacă cu băiatul 3 luni de zile, la fiecare turneu de calificări, joacă, se scoală de dimineaţa, la cinci, la şase, să facă antrenamente, şi chiar aşa a făcut. Am reuşit şi cu părinţii, oameni extraordinari de cumsecade, oameni normali, tata arhitect, câştiga 50-100.000 de mărci pe an, foarte bucuroşi în sătucul ăla unde erau… Şi s-a născut acest fenomen, care într-adevăr, eu am făcut şase contracte, cu minimum 1 milion contractul, iar Lendl, numărul 1, lua, dacă lua, o sută de mii! Iar Borg, care avea 55 de contracte, de 30.000, 50.000, 40.000… Aici e dat şi luat! Managerul face în general 80-85 la sută din venitul unui sportiv, sportivul face 15 la sută pe teren. Şi atunci e o treabă foarte simplă, nici nu ştii care-i hoţul, care-i poliţistul. Vasilică, ce ai făcut iară mă, că te duce poliţistul în cătuşe?. Ăla zice: “Nu, eu îl duc la secţie pe el!”, deci nu mai ştii care-i hoţul, care-i poliţistul? Aşa şi cu managerul. Ce face managerul? Îi ia comisionul sportivului, sau îi dă sportivului marea majoritate a acestor venituri?! Asta s-a întâmplat cu Becker, care a schimbat lumea tenisului din punct de vedere economic, şi lumea sportivă în general.

tiriac_8

Într-un recent interviu în l’Equipe, la întrebarea: “Ce aţi schimba în tenisul actual, dacă aţi fi Dumnezul tenisului?”, aţi răspuns în felul următor: „Ca în sporturile americane, pun proprietarii de evenimente de o parte, sindicatele jucătorilor de alta. Ne punem în jurul unei mese şi ne batem să găsim propuneri. Cupa Davis aş organiza-o o dată la doi ani, timp de două săptămâni în acelaşi loc. Dar cu doi ani de calificari şi meciuri tur-retur, pentru a crea emulaţie, cu meciuri de juniori în paralel. Idea cu cinci seturi în patru ghemuri, chiar şi pentru fete, îmi place. Şi vin din nou cu mingile mele mai mari, totuşi, pentru ca nu-i poţi tăia picioarele lui Isner, jucător de 2,08 m…” Şi întrebarea mea: sunteţi un vizionar, dle. Ţiriac?

– Nu ştiu dacă sunt vizionar. Nu ştiu, dar sunt un realist, cred eu. Având în vedere că le-am făcut pe toate, jucător, antrenor, manager, spectator, ştiu cam fiecare ce vrea. Şi atunci, al doilea lucru este că tenisul, dacă vrei sau nu vrei, în afară de Statele Unite şi în Europa şi în America centrala şi în America de sud, prin Africa, e al doilea sport, după fotbal, atenţie! Iar din punct de vedere vizibilitate, tenismanul e mai vizibil decât în fotbal, pentru că camera aia stă un minut şi jumătate în timpul schimbului terenului pe faţa ta, istoria ta e mai cunoscută, deci megastarul din tenis este foarte, foarte cunoscut. Şi având în vedere toate astea, Becker pe vremea aia a fost cel mai bogat sportiv din lume. Adică Michael Jordan (cunoscut jucător din NBA – n.n.) nu avea contractele lui Becker. Iar în ziua de astăzi, încă Federer este cel mai productiv sportiv din lume Adică, anul 2014  a fost un an mai slab, a făcut numai 57 de milioane, pe când în anul 2013, mi se pare că a făcut 82. Iar dacă îl vezi astăzi la 34 de ani, dacă nu ai două pălării să le scoţi, îţi scoţi pălăria şi îţi razi şi capul ca să ajungi chel în faţa lui şi să-l omagiezi! Este un fenomen care îşi merită locul în sportul mondial. Deci, venind înapoi la tot ce am spus acolo, în l’Equipe, aş face-o, dar în tenis să schimbi ceva e aproape imposibil. Turneele de Grand Slam sunt o naţiune în felul lor, nu poţi să-i atingi. Naţiune din punct de vedere tehnic, dacă nu şi din punct de vedere etnic. Mergând mai departe, ATP, WTA, federaţia internaţională ITF, federaţiile naţionale, cum dracu’ să faci mingea cu 30-35 la sută mai mare şi să fie toţi de acord? Foarte greu să te pui. Şi nimeni nu are curajul să se departajeze. Dacă eu aş fi ATP aş face mingea mai mare, la ATP să se joace cu minge mai mare! Păi, cum să joc cu minge mai mare, când la Grand Slam… Cum?, exact cum s-a făcut cu tie-breakul! În Grand Slamuri, niciodată, nu-i tradiţia… E, iaca, se joacă tie-break. Tenisul este un sport nemăsurabil din punct de vedere al timpului. Şi aici ai problema cu televiziunea. Tenisul luptă în televiziune pentru spaţiu şi pentru drepturile de televiziune să fie acolo unde trebuie, cu toate celelalte sporturi. Foarte greu să programezi, fie ABC, NBC, CBS, BBC, ARD, ZDF, ba chiar şi la Televiziunea Română, o finală în 5 seturi. Cât ţine? Două ore, sau patru ore, sau cinci? Şi atunci, nemţii au tăiat finala lui Borg cu McEnroe, şi a fost o revoluţie, dar au tăiat-o că aveau alte programe. E foarte, foarte greu de măsurat, dar uite că şi tenisul ăsta care mie mi-a plăcut mult mai mult,  fără să fiu melancolic, tenisul meu, sau tenisul lu’ domnu’ Năstase cu domnu’ McEnroe, toţi ăştia, adică, ia-o aici, dă-mi-o mie, ia-o tu, fără sunete (imită sunete guturale  – n.n.), de parcă sunt la abator! Sigur că da, 240 la oră (viteza serviciului – n.n.) este extraordinar, dom’ne, dar nu-mi spune ce-mi spunea pe vremuri… Aţi văzut că s-a ajuns şi acum cu viteza asta la o specializare, la acest ping-pong care se joacă. Deci, vrei să fiu vizionar? – am fost vizionar. Uită-te dumneata în timp, când a fost finala la Roland Garros, McEnroe cu Lendl, nu mai ţin minte când a fost. Pe vremea aia eram un fel de Papă în tenisul mondial şi aveam voie să fac ce vreau. Iar la Televiziunea franceză aveam de exemplu de comentat un meci pe zi, ăla pe care-l vroiam eu, şi de făcut seara sumarul. La TF1, televiziunea naţională. Iar la finala aia, McEnroe cu Lendl, care era Lendl, în special pe zgură, dar McEnroe a jucat un joc extraordinar de inteligent pentru perioada aia, lipit pe linia de fund şi numai împins, jucând ping-pong şi împingându-le pe mijloc, nedeschizându-i deloc unghiurile. La care ăla nu a ştiut ce să mai facă. Pe mine mă amuza treaba pentru că în spatele meu statea Fiback, antrenorul lui Lendl, care tot urla, că pe vremea aia nu avea voie cu antrenorul lîngă el, tot urla “Ivancik, Ivancik, aşteaptă, că o să mai greşească!”. Dar McEnroe nu greşea. Pe lîngă că nu greşea, o fi obosit, a făcut nu ştiu ce şi a câştigat Lendl în 5 seturi. Însă în seara aia, există pe sticlă undeva, eu am făcut o schemă şi am spus că în această zi, tenisul s-a schimbat. Că tenisul o să devină un ping-pong pe un teren mai mare, jucătorii or să stea lipiţi de linie şi o să cârpească cât pot fiecare, lipiţi de linie. Pentru că altfel, unghiurile sunt atât de mari, încât nu o să mai ajungă nimeni la vitezele pe care le prinde tenisul acum. Mingea nu mai e de lână, e de nailon, e puţin mai mică, rachetele sunt de două ori mai mari, corzile, şi pe urmă a crescut “animalul”: jucătorul de tenis are 20 la sută mai mult în înălţime. Şi la fete, şi la băieţi. Serena Williams nu are 1,75 cât zic ăştia, are 1,85, e cât mine, sor’sa e mai mare ca mine. Serena îţi cârpeşte mingea cu 200 la oră, nene, de unde ţi-o cârpeşte nu ştiu, aaaa, că are şi 100 de kile acum şi 33 de ani, şi nu ştie să se deplaseze, da, dar când pune mâna pe ea, o rupe. Ştie cineva să o facă să nu mai puna mâna pe ea? Pentru că nu vreau să discut prea mult asta, că nu e treaba mea, nu sunt nici antrenor, nici manager… Halep este o sportivă deosebită, senzaţională, a făcut o emulaţie în publicul român enormă, are mai mult talent decât îi trebuie. Mai mult decât îi trebuie, şi asta poate să fie undeva un minus! Dacă poţi să o mişti pe fata aia (Serena, desigur – n.n.), care e extrem de emoţională, iar dacă cumva o superi şi vezi despre ce e vorba o dată, de două ori, se bate singură. Aici e treaba. Spunând treaba asta, jocul de tenis a crescut cu 50 la sută în viteză, cel putin, jucătorul/jucătoarea sunt mult mai solizi şi mai înalţi ca înainte, au ajuns la nişte performanţe de lovit mingea care sunt neexplicabile balistic. Şi eu îl iau pe un Nadal, nu acuma, acum 2-3 ani şi explică-mi şi mie cum mingea aia a lui Nadal, de la mijlocul terenului, venea cu liftul ăla şi o dădea peste fileu, şi mai şi cădea în teren, cu curba aia care o făcea, cu acea traiectorie? Din punct de vedere balistic e imposibil, dar el a făcut-o, iar toţi ăştia care joacă acum, uită-te că parcă au inventat roata. Felul în care pluteşte pe teren Federer este de neconceput, în special la viteza asta a mingii. Dar are o tehnică desăvârşită şi pe urmă, pentru o raţiune pe care n-o înţeleg, are încă o motivaţie, care nu e economică sigur, sportivă dacă vrei să o iei la origine, probabil, că este motivaţia lui. Dar ce poate să facă mai mult? Îi lipsea Cupa Davis, a câştigat-o şi pe aia. Ce Dumnezeu să facă mai mult?, adică felul în care zboară pe teren, felul în care loveşte mingea, şi din când în când, cam pe la fiecare jumătate de oră, inventează o lovitură care nu există!

tiriac_10

– Aţi devenit de mai multă vreme un adevărat “cetăţean al lumii”. Aveţi locuinţă la Bucureşti, dar şi la Monte Carlo, faceţi afaceri în Germania şi Spania, călătoriţi în Statele Unite, sunteţi patronul unui Open de tenis de mare succes la Madrid şi al turneului de la Geneva, iar din ’96 deţinător al licenţei BCR Open România. Pe agenda dvs. anuală de vânătoare se află destinaţii exotice, în Africa şi America de Sud, ca să nu mai vorbim despre Balş… Sunteţi prieten cu Bernie Ecclestone şi Wolfgang Porsche… V-aţi luat licenţă de pilot de aeronavă… Cine sunteţi azi, cine aţi devenit, domnule Ţiriac?!

– E greu să spui, dom’ne, eu sunt pilot, sau sunt ex-jucător de tenis, sau de hochei, sau manager, sau om de afaceri, sau bancher, sau… Sunt asta care sunt. Sunt un om care cred că am rămas totuşi cu picioarele pe pământ. Din când în când văd că se apropie norii de capul meu, dar cu capul în nori nu am fost niciodată. Îmi dau seama de ce este bine, ce este rău, cel puţin în cartea mea de adrese, şi în ziua de astăzi în societate. Am un mare minus, sau o mare lipsă: nu pot să mă dezlipesc de trecutul meu, adică, orice ar fi, eu n-am uitat niciodată nici de unde vin, n-am uitat niciodată nici cum a fost în anii războiului, n-am uitat niciodată cum a fost când lucram la Steagul roşu (fosta fabrică din  Braşov – n.n.), n-am fost niciodată megaloman, cum am spus, am fost norocos în viaţă sau mi-am făcut norocul. Am nişte privilegii acum, pe care puţini oameni le au. Călătoresc cum vreau, unde vreau, mai repede, mai des, am din păcate şi acum paranoia cu munca, de care nu pot să mă dezlipesc, cu toate că tare aş vrea. Dacă ar fi după capul meu, m-aş muta în Africa mâine dimineaţă, şi aş sta acolo pe undeva printre animale, ăştia ani, unul, doi, şase, şapte, câţi dracu’ mai am! Dar în rest nu ştiu să fiu diferit faţă de cum am fost acum 10- 20 sau 30 de ani. Numai că atunci se mânca cu linguriţa, acum dacă vrei şi cu polonicul, dar mie tot linguriţa îmi ajunge, pentru că numai dacă mă uit la mâncare acum nemaifăcând comparaţie, numai uitându-mă la mâncare mă îngraş, că pe vremea aia mâncam de 100 de ori şi nu puneam un sfert de kg pe mine.

– La Sydney, în 2000, în calitatea dvs. de preşedinte al COSR, aţi luat apărarea unui sportiv român într-un caz greu, care a deranjat Comitetul Internaţional Olimpic şi pe dl. Samaranch personal. Este adevărat că atunci aţi pierdut un loc meritat în CIO, apărând-o pe Andreea Răducan?!

– Eu n-am pierdut nimica şi am fost destul de arogant şi destul de direct. Eu n-aş fi fost bun în politician absolut deloc. Compromisuri la mine, rar le fac şi dacă e să mor, mor în picioare, nu îmi place să trăiesc în genunchi. Şi exact atunci, asta am făcut şi acolo. Am fost de altfel, înainte de Răducan, primul care am dat un sportiv afară din lot, înainte să înceapă JO şi am spus: acest sportiv este dopat. N-am spus că este bolnăvior, că trebuie să se ducă acasă, că, vai de mine, ce se întâmplă şi aşa mai departe. Iar Samaranch, pe care l-am respectat totdeauna, cu toate că din păcate şi dumnealui a fost în mijlocul ălora care au făcut această parodie să pară o realitate acolo, primul lucru care m-a întrebat a fost dacă sportivul ăsta pe care l-am trimis acasă e bun de medalie! Dom’ preşedinte, despre ce vorbim? Tu ai făcut legea, acum l-am suspendat pe viaţă din lotul olimpic, care aveam voie să fac treaba asta! Contra Senatului american, contra drepturilor omului… Nu, nu: dacă e hoţ şi pungaş şi criminal, s-a terminat cu asta. Până la urmă acum s-a revenit la treabă, cu toate că chinezii o mai ţin şi englezii, mi se pare. După ce-am făcut-o eu, treaba cu eliminarea din lot forever pe ăla pe care-l prind, pe viaţă, după ce le-am spus: fraţilor, în 6 luni, vă rog frumos, vă curăţaţi sertarele, tot. Că dacă nu, aţi păţit-o. Cu două zile înainte (de deschiderea JO din 2000 – n.n.), cinci mii de jurnalişti erau acolo, m-au aplaudat ca pe Ceauşescu cinci minute, că în sfârşit poate cineva să vorbească. Iar când matale manipulezi o probă de laborator şi îmi aduci mie o altă probă înapoi, şi îmi spui că e pozitivă … Au plecat 62 de miligrame la laborator şi s-au întors 100! E un miracol care e greu de suportat, iar TAS-ul: da, să vedem, că imediat … N-ai voie să vorbeşti, tovarăşul Ţiriac! Ceauşescu mi-a zis că n-am voie să vorbesc 50 de ani şi tot am vorbit. Nu, că ai  şase avocaţi… Am luat-o foarte direct,  cucoană – la TAS era o tanti preşedinte, ai citit? “Cum să nu citim”. Zic: ia uite acolo, 62 cu 100! ,,Aoleo, ne oprim” … Zic: nu! E cinci ceasul, prin lege dumneata în 24 de ore, şi 24 de ore sunt la şase, îmi dai decizia. Eu zic să nu ne mai oprim, să decideţi. Până şi avocatul lor, a lui CIO, a spus “Hai să mergem acasă, am terminat”. S-au uitat până la opt şi au venit înapoi şi mi-au spus că mâine la trei îmi dă decizia. S-a terminat! Şi domnului Samarach, şi lui Rogge, care venea, le-am spus. Şi pe urmă, când am intrat, forţat, în şedinţa lor de-a doua zi, la cei 40, dar nu erau toţi, că sunt vreo 30 sau 40 în Comitetul Central (Comitetul Executiv al CIO – n.n.), că n-am voie să intru… Cum n-am voie? Am intrat pentru o singură treabă. Ne cunoaştem de atâţia ani, ieri plângeaţi toţi cu mine, vai de mine, cea mai bună sportivă, ce păcat, ce dezastru… Aţi văzut, proba a fost manipulată. Eu pe ea nu o suspend pe viaţă, deşi aşa ar fi trebuit. Mai mult decât atâta – e vinovată, dar poate să concureze, n-am înţeles asta. Cum e asta? Ce-i asta? Dacă îi luaţi medalia lu’ fata asta, eu am demisionat în faţa dvs. Vreau să văd câţi dintre dvs. demisionează cu mine. Demisie de onoare se numea, sau demisie de moralitate. Culmea ştii care e? Niciunul nu a demisionat, dom’ne. Extraordinar!, şi dumneata vrei să fac parte dintr-o organizaţie în felul asta? I-am spus lui nenea (Samaranch – n.n.), mai mult decât atât, uite, îţi fac o bucurie. Pe vremea aia, preşedintele Comitetului olimpic francez nu era în CIO şi tot urma, du-te dom’ne, bagă-l, mie nu-mi trebuie.

– Ce relaţie aveţi cu actualul preşedinte CIO, Thomas Bach?

– Pe ăsta îl cunosc bine de tot, aoleo… Matale îţi dai seama în ce lucrezi? Dumneata lucrezi într-o ramură a economiei mondiale, economie de piaţă, unde reprezentatul sportivilor, federaţiilor internaţionale, care apără sportivii, domnul Vizer, se duce şi spune: ,,Domnilor, vreau să văd şi eu unde-s alea cinci miliarde”. Fără sportivi, nu e Olimpiada! Nu aveţi cum… E o treabă publică, trebuie făcută publică. Toată lumea să vadă, să fie transparenţă. Unde sunt? Pentru că dacă nu, nu mai merge aşa cum mergea până acum. Şi-l mazilesc p-ăsta? Îţi dai seama ce mânărie este acolo înăuntru, ca federaţiile internaţionale pentru care ăsta (Marius Vizer – n.n.) se bate, pentru ei, pentru sportivi, să se întoarcă împotriva lui? Când îţi spune cineva “Votează cu mine, că dacă nu votezi cu mine nu mai vezi un ban”, nu ştiu ce, ei bine, la mine, nu, cartea mea de vizită nu-mi permite.

– V-am auzit adeseori aproape implorându-i pe guvernanţii români să apropie mai mult sportul de şcoală, să creeze competiţii pentru elevi, aceasta fiind unica speranţă a sportului românesc! V-a auzit cineva?

– Dom’ne, de 25 de ani, românul la putere are alte priorităţi! Eu nu-l blamez, eu totuşi îi spun că are o perdea pe ochi şi nu vede viitorul ţării. Şi viitorul ţării mie îmi stă în tineret, totdeauna acolo s-a întâmplat. Pe cuvântul meu de onoare, era mult mai pozitivă treaba în timpul comunismului. Adică, dacă vrei să mă citezi n-am nicio problem. La Dinamo veneau în fiecare an vreo 400 de copilaşi la secţia de tenis, ca să joace tenis gratis. Gratis! La sfârşitul anului, mai erau 40, anul următor în primavară mai rămăseseră 20. Dar erau alţi 400 care veneau. Erau Spartachiadele, erau toate astea, eu nu o să-l uit pe Ilie Verdeţ (înalt demnitar comunist – n.n.), dumnezeu să-l odihnească, cu pălărioara în mână; vine unul de la poartă la mine, domnul Ţiriac, e un domn Verdeţ care vrea să vă vadă. Eram mare preşedinte eu la COSR, da, da, când mă duc, era Ilie Verdeţ. Domnu’ Verdeţ, ce faceţi? Băi Ţiriac, te rog să nu te superi; vino, dom’ne înăuntru, te rog, uite stai, nu vreau să vă deranjez. Domnu’ Verdeţ, alo (face un semn din mână – n.n.), intram la guvern cum intru la tanti Florica sau nu ştiu unde, eram cineva pe vremea aia, nu un rahat. Domnu’ Ţiriac, te-aş ruga foarte mult, ai grijă un pic şi de tineretul ăsta, ai grijă şi de copiii ăştia că uite, praf s-a făcut, ne-au luat Spartachiadele, ne-au luat ăştia… Nu vi le-a luat nimeni, domnul Verdeţ, sunt nemernicii care n-au cum să guverneze fără să aibă priorităţile lor, iar priorităţile lor nu sunt treburile astea acum, sunt numai cum să fie aleşi anul viitor. Asta e, oricine e ales astăzi, poate să facă treaba într-un an, doi, în primii doi ani, după aia nu mai poate să facă, că doi ani se pregăteşte pentru treaba aialalta. Adică nu mă lua pe mine că e PSD-ul de vină, sau liberalii de vină, sau cum îi cheamă pe ăialalţi care erau a lu’ domnu’ Băsescu de vină, sau… Toţi sunt de vină şi nu sunt de vină, pentru că dacă oamenii care sunt politici se pregătesc de când au intrat la şcoala primară, tăticu’ îi spune, uite aici eu sunt liberal, eu sunt asta, şi la 14-15 ani deja nu e în Consomol, ca pe vremea aia, sau pionier, dar are o educaţie, nu ştiu ce… Noi ne-am trezit peste noapte cu puşcăriile deschise, am ieşit toţi din puşcărie de acolo cu soare, frumos, pe stradă, libertate, trăiască libertatea, dar la 6 seara nu ne dădea nimeni bucaţica de pâine şi cana de lapte şi ne-am întors înapoi, dom’ne, unde e cana de lapte? Păi nu, gata, s-a terminat, eşti liber, du-te. Cum adică să câştig, eu ce să câştig, de unde să câştig? Şi am învăţat mult, da foarteee repede, numai alea rele, alealalte bune vin puţin mai încet. Şi acum uite în ce hal ne încadrăm şi a avut dreptate, dumnezeu să-l ierte pe Popper, a avut dreptate Nicu Nedef, toţi moşii mei au avut dreptate şi am spus, dom’ne, la Atena mai merge cum mai merge, da’ să vezi unde ne ducem, şi uite unde am ajuns, când din primele 10 ţări din lume, nu ştiu dacă intrăm în primele 30. Nu cred, din păcate.

– De ce n-aţi investit niciodată la o echipă de fotbal? Într-o vreme s-a zvonit că aţi fi fost interesat de Dinamo… 

– Pentru că nu mă pricep. Am refuzat Bayern Munchen în 1985, au venit la mine, că mă roagă să iau cel puţin partea economică, să văd despre ce e vorba, nu ştiu ce, am luat un serveţel, că eram la o cârciumă şi le-am făcut schema cum trebuie să facă tribuna preşedintelui, lojele, cum faci asta, cum de la ăia iei 80 la sută… În lumea sportivă, şi ziua de azi în evenimente, 20 la sută din spectatori îţi dau 80 la sută din venituri, şi 80 la sută din spectatori îţi dau 20 la sută din venituri. Deci nu s-a schimbat foarte mult, în afară de faptul că industria sportului a devenit trilionică! Nu mai sunt miliarde, sunt trilioane, în mijloc aici începând de la evenimente şi terminând cu ceva. Cât costă, ce valoare ar avea Wimbledonul să se vândă, nicio valoare; ce valoare are Madridul, ăsta mai ştiu ce valoare are, dar nu mă interesează să o fac publică, însă pot să spun altă treabă: Qatarul – ofertă pe masă la ATP şi la WTA, împreună, 200 de milioane! Să facă turneul împreună. Să le dea licenţa pentru o săptămână, nu două! Nu combine-event, ca al nostru, care este mai scurt, că sunt mizerabili, dar o săptămână, prima săptămână din ianuarie, care nu e nimic: 200 de milioane, la Doha. Şi nu poate să-l facă, pentru că nu le dăm voie noi, ăştia cu turneele la băieţi. Fetele ar putea, dar numai fetele singure, nu merge. Hai, vă mulţumesc…

tiriac_11

– Poate ea crea Simona Halep un curent favorabil dezvoltării tenisului românesc, asemănător cu ce se petrecea pe vremea lui Ion Ţiriac şi Ilie Năstase?

– Megastarul întotdeauna atrage. Mult mai dificil e la băieţi decât la fete, cu tot respectul pentru aceste fete (tenismane românce – n.n.), care sunt cinci în primele 100 sau mai multe, extraordinar, dar de unde vin? Îţi spun eu de unde vin: din cele 34 de turnee mititele de 10.000, care pe vremea lui domnului senator Năstase, când încă era un om normal, nu politician şi era preşedinte la federaţie, m-am dus şi l-am violat pe ăla la Federaţia internaţională, pe Ricci Bitti, l-am violat şi i-am spus că atâtea turnee de 10.000 de euro îmi trebuie în România! Şi chiar atâtea am făcut; şi se ducea Hărădău, bun, rău sau mediu, în toată ţara, zeci de mii de km, la fiecare primar, dar şi primarii la noi sunt nişte netrebnici, nu toţi, mai sunt şi oameni cumsecade: dom’ne, ai posibilitatea pentru zece mii de euro să ai un eveniment internaţional în sătucul tău, în orăşelul tău… un eveniment internaţional cu şapte, zece ţări, pe lângă copiii noştri, cu care poţi să faci o emulaţie, dacă vrei ai şi calificări, la calificări, alte calificări şi nu ştiu ce, trei săptămâni, nu şapte zile tot turneul. Nu ştiu cum, până nici astea nu au mai fost, şi pe urmă din păcate, din păcate, nu vreau să mă pun cu nimeni rău, ei bine, nu ştiu cum, când a venit doamna Dragomir (Ruxandra Dragomir, fost preşedinte al FRT – n.n), a spus nu, sunt prea multe! Ce înseamnă prea multe?, la care Ricci Bitti zice: “Bă, sunteţi nebuni? Nu vă e ruşine, ne-aţi violat şi acum ziceţi că sunt prea multe?! Şi acum sunt 14 sau 15!” Adică nu s-au mai dus cu sorcova la fiecare primar: ai fost ales domnu’, nu vrei cumva?… Şi atunci copilul ăla, tânărul ăla, junioara aia, nu ştiu ce, nu s-a mai dus la Barcelona, la Buenos Aires, sau în Maroc sau nu ştiu unde, să ia un punct, că nu atâta banii, punctul ăla care era contează… Că e diferenţă între viaţă şi moarte între un punct şi zero puncte. Pentru că dacă ai un punct, intri sau nu intri în turneu, dar dacă n-ai niciun punct, şi sunt locuri în turneu şi fără puncte, trebuie să te tragă la sorţi din 50 ca să ieşi tu, unul singur. Asta face diferenţa, fetele au făcut treaba asta, băieţii nu, pentru băieţi e prea târziu acum.

– Ultima întrebare, vă promit: spre ce se îndreptă sportul mondial, domnule Ţiriac?! 

– Sportul mondial se îndreaptă spre o situaţie care poţi să o compari numai cu o treabă puţin mai tehnică din punct de vedere marketing. Şi această treabă tehnică trebuie să te întrebi de ce marile societăţi, organizaţii de PR şi de publicitate fac toate treburile astea. Şi noi avem un român foarte faimos în Statele Unite, la noi nici nu se ştie, Peter Georgescu, care a fost preşedintele lui Young&Rubicam vreo 25-30 de ani, şi acum este, la ei aşa se numeşte omul care termină, se numeste preşedinte emeritus. Uită-te matale la Peter Georgescu (pe Internet – n.n.), acum o săptămână a scris o pagină în New York Times despre salarizări, despre astea, doctor profesor la Harvard, uită-te, merită să o citeşti. Toate aceste organizaţii n-au avut niciodată un departament de sport pentru că era prea specializat acest departament, atât în management-atlet, cât în management-eveniment, cât în management-income personal, şi global la un eveniment sportiv. De ce? Pentru că sunt prea specializate treburile astea, ca McCormick, ca Ţiriac, ca nu ştiu cine… Şi atunci te întorci înapoi: încotro se îndreaptă? Dom’ne, deja a ajuns o industrie de trilioane, este cel mai uşor spectacol, de văzut şi de făcut. Eu nu prea dorm noaptea şi mă uit ba la fotbal, ba la alte treburi, şi mă uitam aseară, juca Viitorul cu nu ştiu cine, frumos, foarte bine, ăştia sunt ai noştri dom’ne, ăştia îi avem, şi cred ca erau vreo două, trei sute de persoane în tribună acolo. Şi mă uitam, juca Barcelona cu, cu …

– Cu Bilbao.

– Bilbao, bravo, erau 60-70.000, şi e vândut pe 20 de ani abonamentul! Iar la Barcelona sunt aia 110.000 (“socios” – n.n.), dar sunt 130.000, dar nu încap toţi, şi atunci nu contează, dar ei sunt acolo. Şi din ce în ce mai mult o să ia exemplul de la Wimbledon, dealul de la Wimbledon, îţi aduci aminte când au pus ăştia un ecran, ăia se duc la Wimbledon, ha!, nu stau acasă, stau la Wimbledon, stau în ploaie, că sunt la Wimbledon şi văd pe ecranul ala, acolo. Deci despre ce vorbim aici, şi cum vorbim? Vorbeam cu Stelea (Bogdan Stelea, fost internaţional – n.n.), alaltăieri, că l-am văzut acolo la “Stejarii”, vine mereu… Băi, Stelică, zice, domnul Ţiriac, nu sunt eu cu Steaua, nu sunt eu, după evenimentul Steaua, cu frizerii ăia sau cu ce era, păi noi, dom’ne, am fost o echipă de fotbal, vai de sufletul meu, în primele nu ştiu câte, care acuma noi suntem în primele zece naţiuni (îşi face cruce – n.n.). Măi băiete, nu înţeleg nimic, n-am nimic cu fotbalul, dar şi aici e fotbal, fotbal, fotbal. Dacă dumneata te uiţi, şi asta mă depăşeşte, însă o găsesc ridicolă, ruşinoasă treaba: într-o gazetă de sport, singura care e, 120 la sută e fotbal şi restul care s-a uitat e alt sport, dacă e. Până şi l’Equipe, dom’ne, are 4-5 pagini de fotbal, dar restul e sport din toate măruntaiele… Deci, încotro se îndreaptă; care sport? Sportul public, care este cel mai popular pe oriunde? Vorbeam cu domnişoara asta, cum se numeşte? (mimează un lapsus de memorie – n.n.), Nadia, Nadia Comăneci, care a fost o sportivă bunicică, iar acum a fost la mine, asta, Răducanu, spuneam, “Bă, voi de ce aţi fost aşa proaste, v-aţi apucat să săriţi în sus, în jos, uite, bă, cu mingiuca cum se face aici, înţelegi, adică nu joci bine, joci prost, joci nu ştiu cum, vreo 5-6 milioane pe an tot le faci… Când ai făcut tu 5-6 milioane?”. Zice, domn’ Ţiriac, n-am făcut zece mii în toată cariera… Şi asta e adevărat, eu ţin minte că ne-a dat o leafă în plus, în ’72, 375 de lei şi lu’ Nadia i-a dat o Dacie (după JO de la Montreal, 1976 n.n.), dar mi se pare că nu a luat-o pentru că nu era nu ştiu ce… Deci asta e, e altă lume, e în regulă, eu nu pot, adică nu vreau să fiu arogant, nu pot să fiu gelos, nu pot să fiu gelos pentru că am nimerit-o şi înainte şi după, dar aici e o altă treabă şi cea mai importantă în viaţa unui sportiv de departe: prima viaţă contează, toată lumea te iubeşte foarte mult, vai de mine, şi ai nişte moşteniri după aia, cu relaţiile pe care le ai de înnebuneşti, dar numai într-a doua viaţă (după retragerea din viaţa sportivă – n.n.), cineva poate să te respecte; nu să te iubească. Pentru că întotdeauna o să fie altul care sare mai sus, loveşte mai tare mingea, fuge mai repede sau înoată altfel, cum vrei, sau găseşte o maşină mai repede decât aialaltă şi vine primul, întelegi, pe când dacă în viaţa a doua te respectă, înseamnă că ai reuşit în viaţă. Multumesc, la revedere, hai că dacă nu plec acum rămân fără servici!

– Noi vă mulţumim, domnule Ţiriac!

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: