LACRIMI DE COMENTATOR BĂTRÂN

Sunt mulţi ani de când privesc sportul românesc şi au fost mulţi de asemenea în care m-am exprimat cât am putut eu de bine, cu comentarii în transmisiuni directe sau prin texte scrise. Poate că unii ar spune că mă alint niţel, doar n-am ajuns încă la vârsta senectuţii, deşi numărul anilor din buletin începe să-mi dea dreptate. Ceea ce vreau să spun este însă cu totul altceva. Şi anume că de foarte multă vreme nu m-a mai încercat o asemenea emoţie precum cea imediat următoare momentului de triumf al Simonei Halep la Paris. Când joacă Simona e bine să nu fiţi prea aproape de mine, mărturisesc că reacţiile sunt poate exagerate, fiindu-mi absolut imposibil să privesc meciul cu detaşarea celui care a trăit şi a văzut atâtea minuni şi dezastre în sport, şi nu numai. Este atâta încărcătură în meciurile Simonei, încât tensiunea devine palpabilă, iar aerul exploziv. Revenind, când Stephens trimite ultima minge în fileu, emoţiile mă copleşesc, urlu, încep să râd şi să plâng totodată, cad în genunchi în faţa televizorului şi mulţumesc cerului pentru că mi-a dăruit o asemenea clipă de fericire. Simona este campioană la Roland Garros! Simona îşi consolidează poziţia de nr. 1 în clasamentul mondial! Simona îşi împlineşte visul şi câştigă primul său titlu de Grand Şlem! Şi lacrimile îmi umplu ochii. De ce, o să vă explic imediat.

Cum spunem, am trăit şi am văzut foarte multe la viaţa mea. Dar am trăit totodată prea multe drame. Am comentat meciul cu Irlanda de Nord, în noiembrie ’85, pe un „23 August” mohorât, când echipa lui Lucescu a ratat incredibil o calificare la Campionatul mondial, de care a fost atât de aproape. Am comentat de asemenea jocul din „optimile” Cupei Mondiale ’90, când Timofte a ratat cu seninătate de la 11 metri, făcându-i pe irlandezi să piardă biletele de avion pe care le cumpăraseră deja pentru plecarea acasă. Am fost acolo, atât la Oslo, unde Lubos Michel a inventat un penalty, cât şi la Copenhaga, unde am primit golul decisiv pentru ratarea calificării la finalul minutelor de prelungire – şi de fiecare data frustrarea de a fi fost atât de aproape a fost uriaşă. Mai mult, chiar cu Simona sentimentul ratării „la mustaţă” ne-a încercat în mai multe rânduri: şi cu Sharapova, în 2014, şi cu Ostapenko, în 2017, şi cu Wosniacki, la începutul acestui an. Părea blestemul, nu mă sfiesc s-o spun, al unui întreg popor şi aşa chinuit de soartă şi de neajunsuri. Am fost obişnuiţi de-a lungul multor decenii să trăim cu adevărat doar prin  sport, prin minunile numite Nadia sau Steaua ’86, momentele unice care ridicau România între naţiunile civilizate ale globului pământesc.

Dacă e să fiu lucid, trebuie să mă opresc şi să întreb: care Românie?! Mai exact, care parte a ei? Pentru mine rămâne absolut de neînţeles cum pot unii s-o urască de-a dreptul pe Simona, umplând netul cu cele mai infame mizerii. Haterii de profesie au desfiinţat-o adesea, negându-i complet valoarea. La oricare succes al Simonei tot exista mereu un „dar”, un motiv de contestaţie şi de ranchiună. De unde atâta ură pentru o sportivă care reprezintă România, fie ea şi, scuzaţi-mă, „machedoanca moartă după bani”? Înaintea finalei un sondaj aşa-zis obiectiv ruga cititorii să-şi exprime opţiunea: o veţi susţine pe Halep ori pe adversara ei?! Mă întreb oare cum mai poate da ochii cu telespectatorii un negativist ca Radu Banciu, care a pronosticat ritos că Simona va pierde încă din semifinale în faţa Muguruzei cu 0-6, 1-6, în vreme ce rezultatul de pe teren era cât p-aci să fie exact invers? Dar de la asemenea „specialişti” care n-au scos-o pe marea noastră campioană din „ţărancă proastă” chiar nu ai la ce să te aştepţi.

Ei bine, de data aceasta Simona Halep a învins blestemul şi toţi demonii care o înconjurau. A închis, cred eu, gura tuturor contestatarilor. Simona a avut tăria şi a mers până la capăt, obţinând triumful suprem. Iar mie mi-a prilejuit lacrimi de bucurie pentru împlinirea visului unuia dintre cei mai buni sportivi români din toate timpurile. Sau cel mai mare român al acestui moment, cum bine spunea Mironică. Iar când la Roland Garros imnul României s-a intonat în onoarea sa, atunci chiar că venise momentul să destup o sticlă cu şampanie Asti Martini. Nici nu ştiţi ce dulce a fost!

 

 

 

 

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: