Archive for the ‘D. Graur’ Category

LACRIMI DE COMENTATOR BĂTRÂN

Sunt mulţi ani de când privesc sportul românesc şi au fost mulţi de asemenea în care m-am exprimat cât am putut eu de bine, cu comentarii în transmisiuni directe sau prin texte scrise. Poate că unii ar spune că mă alint niţel, doar n-am ajuns încă la vârsta senectuţii, deşi numărul anilor din buletin începe să-mi dea dreptate. Ceea ce vreau să spun este însă cu totul altceva. Şi anume că de foarte multă vreme nu m-a mai încercat o asemenea emoţie precum cea imediat următoare momentului de triumf al Simonei Halep la Paris. Când joacă Simona e bine să nu fiţi prea aproape de mine, mărturisesc că reacţiile sunt poate exagerate, fiindu-mi absolut imposibil să privesc meciul cu detaşarea celui care a trăit şi a văzut atâtea minuni şi dezastre în sport, şi nu numai. Este atâta încărcătură în meciurile Simonei, încât tensiunea devine palpabilă, iar aerul exploziv. Revenind, când Stephens trimite ultima minge în fileu, emoţiile mă copleşesc, urlu, încep să râd şi să plâng totodată, cad în genunchi în faţa televizorului şi mulţumesc cerului pentru că mi-a dăruit o asemenea clipă de fericire. Simona este campioană la Roland Garros! Simona îşi consolidează poziţia de nr. 1 în clasamentul mondial! Simona îşi împlineşte visul şi câştigă primul său titlu de Grand Şlem! Şi lacrimile îmi umplu ochii. De ce, o să vă explic imediat.

Cum spunem, am trăit şi am văzut foarte multe la viaţa mea. Dar am trăit totodată prea multe drame. Am comentat meciul cu Irlanda de Nord, în noiembrie ’85, pe un „23 August” mohorât, când echipa lui Lucescu a ratat incredibil o calificare la Campionatul mondial, de care a fost atât de aproape. Am comentat de asemenea jocul din „optimile” Cupei Mondiale ’90, când Timofte a ratat cu seninătate de la 11 metri, făcându-i pe irlandezi să piardă biletele de avion pe care le cumpăraseră deja pentru plecarea acasă. Am fost acolo, atât la Oslo, unde Lubos Michel a inventat un penalty, cât şi la Copenhaga, unde am primit golul decisiv pentru ratarea calificării la finalul minutelor de prelungire – şi de fiecare data frustrarea de a fi fost atât de aproape a fost uriaşă. Mai mult, chiar cu Simona sentimentul ratării „la mustaţă” ne-a încercat în mai multe rânduri: şi cu Sharapova, în 2014, şi cu Ostapenko, în 2017, şi cu Wosniacki, la începutul acestui an. Părea blestemul, nu mă sfiesc s-o spun, al unui întreg popor şi aşa chinuit de soartă şi de neajunsuri. Am fost obişnuiţi de-a lungul multor decenii să trăim cu adevărat doar prin  sport, prin minunile numite Nadia sau Steaua ’86, momentele unice care ridicau România între naţiunile civilizate ale globului pământesc.

Dacă e să fiu lucid, trebuie să mă opresc şi să întreb: care Românie?! Mai exact, care parte a ei? Pentru mine rămâne absolut de neînţeles cum pot unii s-o urască de-a dreptul pe Simona, umplând netul cu cele mai infame mizerii. Haterii de profesie au desfiinţat-o adesea, negându-i complet valoarea. La oricare succes al Simonei tot exista mereu un „dar”, un motiv de contestaţie şi de ranchiună. De unde atâta ură pentru o sportivă care reprezintă România, fie ea şi, scuzaţi-mă, „machedoanca moartă după bani”? Înaintea finalei un sondaj aşa-zis obiectiv ruga cititorii să-şi exprime opţiunea: o veţi susţine pe Halep ori pe adversara ei?! Mă întreb oare cum mai poate da ochii cu telespectatorii un negativist ca Radu Banciu, care a pronosticat ritos că Simona va pierde încă din semifinale în faţa Muguruzei cu 0-6, 1-6, în vreme ce rezultatul de pe teren era cât p-aci să fie exact invers? Dar de la asemenea „specialişti” care n-au scos-o pe marea noastră campioană din „ţărancă proastă” chiar nu ai la ce să te aştepţi.

Ei bine, de data aceasta Simona Halep a învins blestemul şi toţi demonii care o înconjurau. A închis, cred eu, gura tuturor contestatarilor. Simona a avut tăria şi a mers până la capăt, obţinând triumful suprem. Iar mie mi-a prilejuit lacrimi de bucurie pentru împlinirea visului unuia dintre cei mai buni sportivi români din toate timpurile. Sau cel mai mare român al acestui moment, cum bine spunea Mironică. Iar când la Roland Garros imnul României s-a intonat în onoarea sa, atunci chiar că venise momentul să destup o sticlă cu şampanie Asti Martini. Nici nu ştiţi ce dulce a fost!

 

 

 

 

 

Reclame

Interviu cu Ion Ţiriac: ŞI EU AM SCRIS CÂTEVA PAGINI ÎN CARTEA MANAGEMENTULUI SPORTIV

 

tiriac_2

Dumitru Graur: Stimate domnule Ţiriac, vă mulţumesc că ne-aţi primit. Ce mai faceţi?!

Ion Ţiriac: Extraordinar! Nici nu mai ştiu ce mai fac, că dacă ştiam ce mai fac probabil nu eram aici, eram pe unde trebuie să fac treburile pe care ştiu să le fac. Începe US Open şi eu o să fiu pe la Madrid, pe la Stuttgart, pe la Monte Carlo sau nu ştiu pe unde, dar nu la New York. Încerc să o dreg, că am venit acum trei zile, s-o dreg să văd când am timp să mă duc 2-3 zile înapoi.

– Aţi obţinut destul de recent două premii speciale. Primul a venit din partea jurnaliştilor de la „The Lawn Tennis Writers’ Association”, care v-a decernat un International Award pentru rezultatele obţinute în tenis şi pentru suportul oferit acestei discipline sportive. Cum comentaţi acestă distincţie?

Dom’ne, treaba cu jurnaliştii englezi e un love story care a început acum 40 de ani şi continuă în fiecare an. Adică: în timpul Roland Garros-ului, în fiecare an, eu mă întâlnesc într-o seară cu aceşti 20-30-40, au fost şi 50 la un moment dat, care sunt specializaţi în sport şi absolut unşi pentru tenis. Deci, eu am schimbat acolo aproape două generaţii, dom’ne. Mulţi din ei au trecut în partea cealaltă, alţii sunt 90% pensionari azi, şi toţi cei noi care au venit au intrat în aceasta euforie, care o avem împreună să ne întâlnim şi să stăm 3-4 ore de vorbă într-o seara, bineinteleles despre tenis, despre sport şi despre prietenie, dacă vrei să spui aşa. Şi atunci ei, care decernează un premiu la fiecare an sau la fiecare doi ani, mi-au făcut onorea să-mi dea acest premiu, pe care-l apreciez. Având în vedere şi onoarea care mi-a făcut-o tenisul băgându-mă în acel Hall of fame. Deci, am luat cu multă umilinţă, pot să spun, acest premiu. Şi istoria merge mai departe, pentru că şi la US Open, acum când mă întâlnesc cu ei, despicăm firul în patru.

– Vreau să vă spun ceva: după părerea mea dvs. sunteţi cel mai bogat român, de departe! Şi nu fac referire doar la averea care se cifrează, după unele aprecieri, la peste două miliarde de dolari, ci mai cu seamă la viaţa dvs. plină de semnificative succese, de împliniri şi satisfacţii  pe care le-aţi trăit în cei 76 de ani de viaţă…

– Dom’ Graur, treaba cu bogăţia este cu dus şi întors. Foarte probabil că o să fiu cel  cel mai bogat din cimitir, dar în special în momentul în care vrei sa vinzi. Iar eu nu vând! În afara de bancă, de unde am ieşit afară pentru că s-au împlinit 10 ani de când am făcut joint venture-ul, eu nu vând. Pe urmă, paradoxul, şi matale eşti om de sport: eu am făcut bani din sport, dom’ne. Nu i-am făcut în industrie sau în distribuţie de maşini în România, în bancă sau asigurări. Astea o să le fac mai târziu! Eu i-am făcut în sport. Şi-n ’90, atunci eram un om bogat în România… În România după părerea mea sunt foarte, foarte puţini oameni bogaţi şi destui oameni cu bani. Având în vedere că în România în anii buni, nu anii de secetă de acum, în urmă cu 5-6-7 ani, când exista boom-ul, ieşeai afară cu o patură şi ploua în ea cu dolari, cu euro, în special oamenii care speculau. Nu e nimic rău în a specula! Atenţie, la noi cuvântul speculă are o semnificaţie peiorativă. Nu, nu! În economie se speculează, în business se speculează. Mai mult, dacă ştii să speculezi unde se duce dolarul mâine dimineaţă, nu mai trebuie să faci nimic. Decât cumperi dolari şi gata, a doua zi ai cu 50 la sută mai mult în vistierie. Eu am avut noroc în viaţă, mai mi-am făcut norocul şi cu mâinile mele, nu ştiu. Eu nu mă întorc la Adam şi Eva, dar am totuşi 76 de ani tutuşi, sunt un individ care am trăit în timpul războiului, am trăit după război, am trăit şi-n anii din ’47, ’48, când au venit tovarăşii comunişti. Am trăit în toate. Şi mi-am scos pălaria şi am stat mândru – dar mândru de tot! – când îmi cânta imnul comunist, şi toate imnurile. Era imnul meu, şi am fost singurul, poate dumneata nu mai ştii, care am ieşit de pe teren la Charlotte (finala Cupei Davis, 1971 – n.n.), când nu ne-a cântat imnul! Au confundat puţin americanii imnurile, ăla nu era imnul ţării mele… Nu am nimic cu regele, să fie sănătos, dar era imnul regal din ’40. Şi l-au confundat puţin… Şi atunci eu am ieşit afară şi le-am spus: mâine dimineaţă vă luaţi imnul ţării mele şi mai faceţi încă o dată deschiderea, pe televiziunea mondială! Şi au făcut-o, au cântat imnul ţării mele. Am fost întotdeauna mândru, sunt mândru şi acum că sunt român, dar nu ştiu dacă sunt atât de mândru astăzi să văd ce se întâmplă în toată România, că mi se pare un pic anapoda şi exagerat din toate punctele de vedere. Dar, aici ne-am născut, aici o să murim… Matale spui că eşti bogat, eşti nu ştiu ce, câte miliarde… Eu îţi spun că am fost bogat o singură dată: în ziua în care am intrat într-un restaurant şi nu a trebuit să mă uit la preţurile de la meniu… Dar întrebaţi-l pe dl. senator (Ilie Năstase – n.n.), să vă spună Ilie că am venit cu clasa a doua, când am jucat Cupa Davis şi n-am zis nimic. Am venit, cum se numea, pe şest de la Belgrad la Timişoara, pentru ca n-am mai avut bani de bilet de tren. La Belgrad ne-a dat afară din ambasadă, fugiţi de-aicea, n-aveam noi bani ca să vă plătim noi trenul, şi a trebuit să venim la Timişoara, că ne a dat ordin să fim înapoi înainte cu 10 zile de Cupa Davis cu Spania, ţin minte. Deci am avut şi treaburi din astea. Am avut şi timpul, cum ţi-am zis, din ’47 până în ’53, când am făcut o foame de ne-au sărit ochii.  Foame, foame!

Citește în continuare

O FOTOGRAFIE CÎT O MIE DE CUVINTE!

Am avut recent ocazia să mă văd într-o fotografie veche, să privesc spre ceea ce eram acum 30 de ani. Asta nu ni se întîmplă în fiecare zi, vă asigur. După ce am făcut un interviu cu marele Ivan Patzaichin, care tocmai împlinise 65 de ani (a se vedea revista „Sport în România, decembrie 2014), oamenii care-l înconjoară pe Ivan în formidabilele sale proiecte sportivo-sociale în Deltă mi-au trimis, la rugămintea mea, mai multe fotografii din tinereţea campionului. Şi l-am văzut pe Ivan împreună cu tatăl şi bunicul său, l-am văzut primind medaliile de aur la mai multe ediţii ale Olimpiadei, dar una dintre fotografii mi-a atras în mod special atenţia. Sînt de fapt două, ambele scoase din arhiva Agerpres, iar cel care le-a făcut, am aflat abia acum, se numeşte Cornel Mocanu, unul dintre fotoreporterii de la agenţia oficială comunistă de ştiri a timpului. Sînt realizate în luna august a anului 1984. Le postez pe ambele aici şi nu mă pot abţine de la dorinţa de a le comenta puţin, fiindcă merită.

Jocurile Olimpice de Vara - Los Angeles 1984

În prima dintre aceste fotografii, la care nu am decât puţine comentarii, apar eu însumi, tînăr reporter al TVR (niţel cam netuns!), cu microfonul întins spre Ivan Patzaichin, abia sosit de la Los Angeles, unde cucerise un nou titlu olimpic, al patrulea consecutiv, la canoe 2 pe 1000 de metri. După cum puteţi constata, medalia o atîrnase de gîtul fetiţei de numai vreo şapte anişori, Ivona. Astăzi, după atîţia ani, Ivona-Beatrice Patzaichin, absolventă a unei facultăţii de psihologie, este consilier în cadrul Ministerului Sănătăţii şi face parte din importanta Comisie naţională de acreditare a spitalelor (CNAS). Fotografia a fost făcută pe esplanada Aeroportului Otopeni, imediat după sosirea olimpicilor de la Los Angeles, purtînd pălării albe pe cap. Lume multă, îmbulzeală, zîmbete şi priviri îndreptate spre noi, reporterul şi campionul olimpic. Dar şi urechi…

Ivan Pazaichin - Bucuresti - 1984

Cea de-a două fotografie e şi mai interesantă. Fiindcă acum ne atrage atenţia cu adevărat personajul cu cămaşa albă şi mîneci scurte, din dreapta imaginii. Aparent neatent la ce se petrece lîngă el în imaginea precedentă, tipul cu cămaşa albă pare acum numai ochi şi mai ales urechi, ascultând cu o atenţie cel puţin suspectă dialogul dintre reporter şi campion. Dacă veţi privi cu atenţie, cred că se poate simţi aici aerul unei întregi epoci pe care am trăit-o cu toţii, supravegheaţi îndeaproape de ochiul omniprezent al Securităţii. Fiindcă, nu am nici cea mai mică îndoială astăzi, omul cu cămaşa albă, stînd calm cu mîinile la spate, este un securist aflat în misiune, spre a raporta mai tîrziu superiorilor săi cam despre ce au vorbit la aeroport Graur şi Patzaichin… Este, după părerea mea, o imagine care face cît o mie de cuvinte, descriind mai limpede decât orice altceva, aproape palpabil, modul în care eram suspectaţi cu toţii, ascultaţi şi turnaţi, îndosariaţi, catagorisiţi, catalogaţi, blamaţi sau lăudaţi. Vaşnica Securitate, ochiul şi timpanul timpului trecut, ne supraveghea pe toţi cu atenţie, fie campion olimpic sau simplu reporter de televiziune. Ca sa fiu sincer, rareori am văzut ceva mai edificator, într-o singură imagine! Aviz totodată uitucilor care azi se avîntă în afirmaţii atît de gratuite precum “înainte trăiam mai bine”… Zău?

CRONICĂ DE FILM: „Il Luce” şi vocea copilăriei

 
Reproducere GspCum am ajuns să trăiesc un film pe care nu credeam că pot să-l văd pînă la capăt   

de Gabriel Berceanu  (Gazeta Sporturilor • 22 Decembrie 2012)

16 ore cu Mircea Lucescu. Adică peste o sută de oameni care vorbesc şi joacă fotbal în vremuri diferite. Adică uriaş. De fapt, 16 ore cu fotbalul românesc, venit cu toată truda, tragedia şi triumful, în sufrageria ta

Un an şi jumătate de filmări. Opt luni de montaj. Probabil un vagon de role desprinse din arhive pentru un puzzle coerent şi grăitor. Peste o sută de personaje. Drumuri şi nopţi, Hunedoara, Brescia, Milano, Istanbul, Doneţk. Vi se pare imposibil de digerat un asemenea produs? Greu de acceptat în vremuri cu zei de surogat şi superficiali un demers urieşesc de tipul acesta?

Cînd subiectul e Mircea Lucescu, poate „cel mai personaj” din fotbalul modern românesc, înţelegi şi surîzi. Filmul lui Dumitru Graur pare greu de privit, cînd te aştepţi la 16 ore. Dar vă propun exerciţiul cel mai greu. Începeţi!

Citește în continuare

Revista AIPS salută aniversarea APS 85

AIPS: Romanian Sports Press Association celebrates 85th Anniversary

Principele Radu primeste tabloul aniversar APS 85

Sporting Press Association President Dumitru Graur and Prince Radu of Romania. Photo/Daniel Angelescu – Royal House Photographer

By Emanuel Fantaneanu, AIPS Executive Committee Member.

BUCHAREST, November 2, 2012 – Not to forget the past, to appreciate the present and look in the future to remain always young regardless of the age written in a birth certificate – this was the main idea of the 85th anniversary of the founding of the Sports Press Association in Romania, in 1927, during a Gala which took place in one of the most important symbols of Romanian culture, the Atheneum in Bucharest.
“In 1881 the first sports newspaper was established in Romania. In 1927 the Sporting Press Association was constituted by a group of enthusiastic journalists, who saw in it the creation of a solid foundation for the sports press. Those journalists have felt that they could not remain alone and then joined the International Sports Press Association, founded just three years before. Since then, with each page of the newspaper, with every word uttered on the radio, with each picture on the small screen, day by day, year by year the press has grown in the same time, in the same way with sports, settling an inseparable community. The Sport Press Association is the only Association of press in Romania that had a continuous activity regardless of historical moments,” Dumitru Graur, president of Romania Sports Press Association, the man who was the soul of this celebration said in his opening words.

Citește în continuare

FILMUL „IL LUCE” SE DIFUZEAZĂ LA DOLCE SPORT !

“IL LUCE” – Viaţa lui Mircea Lucescu

Mircea LucescuMircea Lucescu este unul dintre numele cele mai importante ale fotbalului – o figură aparte, căruia întreaga lume a sportului îi recunoște valoarea sa internaţională. A avut marele avantaj că a făcut performanţăşi a cîştigat trofee nu numai în ţara sa, ci şi peste hotarele țării, în Italia, în Turcia și în fine, în Ucraina.

Ca jucător a fost unul tenace, foarte cerebral, avînd o lungă carieră. A jucat de 74 de ori în echipa națională a României, a participat la Campionatul Mondial  din Mexic, în 1970, căpitan al echipei reprezentative, a cîștigat titluri și onoruri cu Dinamo Bucharest, iar spre sfîrșitul carierei s-a dus la Corvinul Hunedoara, devenind primul antrenor-jucător al fotbalului românesc.

Detalii privind difuzarea filmului se pot obţine pe site-ul postului Dolce Sport, la adresa:

http://www.dolce-sport.ro/fotbal/fotbal-intern/din-1-iulie-dolce-sport-i-ofer-un-documentar-de-excep-ie-despre-mircea-lucescu-aici-ai-nregistr-rile-i-programul-13794/

Citește în continuare

O POVESTE DIN TIROL

– Oh, dar să nu spuneţi cumva că ştiţi de la mine!

Omul din faţa noastră, încă tînăr, se teme că ar putea fi certat, sau că poate şi-ar putea pierde chiar slujba, cine ştie… Conduce cu siguranţă un microbuz al companiei austriece “Four Seasons Travel” şi e foarte mulţumit de slujba sa. Sînt cîţiva ani de cînd a plecat din România, a lăsat la Cluj familia, soţia şi cei doi copii care cresc văzîndu-şi tatăl mult prea rar, a lăsat şi mica afacere pe care o înjghebase dar care era sortită falimentului şi s-a mutat temporar în Germania, pentru a cîştiga un ban.

Citește în continuare