FILMUL „IL LUCE” SE DIFUZEAZĂ LA DOLCE SPORT !

“IL LUCE” – Viaţa lui Mircea Lucescu

Mircea LucescuMircea Lucescu este unul dintre numele cele mai importante ale fotbalului – o figură aparte, căruia întreaga lume a sportului îi recunoște valoarea sa internaţională. A avut marele avantaj că a făcut performanţăşi a cîştigat trofee nu numai în ţara sa, ci şi peste hotarele țării, în Italia, în Turcia și în fine, în Ucraina.

Ca jucător a fost unul tenace, foarte cerebral, avînd o lungă carieră. A jucat de 74 de ori în echipa națională a României, a participat la Campionatul Mondial  din Mexic, în 1970, căpitan al echipei reprezentative, a cîștigat titluri și onoruri cu Dinamo Bucharest, iar spre sfîrșitul carierei s-a dus la Corvinul Hunedoara, devenind primul antrenor-jucător al fotbalului românesc.

Detalii privind difuzarea filmului se pot obţine pe site-ul postului Dolce Sport, la adresa:

http://www.dolce-sport.ro/fotbal/fotbal-intern/din-1-iulie-dolce-sport-i-ofer-un-documentar-de-excep-ie-despre-mircea-lucescu-aici-ai-nregistr-rile-i-programul-13794/

Citește în continuare

Anunțuri

O POVESTE DIN TIROL

– Oh, dar să nu spuneţi cumva că ştiţi de la mine!

Omul din faţa noastră, încă tînăr, se teme că ar putea fi certat, sau că poate şi-ar putea pierde chiar slujba, cine ştie… Conduce cu siguranţă un microbuz al companiei austriece “Four Seasons Travel” şi e foarte mulţumit de slujba sa. Sînt cîţiva ani de cînd a plecat din România, a lăsat la Cluj familia, soţia şi cei doi copii care cresc văzîndu-şi tatăl mult prea rar, a lăsat şi mica afacere pe care o înjghebase dar care era sortită falimentului şi s-a mutat temporar în Germania, pentru a cîştiga un ban.

Citește în continuare

SIMBOLUL REVOLUŢIEI ÎNFRÎNTE

Am fost emoţionat pînă la lacrimi de povestea lui Florin Vieru, băieţelul de vreo 13 ani care a devenit simbolul Revoluţiei române, după ce a apărut pe coperta revistei “Paris Match” în ianuarie 1990. Avea în mîna, dacă vă mai aduceţi aminte, un steag tricolor găurit pe mijloc, o îmbrăcăminte cam ponosită şi multă speranţă în ochi. Fotografia a făcut înconjurul lumii, iar Florin a căpătat atunci o glorie neaşteptată, sub porecla de “Gavroche al României”. Recent a apărut într-o emisiune televizată (la Realitatea) şi îl felicit pe cel care a realizat-o. Şi eu m-am pus de multe ori întrebarea: oare ce s-o mai fi întîmplat cu acel băieţel? Fiindcă am fost de faţă atunci, la Marsilia, cînd magnatul Bernard Tapie, care invitase echipa României pentru un joc amical cu OM, l-a îmbrăţişat la centrul terenului pe Florinel al nostru şi a promis la microfon, în faţa a peste 30.000 de oameni de pe stadion şi a altor milioane care priveau imaginea la televizor, că se va ocupa personal de creşterea şi educaţia micuţului român. Sigur, era vorba despre politică şi populism în discursul lui Tapie, iar noi ca ţară eram priviţi cu o stimă uriaşă în acele momente, însă promisiunea fusese făcută şi mi-e greu să cred că magnatul francez nu şi-ar fi ţinut-o, chiar cu serioasele probleme pe care le-a avut cu justiţia în anii care au urmat. Dar, Florin Vieru a dispărut!

Citește în continuare

Despre serialul „Adevărul”: SĂ NE BATEM JOC DE REVOLUŢIE !

Este uluitor cîtă putere avem de a murdări, de a întina tot ce-ar putea fi mai sfînt în această ţară! Îmi dau acum seama că am făcut o mare greşeală cînd am acceptat să-i vorbesc lui Andrei Crăciun despre timpul Revoluţiei. Nu am nimic cu Andrei, îmi este chiar simpatic, a fost evident că băiatul este talentat şi că a avut multă bunăvoinţă. Interviul semnat de el este bine scris şi face chiar notă uşor distonată cu multe dintre celelalte articole pe aceeaşi temă. Trebuie spus de asemenea că încercarea de a pătrunde în misterioasele evenimente de acum 22 de ani , atît de puţin cunoscute în fapt, ar fi putut fi o iniţiativă cu adevărat lăudabilă, aducînd noi mărturii despre acest teribil moment al istoriei românilor. Dar, din păcate, stilul serialului despre “Misterele Revoluţiei” a fost de la început pervers. Un anume domn, n-am să-i dau numele că îl poate ghici oricine, a simţit că a descoperit el ce n-au izbutit prea mulţi să afle, anume secretele bine ascunse în decembrie 1989. A şi scos vreo două cărţi pe această temă, spre a demonstra – dincolo de morţi, eroism, intoxicare, manipulare – că totul n-a fost decît un fîs, o păcăleală naţională de doi lei, de care au beneficiat doar escrocii şi vînzătorii de certificate, evident în dauna oamenilor cinstiţi, care se văd acum nevoiţi să plătească din buzunarele lor huzurul “aşa-zişilor revoluţionari”.

Citește în continuare

Serial “ADEVĂRUL DESPRE REVOLUŢIE” – episodul 27

„George Costin n-a vrut să-mi dea certificatul“

13 decembrie 2011 – Autor: Andrei Crăciun – Cotidianul „Adevărul”

În cea de-a doua parte a interviului acordat ziarului „Adevărul“, Dumitru Graur povesteşte cât de greu a pus mâna pe patalamaua de revoluţionar.

„Adevărul”: Cum s-a văzut în Televiziune execuţia lui Ceauşescu?

Dumitru Graur: O parte din revoluţionarii ăia mai vocali din Televiziune au zis: „De ce să ne conducă tot ăştia vechi, Marinescu, Brateş?”. Şi l-au ales pe Victor Ionescu să fie lider, acolo. A început povestea cu caseta cu Ceauşescu. A fost un scandal imens, la care, profesional vorbind, ăştia din Studioul 4, cu toată lumea, aveau dreptate. Nu poţi să dai ceva trunchiat pe post, nu poţi… fără să apară cadavrul! A fost un scandal fabulos! La un moment dat s-a ridicat unul, avea o armă mitralieră, la care avea un disc, ca în filmele cu mafioţi, şi a început: „Bă, tăceţi din gură, că acum vă împuşc pe toţi!” S-au mai liniştit oamenii. Dacă ăla dădea drumul la gloanţe, muream, Andrei, muream! La un moment dat s-a produs un lucru care m-a stupefiat. L-au chemat pe Victor şi s-a întâlnit cu Sergiu (n.r. – Nicolaescu) şi cu ceilalţi, ce au vorbit, ce au făcut… că Victor s-a întors cu altă faţă, mai radioasă, şi s-a dat ceea ce s-a dat pe post. (n.r. –  contactat, prin fiul său, ziarist de sport, pentru o discuţie despre Revoluţie, Victor Ionescu ne-a transmis că refuză dialogul.)

Ne-aţi spus că sunteţi rănit la Revoluţie. Cum s-a întâmplat?

Pe asta nu o ştia Cartianu, nu? Nu am făcut caz, bătrâne. Nu eram în Televiziune, veneam înspre. Începuse să se tragă de pe un bloc, că se trăgea la întâmplare. Te mai fereai, dar ştiai de unde se trage? Am simţit că se trage şi am început să ţopăi printre gloanţe. Pe caldarâm au sclipit nişte gloanţe. Erau ca nişte trasoare. Am simţit la un moment dat că mă arde. M-am dus acasă, m-am uitat: „Hm!…”. Mirosea a carne arsă! M-am dus la doctor, m-a curăţat, mi-a pus bandajul. Nu a fost un eroism din partea mea, a fost o întâmplare. Dacă era un milimetru mai într-o parte, îmi spărgea osul şi acum nu mai aveam un picior! Am avut noroc, mi-a luat doar pielea. Nu a fost un eroism. Nu a fost în Televiziune, nu m-a împuşcat nimeni acolo.

Aşa aţi ajuns revoluţionar cu acte?

Da. Nu m-am preocupat, alţii se preocupau, îşi făceau acte, nu ştiu ce. Şi-au făcut aproape toţi, majoritatea, foarte mulţi. Dar aici sunt de acord cu voi… E groaznic ce se întâmplă cu falşii revoluţionari! S-au dat şpăgi, s-au dat ciubucuri – ca la noi, la nimeni!

Citește în continuare

Serial „ADEVĂRUL DESPRE REVOLUŢIE” – episodul 26

Dumitru Graur a păzit terorişti: „Erau libieni“

12 decembrie 2011 –  Autor: Andrei Crăciun – Cotidianul „Adevărul”

Comentatorul nu abandonează ideea că a văzut în Televiziune oameni de-ai lui Gaddafi.

Dumitru Graur m-a întâmpinat sceptic, într-un amurg de vară târzie. A acceptat uşor dialogul, dar a vrut, precaut, să aşeze el primul semn de întrebare, convins fiind că „Adevărul” vrea să îl „desfiinţeze” fiindcă are certificat de revoluţionar. Trebuie spus că Dumitru Graur, „Dadi” cum îl alintă microbiştii, vorbeşte ca şi cum ar comenta. La câteva fraze emite câte un „Fabulos!”, ca după un mare gol, nu îşi permite tăceri îndelungate, ţine ritmul fiecărei istorii, chiar dacă, foarte omeneşte, mai şi greşeşte. Nu are, aşa cum s-ar putea crede, o rigiditate pedantă. Nu are, spuneam, deloc încredere.

Dumitru Graur a păzit terorişti cu mătura la Revoluţie, e convins şi astăzi că erau libieni. Spune că a fost rănit şi ne arată, în acest sens, dovezi medicale, dar nu vrea să facă din asta un caz; preferă să vorbească despre sport, nu despre TAB-uri şi despre colonelul Oană de la Televiziune. Există, chiar, şi un moment care nu poate fi reprodus exact într-o gazetă – este momentul când Dumitru Graur îşi aminteşte că atunci, în decembrie ’89, a sunat acasă şi le-a spus copiilor săi: „Vă sărută tata pe amândoi”. Urmează, aici, nişte lacrimi care nu se văd, dar se simt, căci între timp, în urma unei tragedii rutiere, Dumitru Graur mai are un singur copil.

Când simte că îşi pierde vocea, comentatorul spune doar un „Iartă-mă”, simplu, şi, nu ştii cum, reuşeşte să îşi revină ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Mai mult, parcă pentru a se apăra, foloseşte obsesiv substantivul comun „bătrâne”, deşi reporterul e încă tânăr. E un truc: ia distanţă prin această apropiere. Dar poate cel mai important lucru cu care rămâi după foarte curioasa întâlnire cu Dumitru Graur este imaginea necenzurată a lui Teodor Brateş – de zeu al TVR şi înainte de Revoluţie, şi în timpul ei.

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

„Am să-ţi spun ceva: eu am fost omul care a montat fuga lui Ceauşescu. Am montat-o repede şi am dus-o în studio ca să fie difuzată.”

„Erau… terorişti! Aveau tenul foarte măsliniu, nu vorbeau româneşte. Şi îi legasem fedeleş şi îi păzeam cu coada de mătură.”

Dumitru Graur comentator

Citește în continuare

CENZURA ÎN PRESA SPORTIVĂ

Presa sportivă, cel puțin din punct de vedere teoretic, ar trebui să fie un domeniu liber, lipsit de constrângeri și amenințări. Fiindcă, în principiu, ea tratează o activitate deseori benevolă, fără caracter lucrativ, având ca obiectiv simpla plăcere a mișcării fizice și a competiției, în care recompensele sunt (vorbim de sportul amator) mai mult simbolice:  contează mai ales bucuria triumfului, orgoliul de a învinge, satisfacția victoriei colective, transpirația pentru o cauză pe cât de facilă, pe atât de nobilă. Acestea au fost întotdeauna rădăcinile sportului, pe care era modernă le-a pervertit în fel și chip, după asemănarea unei societăți sau a alteia. Desigur, puterea banului își spune astăzi cuvântul, însă a existat o epocă în care presiunile asupra presei sportive veneau din altă parte, iar noi despre aceste aspecte vom vorbi mai întâi.

Citește în continuare