Neaga Graur – JURNAL

ÎN LOC DE PREFAȚĂ

– Neaga (Nina pentru apropiați) Graur s-a născut la Brăila la 8 mai/27 aprilie 1921 într-o familie de muncitori, fiind cea mai mare dintre cei 4 copii ai soților Nicolae și Ionica Sion. A decedat la 4 octombrie 2005, la vîrsta de 84 de ani.

– S-a căsătorit în 1947 cu profesorul Alexandru Graur, pe care l-a cunoscut pe cînd lucra la Radio. Tot în 1947 (pe 30 mai) s-a născut singurul copil al familiei Graur, care avea să primească prenumele Dumitru.

– La moartea mamei am descoperit între lucrurile ei și două caiete cu scoarțe roșii de vinilin, avînd 200 de file fiecare. În ele se afla jurnalul mamei mele, scris de mînă. Am descoperit cu destulă surpriză acest jurnal, despre care mama mea nu mi-a spus niciodată nici un cuvînt! Luat cu alte treburi, am lăsat cele două caiete într-un sertar, prea puțin băgate în seamă.

– Au mai trecut cîțiva ani pînă cînd le-am luat din nou în mînă. Dar, de data asta le-am citit cu interes și am constatat că sînt în el o mulțime de lucruri extrem de interesante, demne de a fi citite și de alții. După mine, o lectură pasionantă! Atunci m-am apucat să transcriu întregul text, introducîndu-l în computer.

– Jurnalul se întinde – sau cel puțin ce a rămas din el – între anii 1976 și 1980, fiind o relatare aproape zilnică a evenimentelor care i-au marcat viața, privite prin prisma desigur subiectivă a personalității mamei mele. Detaliu important: la acea vreme Neaga Graur avea în jur de 57-58 de ani.

–  Am făcut cîteva completări în text (toate între paranteze, semnalate cu litere cursive), pentru a evidenția unele idei sau a limpezi exprimarea uneori succintă a mamei mele. Am păstrat aproape integral ortografia folosită, cea a timpului la care Jurnalul a fost scris. El îmi pare și mai veridic în felul acesta. Desigur că o parte dintre afirmațiile mamei mele (în special cele referitoare la familie) sînt cel puțin discutabile, mai ales din punctul meu de vedere. Dar n-am intervenit în nici un fel în text, tocmai pentru a-i păstra autenticitatea.

– O mare parte a Jurnalului este dedicată vieții sociale din  acea perioadă, cu accent pe lipsurile ce pot fi socotite incredibile astăzi. Neaga Graur critica fără ezitări regimul și mai ales familia Ceaușescu, ceea ce i-ar fi putut aduce mari necazuri, dacă Securitatea ar fi pus cumva mîna pe acest Jurnal! Iată ce scria la un moment dat mama mea: „Doamne, Dumnezeule, nu-mi doresc să vadă cineva de aici din țară acest caiet! Nu m-ar înțelege. Sau ar putea vorbi despre el. Ori și mai rău, să-l arate cuiva”.

– Însemnările trebuie privite ținînd seama de subiectivismul clar al autoarei Jurnalului. Mama era o persoană cu foarte multă personalitate și totul trece prin filtrul subiectivității sale. Este fără îndoială unghiul ei de vedere – dar unul extrem de interesant totuși, o mărturie reală, necenzurată a vieții sociale din acea perioadă. Există după cunoștința mea prea puțin texte scrise în acea perioadă, mărturii atît de veritabile ale vieții noastre „sub Ceaușescu”. Tocmai de aceea, după mine, Jurnalul trebuie făcut public, trebuie să rămînă ca o mărturie scrisă a vieții pe timpul „construcției socialismului multilateral dezvoltat”. Azi, la peste două decenii de la căderea comunismului, sondajele de opinie arată că aproape jumătate dintre români îl regretă pe Ceaușescu și regimul opresiv, iar 4 la sută dintre tineri n-au habar măcar cine a fost Nicolae Ceaușescu! Motivul este unul singur: s-a dat uitării mult prea repede acea perioadă a vieții din România, uneori și din lipsa unor mărturii credibile, care să mențină atenția treză.

– Mama arată o sinceritate dusă pînă la cruzime față de ea însăși, nu-și ascunde nimic și are curajul de a-și asuma în întregime faptele. S-a crestat cu bisturiul în rănile cele mai adînci și a povestit cu destul lux de amănunte aventuri femeiești pe care mintea ei le păstra intacte, în sertarele cele mai tainice. A crezut probabil că în felul acesta, prin extrovertirea tuturor sentimentelor sale, devenea invulnerabilă chiar dacă nu era vorba decît de un jurnal intim, ferit de alți ochi.

– Ea spune undeva, aproape ca un testament, explicînd cumva existența acestui Jurnal: „În atmosfera extrem de modestă, odată cu brusca restrîngere a orizontului, închisă în limitele ascezei, singura posibilitate de comunicare este caietul acesta – deci disciplina scrisului îmi impune un scop.”

– Probabil că ar trebui să-i cer scuze pentru faptul că voi scoate la iveală o serie de secrete din viața sa intimă; a trecut totuși atît de multă vreme, peste 30 de ani, încît mă gîndesc că amănuntele „picante” nu vor mai putea deranja pe nimeni. Nici măcar pe ea, sau memoria ei!

– Era evident singură și izolată – lumea  din  jurul ei se temea, fiindcă foarte probabil și în discursul ei obișnuit avea aceleași idei pe care le exprima zilnic în scris, în Jurnal! Oamenii n-aveau chef de complicații; poate se și fereau, de frica unei provocări!! Pe de altă parte, suspiciunea aproape maladivă era generalizată, fiecare suspecta pe fiecare din jurul său, iar mama nu exprima în fapt decît o stare a lucrurilor extrem de obișnuită societății acelor timpuri, așa-zis socialiste.

– Neaga Graur a fost soția profesorului Al. Graur, academician, remarcabil om de știință, unul dintre cei mai mari filologi români  – iar rolul acesta n-a fost deloc ușor pentru ea! Era un rol greu de susținut, mai ales că mama avea o puternică personalitate (era o „Tăuroaică”  aprigă!). Tatăl meu a fost cu 20 de ani mai în vîrstă decît ea.

– Despre profesorul Al. Graur, soțul ei, Neaga Graur a scris, cu mîna ei, următoarele:  „În nici una din democrațiile populare din jurul nostru nu există preocuparea pentru o limbă vorbită cultivată, îngrijită, corectă. Dacă azi în România oamenii din toate straturile sociale sînt atenți la limbaj, asta i se datorează lui Alexandru Graur, care prin emisiuni la Radio și Televiziune, săptămînă de săptămînă, a cultivat grija pentru limba corectă. N-a fost ușor. Alături de el am simțit cît costă acest lucru. Ura, invidia, batjocura cîteodată, calomnia alteori, restricțiile penibile, suspiciunea din partea forurilor oficiale și cîte altele.  Toate armele au fost folosite pentru a-l împiedica. Dar cum să împiedici Dunărea să curgă sau Carpații să aibă înălțime? Cum să-l împiedici pe Graur, cum să-l faci să nu-i mai învețe pe români o românească corectă? A găsit totuși recent cineva mijlocul: tăindu-i din pensie! Dar anii, o jumătate de secol în slujba limbii române, asta nu se poate desființa. Faptele au tăria lor de necontestat. Şi Graur rămîne ceea ce este: un clasic în viaţă”.

– Tonul jurnalului e mai curînd unul trist. Mama a fost un suflet chinuit, dar nu s-a lăsat niciodată înfrîntă. O formidabilă capacitate de regenerare a resuscitat-o de fiecare dată, în pofida loviturilor primite. „De cîte ori am fost la pămînt, de cîte ori! Și totuși ceva mai adînc decît durerea și mai puternic decît deznădejdea mă ridica în picioare. Uneori asta se petrecea în cîteva zile, sau luni. Alteori în cîțiva ani. Firea mea năpraznică se constituie și se reconstituie din resorturile ei ascunse, neștiute de nimeni, nici măcar de mine”.

– Cred că este de datoria mea să redau posterității paginile scrise în Jurnalul mamei mele, gîndurile sale – care altfel ar fi fost pierdute pentru totdeauna. Pentru cei de vîrsta mea sau doar ceva mai tineri, Jurnalul este o retrăire a atmosferei în care ne-am dus existența cea mai mare parte a vieții. Pentru cei foarte tineri poate fi însă o revelație, descoperind apăsarea psihologică a acelor vremuri, ca și amănunte de viață pe care nu le-ar fi bănuit vreodată. Jurnalul Neagăi Graur este o mărturie veritabilă a timpului trecut, pe care m-am decis s-o fac publică, să n-o las pradă uitării.

– Într-una dintre paginile jurnalului am găsit o interogație pe care am considerat-o ca definitorie pentru crezul meseriei sale, cea de ziarist:  ”Profesionalismul poate fi conceput altfel decît ca o stare a conștiinței?” Am hotărît pe loc ca această frază să devină motto-ul Jurnalului! Este posibil ca să fi existat alte părți ale Jurnalului, pe care mama să le fi distrus sau ele să fie pierdute la schimbarea locuinței, care a avut loc în primăvara anului 2004. Nu vom putea afla niciodată dacă așa stau lucrurile – tot ce pot face este să pun sub ochii opiniei publice cît am moștenit din acest Jurnal.

Dumitru Graur

02.11.2010

_____________________________________________________________________________________________

Nina Graur, alături de soțul său, prof. Al. Graur

”Profesionalismul poate fi conceput altfel decît ca o stare a conștiinței?”

(Neaga Graur)

                                                            Caietul nr. 1

20 septembrie 1976

Există o categorie, așa numita elită mijlocie; e o pătură mediocră, meschină și bineînțeles falsă. Se compune din vîrfurile mici ale societății, sînt fruntea micilor comunități (cartiere), contabili, secretari, normatori, responsabili de aprozaruri sau magazine de carne, textile etc., care nu prin merite, ci prin viclenie și un fel de iscusință ca o prestidigitație au reușit să-și încropeze o situație materială deasupra celorlalți. Ei își etalează nulitatea prin petreceri, obiecte pe care le acumulează și prin lingușirea superiorilor. Optimismul lor are ceva feroce, pentru că nu se bazează pe încrederea în posibilitățile omului ci pe rapacitate. Ei suferă de o hipotrofie a calităților umane. Tot ce nu intră în  unghiul de incidență al interesului imediat (sau mai depărtat) este ignorant. Generozitatea, încrederea, compasiunea, echitatea în special, sînt niște prostii sau niște șmecherii de care se face uz cîteodată pentru asigurarea cine știe cărui țel ascuns. Pentru că în realitate (ei) nu pot crede în virtuțiile umane. Și tot ce nu înțeleg, se cheamă că nu există.

19 octombrie 1976

S-a scris și se va mai scrie despre reușitele noastre: alfabetizare, spitale în fiecare județ al țării, industrii, șosele, centralele electrice. Toate acestea au fost făcute prin încadrarea riguroasă a milioane de oameni în muncă, în regimul nostru de tip militar și polițist, depinzînd, cel puțin pînă în prezent, de voința unei singure persoane.  Desigur că asemenea succese au avut ca unic criteriu de evaluare eficiența economică. Dacă ținem seama de metodele și mijloacele adoptate și costul pe care l-am plătit pentru toate acestea, atunci s-ar putea ca să nu mai apreciem, sau să ne îndoim de sucesele înregistrate. A crescut numărul copiilor arierați. Acum există școli pentru copiii tîmpiți în fiecare județ. Cam jumătate din numărul copiilor sugari au sub o formă sau alta boli gastro-intestinale; ca efect al istovirii în muncă, mamele nu-și pot alăpta copiii (90% din mamele tinere nu mai au lapte). Iar industria românească nu produce nici un fel de aliment destinat sugarilor. Ceea ce există din import (care și el a fost redus) se obține extrem de greu, prin aprobări special și numai în cantități mici. Produsele alimentare de calitate au dispărut. Tot ce e bun merge la export. Pentru cei aleși există magazine cu circuit închis. Iar pentru restul… Carnea a devenit un aliment extrem de rar. Peștele a dispărut complet.

A crescut în schimb numărul orele de muncă. Ziua de 8 ore e ceva ce aparține trecutului. Presa a fost refăcută, nu se dau decît articole exaltînd eroismul în muncă. Absolut în fiecare zi apar mai multe fotografii ale conducătorului iubit ?! Uniunea ziariștilor a fost desființată. Ziariștii au fost trecuți la sindicate. Profesia de ziarist ca atare nu e menționată nicăieri, din punct de vedere al legii ea nu există. Redactorii sînt socotiți funcționari ai unei reviste. Și sînt obligați să facă 10 zile pe lună muncă în afara redacției, pentru a nu uita cum se muncește și a menține contactul cu viața. Institutele de cercetări au fost desființate. Adică oficial ele au fost afiliate unor unități producătoare. Acolo totul e pus sub semnul eficienței economice imediate. Asociațiile au fost desființate, tot ce nu produce nu are drept la existență. Educația copilului este preluată de stat, care se substituie familiei. Organizația pionierilor a devenit un organism paramilitar. Admiterea în învățămîntul superior se face prin concurs, în general cam 15 pentru un loc. În învățămîntul artistic se ajunge pînă la 35 pe un loc.

Emisiunile de radio și televiziune au suferit profunde modificări. Nu se mai au filme sau piese de teatru. Programele sînt realizate din anchete, reportaje, discursuri (ale țăranilor, președinți de cooperative, muncitori agricoli) asupra eficienței în muncă. Clasa muncitorilor a dispărut din obiectiv. Se exultă sentimental patriotic pînă la atingerea unui paroxism, și virtuțile țărănești. Cultura este înțeleasă ca produsul echipelor de amatori. Ultima revistă care aducea ceva ecouri din literatura străină (Secolul 20) a fost criticată public în Contemporanul, în termenii aceștia: ”Cantonarea în zona pur estetică, vidarea de orice raportare la social, ponderea exagerată a artelor plastice, umanismul în general, reproduceri exagerat de multe ale corpului uman, nemulțumește; aerul de revistă reservată unei elite, preocuparea pentru unele teme minore, fac să ne întrebăm cui sînt destinate articolele. Nivelul cultural al poporului nostru a crescut considerabil, dar masa: muncitori în uzine și pe șantiere, țărani cooperatori, meșteșugari au abia în parte o cultură medie; lor trebuie să li se adreseze revista Secolul 20” etc., etc.

În nota redacției se anunță că începînd din luna iunie 1976 Secolul 20 va reveni la menirea sa de educare a maselor. Alt ziar care recent nu și-a înțeles menirea a fost Informația Bucureștiului. Cu dimensiunile sale liliputane, ca două file de album, practic un fel de fițuică (la aceste dimensiuni a fost redus din  motive de economie a hîrtiei), ziarul nu a putut publica integral unul dintre discursurile lui Ceaușescu și care a fost ținut la niște ore de dimineață. Deci, primul ziar de prînz (și singurul) a Informația… Care a redus expunerea pentru a putea intra în dimensiunie sale. Rezultatul: trei funcționari (redactori) băgați la pușcărie, un redactor șef adjunct și secretarul general de redacție destituți. Cei trimiși la închisoare sînt bineînțeles delecvenți de drept comun, la noi în România neexistînd deținuți politici. Aceasta nu e o glumă. Efectiv nu există această categorie de deținuți. Indiferent de delict se găsește întotdeauna motivarea criminal pentru a fi judecat individul ca hoț, criminal, delapidator etc., etc.

21 octombrie 1976

Scînteia notează la viața internațională manifestările de peste hotare consacrate Zilei armatei. Într-un șir de capitole sînt citate sărbătoririle prezidate peste tot de atașații militari: la Berlin, colonelul Mihai Burbulea; la Sofia, col. Gh. Ionescu; la Praga, col. Voicu Tugurel; la Ankara, col. Stan Vlădescu etc. Și aceasta la numai o săptămînă după ce ministrul de externe al României a fost pomenit fără nume tot de Scînteia pentru întîlnirile pe care le-a avut în străinătate (America) cu mari personalități ale vieții politice internaționale. Deci George Macovescu (numele său) nu a avut cinstea să fie pomenit. S-a spus doar că ministrul de externe al României a avut întrevederi cu …

Faptul ar părea fără semnificație dar de fapt are una. Se întărește după toate aparențele armata. Lipsa de entuziasm în muncă, indiferența, scepticismul, absența oamenilor la viața politică și socială face ca disciplina să fie întărită, avînd caracter militar; încetul cu încetul armata să se substitute puterii civile. Armata este singura forță sigură ce e gata să asculte și să execute. Aceasta se vede chiar și în aceste zile, cînd strînsul recoltei trebuie grăbit pentru că a venit frigul. A fost scoasă armata, care strînge cartofii, legumele, porumbul.

Monștrii sacrii se transformă în dictatori de tip militar? Am văzut săptămîna aceasta la televizor fragmente dintr-un film cu Chaplin. Cine a spus că el e depășit? Ce prostie! E mai actual ca oricînd, cel puțin la noi. Acest omuleț micuț, neînsemnat, care își tîrîie cu haz mărunta lui existență printre capcane, bănuieli, hărțuieli, primejdii (ce se dovedesc a-i periclita chiar viața), găsește un mijloc de a se salva: dă buzna într-un circ și acolo, printre neînsuflețitele păpuși mecanice găsește un loc gol. Intră între ele și începe să repete aceleași gesturi automate ca marionetele. Cel care-l urmărește nu-l poate deosebi de rest. Înțepenit, nemișcat, încremenit într-o stare de permanentă veghe, ochiul omului viu nu-l poate deosebi pe Chaplin de rest. Este în aceasta nu numai o secvență de artă, ci și de filozofie: identificarea cu ceea ce-i artificial și mecanic pentru omul hăituit, pentru ca astfel să-și găsescă salvarea. Comicul încremenirii sale într-o lume încremenită și ea, e severa lecție, aș spune sumbră și rece prin soluția deloc comică, ci de o amară dialectică. Automatismul placat pe tot ce-i viu întoarce gîndul către actualitatea contemporană. Cine-și poate permite să-l socotească pe acest genial creator ”mărunt” și ”depășit”?

25 octombrie

”Anul trecut la Marienbad” rămîne o perfectă demonstrație a imperfecțiunii memoriei sentimentale.

Refuzul prezentul echivalează cu o izolare sinucigașă – așa să fie? Care prezent? Care prezent?

Saul Bellow a căpătat Premiul Nobel pentru literatură pe 1976. Dar el, Saul Bellow, iscălește împreună cu J.P.Sastre, Heinrich Boll, Eugen Ionescu, Claude Roy etc., etc. Ignacio Silanes, un text de solidaritate cu muncitorii polonezi care au fost condamnați la Ursus și Radom, în urma manifestărilor din iunie în Polonia (este vorba despre greva muncitorilor din iunie 1976, socotit drept momentul declanșării luptei anticomuniste). 17 intelectuali au semnat actul de solidaritate în urma apelului lansat de 13 intelectuali polonezi prin intermediul lui Nouvel Observator.  Le Monde din 16 octombrie, care aduce vestea, nu face nici un comentariu. Se mulțumește să reproducă pasaje din text: ”Libertățile muncitorești și democratice au sensul și valoarea lor oricare ar fi regimul sau puterea politică. Ele trebuie (libertățile) apărate pretutindeni. Cerem deci muncitorilor noștri, sindicatelor și organizațiilor muncitorești care au avut de luptat pentru demnitatea și drepturile muncitorilor polonezi, închiși și persecutați pentru vina de a fi manifestat împotriva agravării condițiilor de viață…” (la vremea respectivă, cu aprobare specială, exista încă posibilitatea abonamentelor la presa străină, iar familia Graur primea aproape regulat ziarul Le Monde, editat la Paris)

În fine, Ben Corlaciu (poet și prozator, emigrat la Paris în 1972) a fost asigurat că familia sa va căpăta viză pentru plecarea în Franța. Drept care el a încetat greva foamei, pe care o începuse cu 20 de zile în urmă. (La Paris, firește. Aici ar fi nimerit pe un șantier de muncă pentru a-și completa educația sau, cine mai știe, ar fi putut avea un accident pe stradă.) Plecarea familiei sale se va face după achitarea sumei de 50.000 franci francezi. Se spune că avea o datorie la Uniunea Scriitorilor și de aceea nu i se dădea viză familiei sale.

Dar Marin Sîrbulescu? (este vorba despre poetul Marin Sîrbulescu, din generația lui Marin Preda și Geo Dumitrescu, autor al volumului ”Orbul de aur”)

26 octombrie 1976

Senghor (șeful statului Senegal) spune într-un interviu publicat de Le Monde că Africa se ”balcanizeză” pentru că la un număr mai mic de locuitori decît Europa, continentul negru are pînă acum un număr mai mare de țări decît continentul nostru. Mă întreb dacă știe cu adevărat ce e aceea ”balcanizare”. Istoria ne-a făcut mereu să pendulăm pentru a supraviețui. Asta a dus la ceea ce se numește a te face frate cu dracul pînă treci puntea, ceea ce pe plan etic s-a tradus pe parcursul secolelor la cultivarea lipsei de caracter. Să-mi fie în primul rînd mie bine a devenit o deviză națională azi, dar vai cît de adînci sînt rădăcinile devizei! Vai, cît de adînci și puternice sînt ele. Mama mea, a cărei dispariție mă va lovi fără nici un fel de îndoială, să facă, n-are importanță ce grozăvie, pentru a-și asigura posibilitatea de a stăpîni și a se afirma. Nu are, nu a avut și nici nu va avea nici o legătură cu etica comunistă (și nici o altă morală), decît în măsura în care i s-a asigurat un avantaj. Dar mama este născută în Balcani, ca și tatăl lui Kafka. (?) Mă întreb dacă altă parte a lumii ar fi putut general un Kafka. Probabil că nu. Să te naști în Balcani și să fii moral e ca și cum te ar fi blestemat cineva la naștere. Ești (în această ipoteză) singur și printre cei excluși. Solitudinea e permanentă. Și chiar dacă izbutești să comunici – au grijă cei apropiați (mamă, soră) să-i sperie pe cei din jur cu disprețul ce-l manifestă nu față de ei (doamne ferește, doar sîntem balcanici deci prietenoși absolut cu toți cei pe care sperăm să-i tragem pe sfoară într-un fel, sau să tragem un profit, fie el cît de mic), ci cu disprețul față de persoana ta; chiar dacă persoana e fiică sau soră.  Dar vai de acea fiică sau soră care are ținută morală, e tratată ca o imbecilă, compătimită (pe ascuns). Iar pe față, făcînd uz de sentimente (dacă le are proasta, de ce să nu ne înfruptăm noi în primul rind din ele), e doar ruda noastră apropiată.

5 noiembrie 1976

Recepție la ambasada SUA. Am fost prezentă. E prima oară după aproape un an cînd sînt și eu invitată. Pînă acum toate celelalte invitații erau adresate numai lui Alexandru, fără mine, ca și cînd ar fi devenit burlac. Mă întreb ce o fi intervenit.

7 noiembrie 1976

Au trecut, iată, trei zile de cînd a avut loc Plenara C.C. în care s-au anunțat schimbările noi. Deci tov. Burtică (Cornel Burtică, secretar al CC al PCR pe probleme de presă și propagandă) nu mai e șeful presei și televiziunii. Deci acela care l-a înlocuit – și l-a urît atît de tare – pe Bujor (Sion Mihai-Bujor,  fost membru al CC al PCR), a fost la rîndul lui scos din funcție. Mă întreb (și nu știu dacă voi afla vreodată) în ce măsură a contribuit la moartea lui Bujor (fratele Ninei Graur a decedat în decembrie 1975, după un suspect accident aviatic). Doamne, ce tare îl ura! Acest țăran îngîmfat care a desființat bruma de presă, atîta cîtă era. A transformat toate ziarele în buletine de știri asupra fiecărui gest pe care-l făcea familia Ceaușescu și asupra ”eroismului” în muncă. Sub domnia lui Burtică ni se arăta la televizor cum muncesc copii în uzine. E drept, pentru scurt timp! Apoi i s-a atras atenția sau poate și-a dat seama că munca copiilor nu e de natură să aurească blazonul societății actuale. Și tot sub domnia lui a început acel deșănțat joc al naționalismului, manifestat în toate emisiunile și zilnic în toată presa. Acum a căzut și el. Așa cum a căzut și Dinică. Dar de fapt Dinică a căzut prost din cauza lui, dar … și a mea. Trebuie să mă explic. Dinică era șeful de cadre al Comitetului central. După ce s-a prăpădit Bujor, la cîteva luni de zile, m-a invitat la el să afle dacă am nevoie de ceva. Era prietenos, trist și oarecum îngrijorat. I-am cerut un singur lucru: să mă ajute să aranjez cele două morminte, ale lui Bujor și Selinei (soția sa, decedată în același accident aviatic), care în cîteva luni se surpaseră, iar de pe postamentele de lemn aproape se ștersese numele. Mi-a promis că va face tot ce este nevoie, cu condiția să nu pomenesc nimănui că el va fi acela care va trimite o echipă de oameni pricepuți să zidească, să pună plăci și un postament pe care să fie înscrise, în piatră, numele celor duși. I-am promis că nu voi spune nimănui. Dar, evident, cînd la cimitir au sosit muncitorii, mama și cei doi orfani (Mihai și Ghiță, copiii soților decedați) au aflat. În consecință, mama m-a invitat la ea și a insistat să afle cine se ocupă. Știa de la mine că umblu și caut ajutor pentru amenajarea mormintelor. După cîteva zile i-am spus mamei, conjurînd-o să nu se afle, pentru că riscam să rămînă lucrarea nefăcută. N-am vorbit decît mamei, care-l adora pe Bujor. Și totuși, la o săptămînă s-a publicat în ziare că Dinică a fost scos din munca de responsabil de cadre al C.C. Mă întreb pînă azi cu ce fel de momeli sau amenințări i s-a smuls mamei informația, pentru că am avut nenumărate semne că ea a fost aceea care a vorbit. Mormintele nu sînt nici azi terminate. Nu există acolo nici o placă pe care să scrie numele celor îngropați. E singurul mormînt fără placă la căpătîi, cel în care sînt Bujor și Selina. Constat însă că în schimb starea materială a mamei e bună. Este pentru mine clar că ea cheltuiește cu mult mai mult decît pensia. Am oare dreptul să mă supăr pe ea? Se apropie de 79 de ani. Nu ar putea avea nici un alt sprijin material în afară de ce i se oferă (de către cine și pentru ce?). A fost deprinsă în ultimii 30 de ani cu o viață îndestulată. Probabil că n-ar fi putut îndura o situație materială proastă. Pentru a preîntîmpina eventualele neplăceri, am hotărît să adopt față de ea atitudinea omului mulțumit sau nepăsător. Așa că aseară, cînd m-a întrebat ce părere am în legătură cu HCM-ul adoptat pentru aprovizionarea cu alimente și produse de larg consum a populației, am asigurat-o că eu cred că va fi bine. M-a sondat cu cîteva amănunte, dar m-am ținut tare.

Și totuși, peste toate sentimentele pe le încerc mă domină senzația pe care nu mi-o pot defini că Burtică și-a încetat domnia. Știu prea bine că nu vor fi schimbări, presa nu va deveni mai liberă, totuși nu pot scăpa de gîndul obsedant că cel prin care a fost practic deființată nu mai este. Nu, nu mă bucur. Burtică a fost doar un instrument. Așa cum instrument a fost (și) matematicianul Miron Nicolescu, cel care a acceptat desființarea Academiei. Nu m-am bucurat la moartea lui, survenită – iată s-a împlinit un an. Era președintele cel mai maleabil din cîți a avut Academia. A acceptat și a semnat trimiterea institutelor de cercetări la departamentele ministeriale, care departament n-au avut ce face cu ele. Așa că pe cercetători i-a trimis în uzine. Iar acei cercetători care nu puteau fi încadrați în uzine au fost făcuți funcționari. În aceste condiții psihologul Floru (Constantin Floru), cu reputată activitate și director al Institutului de psihologie, a plecat în stăinătate (cum o fi reușit să capete viză?) și nu s-a mai întors.

Evident, a fost desființat și Institutul de matematică. Iar Nicolescu, președintele Academiei române și director al institutului, a aflat de la portarul instituției că nu mai e director, iar oamenii au fost trimiși să lucreze în fabrici. A făcut infract și a murit. Dar, de ce oare mi-amintesc acum de toate acestea? Cînd de fapt colegi de-ai mei din presă au fost trimiși recepționeri la hoteluri, magazineri la teatre, curieri în minstere. Acest lucru s-a întîmplat cu ziariști de la Munca, Scînteia tineretului, Agricultura socialistă etc. Dar ce s-o fi întîmplat cu cei care lucrau la ziarele de provincie? N-am cum să știu.

Doamne, Dumnezeule, nu-mi doresc să vadă cineva de aici din țară acest caiet! Nu m-ar înțelege. Sau ar putea vorbi despre el. Ori și mai rău, să-l arate cuiva. Cum ar putea oare să priceapă că pentru un ziarist așa cum sînt și nu voi înceta să fiu pînă la sfîrșitul zilelor, modul meu de a acționa este continua colaborare cu tot ce mă înconjoară la toate orele zilei. Un fel de microb incurabil îmi ține atenția trează, îmi supune gîndirea, privirea și conștiința. Voi încerca mereu să încorporez chipul gîndiri și al trăirii evenimentelor din timpul meu. Profesionalismul poate fi conceput altfel decît ca o stare a conștiinței? (sublinierea acestui paragraf, adevărată profesiune de credință, îmi aparține – nota D.G.)

De fapt am încercat să fac fără violență o meserie care este a violenței. Am crezut că am căzut răpusă de arma pe care nu voiam să o ating, aceea a mistificării. Așa am crezut cînd am fost pusă în afara redacției ”Contemporanului” (a cărei secretară a organizației de partid a fost într-o vreme! – nota D.G.), cînd m-au pensionat. Acum nu mai cred. Știu că pot ține condeiul în mînă chiar dacă nu mai iscălesc condica de prezență. Acum știu că promovarea nu se face pe cont propriu. Există o stare de spirit care generează un comportament de un anumit tip. Reușita la scară individuală e determinată de acest comportament. Un fel de ofensivă care are aparența colectivității împinge în sus, în sensul dorit de tipul uman care-și etalează o anume conștiință clară, umană și principială, dar care ascunde sub aceste atribute duritate, lipsă de scrupule, slugărnicie față de șefii bine văzuți; individul acesta este mereu atent la succesul său propriu (este limpede că mama mea avea în minte o anume persoană, aflată la un moment dat destul de aproape de ea, din păcate ea nu sugerează numele acestui personaj – nota D.G.).

(Postare II)

Marți, 16 noiembrie 1976

Mă întreb dacă poate exista în lume o mai tragică ireconciabilitate de idealuri și de moduri de întelegere a lumii decît cea care a apărut la noi – la 30 de ani de după instaurarea puterii populare. Binele și răul reprezintă în așa măsura altceva – pentru diferite categorii de oameni – încît nici o comunicare nu e posibilă. Sau dacă ea, comunicarea, are totuși loc, se transformă într-o neîntelegere îndurerată, profund îndurerată. Iată, Paul Diaconescu, cu care am fost colegă de facultate. Am fost în aceeași grupă de seminar, timp de 5 ani. Da, cinci ani. Deci el, care a fost socotit ca fiind cel mai bun dintre noi toți, pentru a fi angajat al ziarului “Scînteia” cu lefuri duble sau chiar triple față de celelalte gazete, cu avantaje la aprovizionare, concedii, medicamente, călătorii etc. – a lucrat în redacția oficiosului partidului cîțiva ani. Apoi a fost trimis corespondent de presă la Paris. E drept, n-ar fi reușit niciodată acest tur de forță fără sprijin. L-a avut din plin. A devenit cumnatul lui Ioan Grigorescu. Iar cînd Grigorescu s-a întors (el fusese acolo un timp ca trimis al Agerpresului) a avut destulă influență pentru a-și trimite cumnatul în locul lui. Acum, după căderea lui Burtică (Cornel Burtică, fost secretar al CC al PCR pe probleme de presă și propagandă), i s-a cerut să revină în țară. Dar Paul a preferat să rămînă în Franța. Probabil își dea seama că presa românească nu mai există iar el nu era desigur încîntat de perspectivele noi. Cînd l-am văzut ultima oară? Ah, îmi aduc aminte, în toamna anului 1973. M-a condus cu mașina la Orly, de unde am plecat în Maroc. Era atunci puțin trist, puțin absent, cam închis. Nu-mi aduc aminte să fi vorbit despre el prea mult. Punea tot timpul întrebări despre țară, atmosferă, activitatea ziarului etc. Și iată că după 3 ani aflu că a cerut azil politic în Franța.

………………………………………………………………………………………………

A trecut o săptămînă de cînd am aflat: Dumitru Udrescu, fostul meu coleg la Radio, a cerut azil politic în Statele Unite. Deci, încă unul. Și nu numai el. Ioana Țăranu, din familia lui Alexandru, căsătorită Constantinescu, a părăsit țara cu bărbatul său pentru o excursie și a cerut azil politic în R.F.G. Soțul ei a vorbit recent la postul Europa Liberă. Cred că a avut ce spune! El era funcționar al C.C., sau cum se spune activist al celui mai înalt for politic. Cel mai înalt! De cîte ori am rostit propoziția fără să mă gîndesc? Tolstoi spune undeva că fenomenul esențial care se produce în viața oamenilor este căderea valurilor care acoperă lucrurile. Adică, falsa înțelegere se destramă cu timpul și ceața, fie ea și trandafirie se risipeste și omul vede realitatea vieții, a fenomenelor, a lucrurilor în adevarata lor lumină. De ce? De ce? De ce? Cît de norocoși eram noi atunci, în 1945! Cît de norocoși noi și țara întreagă – judecători intransigenți (lucizi, credeam noi) în pasiunea noastră exclusivistă. Credeam că niciodată nu se vor pierde în neant momentele noastre de euforie, măruntele contrarietăți și marile noastre dureri, tot ceea ce era stupid și sublim, eroismul, furia, cruzimea, zgomotele, plînsetele, strigătele de triumf, bunătatea, sinceritatea și ipocrizia noastră. O, Doamne toate făgăduielile acelor zile și speranțele nerealizate, totul a existat în noi infinit mai adevărat și mai convingător decît realitatea cotidiană. Pentru că realitatea cotidiană era implacabilă, dura lecție a socialismului pe care-l învățam automat, odată cu halucinanta realitate a întimplarilor montate în cabinete, la ședințe restrînse, la cel mai înalt nivel. Ieșeam cu toții din mizerie, sărăcie și ignoranță și modelam noua societate, a noastră, după modelul pe care-l aveam la îndemînă ca fiind cel mai bun (totul era în limbajul de atunci la superlativ), cel sovietic. Și astfel, nătîngi și sublimi, conturam societatea în care invidia, parțialitatea și nemăsurata, absurda, terorizanta sete de putere odată acaparata urma să închidă oamenii într-un fel de lagăr, rezervația naturala ce urma să devină și a devenit România.

Eram oare cu toții nătîngi și sublimi? Sau eram de pe atunci niște ipocriți pe jumătate conștienți, pe jumătate inconștienți de ipocrizia noastră?

4 iulie 1977

Am plecat la mare cu Alexandru și cu nepoțelul nostru. Vacanță bine venită, reușită și încîntătoare prin prezența copilului. Constat cu durere că Alexandru e gelos pe copil pentru că acesta mă absorbe și deci parte din timpul ce i-l consacram i-l dăruiesc copilului. Încerc tot ce pot pentru a nu atrage asupra copilului necazul sau doamne ferește antipatia, invidia bunicului său.

Începînd de ieri avem o cameră liniștită. Am fost mutati de lîngă barul de noapte, la alt etaj. Acum ne putem odihni. Am aflat că de repartizările pe litoral se ocupa “personal” tov. ministru al turismului. Cu e cu putință ca o personalitate atît de înaltă, făcînd parte din “lumea buna” să se ocupe de niște “prăpădiți” veniți prin sindicate la odihnă? Aveam să aflu mai tîrziu că “prăpădiții” s-au încolonat la Neptun cu pancarte pe care scria vrem mîncare, vrem cazare și s-au îndreptat spre zona interzisă (vilele lui Ceaușescu, familia lui și alți tov. din aparatul de conducere). Urmarea: au căpătat “toți oamenii muncii veniți la odihnă din București, Ploiești, Zimnicea și alte orașe afectate de cutremurul din 4 martie și care și-au amînat concediile pentru a munci în orele de după program la reconstrucția orașelor”… Au căpătat în două (2) ore ceea ce așteptau de două zile cu copii și neveste, locuri în hoteluri. Deci după ce au dormit pe jos în fața gărilor sau a oficiilor de repartizare. Au stat nemîncați și cu bagajele strînse, au obținut ceea ce li se cuvenea printr-un efort de protest. Vor învăța oare oamenii aceștia că drepturile trebuie apărate continuu? A existat un timp în care nimănui nu-i păsa dacă există sau nu presă. Nu-i interesa, mai curînd enerva, această mică necuviință care este presa. Micii burghezi din toate straturile zîmbeau batjocoritor sau schimbau vorba cînd cineva se referea la presă. Era ceva ce nu interesa. (Am avut deseori impresia în ultimii ani că omul, această ființă complexă și sensibilă, a devenit un fel de robot-animat care răspunde doar la cîțiva stimuli. Evident, categoria largă a acestor roboți-animați era compusă din ipocriți care mimau prostia, prostul gust, ignoranța pentru a intra sau a se menține în grațiile celor din cele mai înalte sfere, iar ceilalți îi imitau cu convingerea că așa e bine. Și iată-i acum lipsiti de orice armă inclusiv presă, lipsiți de sindicate și dreptul de asociere, că sînt lăsați la bunul plac al stăpînilor de feude; fie că aceste feude se cheamă: conducerea unui minister, al litoralului, sau al comerțului alimentar).

30 iulie 1977

În fine tot aici pe litoral am aflat de ce s-a întrerupt vacanța marelui potif și ce a căutat el în Valea Jiului. Marile reforme privind ridicarea nivelului de trai al poporului, adică „îmbunătațirea salariilor și a pensiilor” (care înseamnă după estimari foarte clandestine și foarte necontrolabile, smulgerea din salarii și pensii a unui procent cam de 30% pe întreaga economie națională) i-a făcut pe mineri să fiarbă de mînie. Ei nu vor pensii îmbunătățite și nici salarii mărite în viitorii cinci ani după ce nu mai întîi trebuie să renunțe acum la ajutoare de boală, medicamente gratuite pentru vîrstnici, alocații pentru copii, spor de periclitate etc. Evident îmbunătățirea a fost prezentată ca o reală binefacere. Dar oamenii au pus mîna pe creion, au calculat și au văzut cît îi costă acum viitoarele lor salarii mărite în 1980 și 1985. Au făcut un comitet în care n-au primit nici un reprezentant al sindicatelor, n-au mai coborît în mine și au cerut să vină șefii cei mari care iau hotărîri în numele lor și pentru binele lor, să vină și să stea de vorbă cu ei. Au sosit la fața locului tov. Pană, președintele sindicatelor din România și Ilie Verdeț, unul dintre secretarii Partidului Comunist Român. Delegații i-au întrebat scurt: aveți puterea să schimbați legea (cea a pensiilor și salariilor votată și aprobată recent)? Bineînțeles că nu aveau aceasta putere. După 3 zile de tergiversări (se pare că cele doua înalte personaje nu erau dispuse să se intoarcă să raporteze “șefului” că n-au făcut nimic), au informat totuși de eșecul lor din Valea Jiului. A venit “tovarășul” personal și cu toate presiunile făcute pentru a fi întîmpinat cu flori, pancarte, manifestări de simpatie, urale – minerii s-au ținut dîrji. Mai întii discutăm și apoi vom face totul: miting, flori, discursuri etc. Rezultatul: minerilor li s-au mărit efectiv salariile și pensiile. La sfîrșit a fost și sărbătoarea dorită, după ce comitetul a pus condiția ca nici unuia dintre ei nu nu li se întimple nimic. Dacă vreunul din ei va avea vreun “accident” de orice natură, atunci nu doar Valea Jiului ci toate minele din țară intră simultan în grevă.

4 august 1977

Azi mi-a relatat flegmatic prietenul tainic cîteva detalii suplimentare asupra capitolului din Valea Jiului, adaugind surîzător că “de altfel se știe chiar la cel mai înalt nivel”: toată chestia e o provocare montată de Securitate. În fața perplexității mele omul a completat că orice miscare de contestare sau nemulțumire este perfect cunoscută de Securitate și … încurajată!! Ce bine că am gasit un țap ispășitor! În felul acesta orgoliul șefului e satisfăcut. Nu, el n-a greșit. Nu, nimeni nu i s-ar opune, poporul care e un copil cuminte îl iubește și-l urmează. De vină sînt ceilalți: Securitatea în cazul concret din Valea Jiului. Deci în politică ajunge să fii puternic pentru a ți se datora tot ce e bun și a arunca pe umerii altora răspunderea pentru ceea ce e rău.

8 august 1977

Stupoare! Lui Alexandru i s-a retras indemnizația acordată de Universitate pentru doctoratele pe care le conduce, pentru seminariile la „clasice” (scriitori latini) și în general pentru toată munca lui la catedră. Deci 1.700 lei mai puțin pe lună. Doamne, Dumnezeule! Cum o să ne descurcăm?

Cei 90 de lei cu care i s-a mărit pensia nu echivalează nici pe departe cu ce i se ia. Iată deci care e rezultatul faptului anunțat de marele pontif în discursul cu privire la pensii: “se vor acoperi toate canalele prin care se scurg banii statului în completarea unor pensii”!

Dar armata? Oare o fi adevărat ce se spune?

30 august 1977

Se pare ca da! Armata n-a defilat la 23 August…

Am vorbit cu N (?). „Da, e adevarat, la Bălăceanca se fac injecții și tratamente pentru a-i transforma pe oameni în neoameni”. Va fi fiind acolo și Dinica? Nefericitul. Ce inspirație nefericită îl va fi îndemnat să mă caute? Și-a riscat nu numai poziția socială dar se pare că și sănătatea, poate chiar viața. În orice caz, cariera lui s-a terminat.

Dar Armata? Ce li s-o fi întimplat oare? De ce nu s-a scos nici măcar un pluton la venirea lui Begin?

10 septembrie 1977

Doamne, cîtă ipocrizie și demagogie deșanțată! Deci, în discursul privind ridicarea nivelului ideologic pontiful afirma clar: “Dintr-un raport al ministrului sănătății se constată că 30% din îmbolnăviri în România se datorează supra alimentației” (??). Iată cauza nenorocilor noastre. Mîncăm prea mult! Lipsește carnea, brînza, uleiul, făina de calitate. Duc o luptă continuă pentru obținerea unei bucăți de carne proaspată sau a brînzei telemea care să nu pută. Caut de săptamîni făina care să crească și să nu se transforme în turtă. Uleiul e amestecat, untul de asemeni. Margarina conține mai mult de 50% seu de vacă. În cofetării toate dulciurile conțin numai 40% zahăr, restul e glucoză. Cine ar îndrăzni să pună zahăr cînd un HCM interzice folosirea lui?

Numai în magazinele de circuit închis există alimente pure și proaspete. În rest ceea ce se dă la populație, totul, absolut totul se face din amestecuri. Și totuși se afirmă public că populația României se îmbolnăvește din cauza supra alimentației. Nu! hotarît, cinismul este o armă puternică. Dar este de ajuns pentru a-i determina pe oameni să accepte sărăcia și supunerea lor de bună voie?

2 octombrie 1977

Iată, Chirovici (George Radu Chirovici, redactorul șef al revistei Contemporanul), pe care l-am întrebat la telefon cînd va plăti articolul lui Alexandru apărut în Contemporanul la 2 sept., mi-a răspuns că la 15. Așa e acum ordinea: articolele se plătesc în luna următoare, la 15. Deci peste o lună și jumătate. Se pare că se încetățenește obiceiul de a se amîna plățile cu termene cît mai lungi. Doamne, cît va dura această stare de lucruri? Mai am în buzunar 80 de lei din suma afectată cheltuielilor pentru luna în curs. Cum vom trai, oare?

Este interzis dreptul la protest,

– la grevă,

– la asociații,

– la gîndire,

– la demonstrații.

Se pare ca e reală nemulțumirea Armatei. Cînd au aflat ce îi asteaptă după efectuarea stagiului lor, militarii de carieră au cerut pensii și alocații și locuințe omenești. Nu știu ce li s-a răspuns. Dar de la apariția noii legi a pensiilor militarii nu se mai văd nicăieri. La 23 August 1977 pentru prima oară de la instaurarea noului regim n-a defilat Armata. S-a temut pontiful de prezența lor, nu a ostașilor, ci a ofițerilor în oraș? Nu se mai văd nici la primiri oficiale. El, care e atît de amator de parăzi și desfășurări de trupe, n-a scos de 2 luni de zile nici un picior de ostaș la nici o primire. Se teme, e clar. Dar de ce nu se teme?! Acum la TV ni se dau filme și piese în care se arată cît de coruptă e presa, iar ziariștii niște lepădături. Totul, toată cultura noastră se rezumă la niște Daci, la jocuri populare, la figuri istorice. Acum, pe ecrane se prezintă al treilea film cu Mihai Viteazu. E fără îndoială paranoic acest mare pontif al nostru. Presa acum publică zilnic cîte 8-10 fotografii ale lui și soției lui. Iar la consfătuirea cu secretarii județelor i-a certat pentru Valea Jiului, pentru neregulile produse acolo. I-a certat și pe cei de la Constanța pentru faptele care au condus la destituirea lor (ce-or fi făcut?). Se flutură tot mai des ideea ca fiul lui să devină prim secretar la Brașov. Se instaureaza întreaga dinastie.

Presa continuă să fie batjocorită prin toata mijloacele. De ce oare? Gazetarii au acum un program dintre cele mai dure. Primo: nu sînt ziariști, ci muncitori în presă, echivalați cu functionarii. Titlul de redactor poartă numai conducerea gazetei – redactor șef, red. șef adj.; aceștia constituie și consiliul presei (așa se numește acum fosta uniune ziaristică). Deci practic toti cei care scriu (atît cît se mai scrie) nu sînt legal gazetari dar sînt supuși unui consiliu al jurnaliștilor pe care nu-l aleg ei. Nu pot face parte din acest consiliu căruia trebuie să-i dea ascultare. În al treilea rînd, trebuie să se supună hotărîrilor pe care nu ei le fixează. Asupra lor planează pedepse drastice dacă nu se supun. Mi se pare ca nicăieri ca în viața acestor oameni nu se dezmint mai dur ideile de libertate, prosperitate, progres social, despre care ei sînt puși să scrie zilnic. Cred că diferența între evul mediu istoric și evul mediu în care trăim e că copiștii nu erau puși să scrie că viața lor e o fericire în timp ce ea e mizeră.

3 octombrie 1977

Am înțeles din  filmul văzut aseară – cum s-a constituit și plămadit ființa cetățeanului englez – cînd un un personaj din poveste încearcă să intimideze un căpitan și proprietar de vapor. ”Îți voi lua portughezii, care sînt șerbii stăpînului meu. Îi voi îmbarca pe corabia care are un căpitan portughez. El va înțelege ceea ce tu, englezule nu înțelegi: anume că nu te poți atinge de oamenii proprietatea unui senior portughez.” Căpitanul englez: ”Oamenii au semnat un contract cu o navă britanică; dacă te atingi de ei comiți un act de piraterie. Spune-i căpitanului tău portughez, el va înțelege asta. Va ști să-ți spună că luînd cu forța angajații unei nave britanice se atinge de Anglia!”  Dumnezeule mare și bun, mîndră nație și teribil de conștientă de interesele ei!

Hm! și cînd mă gîndesc că românii plecați peste hotare de capul lor sînt scuipați în primul rînd de oficialitățile românești. Altă mentalitate; epoca este și ea alta: medievală în plin secol XX. Dar oare nu sînt toate statele totalitare la fel? Cred totuși că există diferențe.

4 octombrie 1977

Azi a adus Dadi (ăsta sînt eu! – nota D.G.) hîrtia prin care se certifică salariul lui actual (hîrtie necesară la calculul chiriei). 2172 lei acum, în loc de 2540, în 1976. Iată deci cum arată „continua creștere a nivelului de trai” cu care sîntem bombardați în fiecare zi. Dealtfel Ceușescu ne-a asigurat la consfatuirea de luna trecută cu secretarii de partid din județe că ridicarea nivelului de trai se face prin ștergerea diferențelor dintre salariile mici și cele mari, că numărul salariilor de peste 2500 lei a scăzut și anul viitor (a indicat procentul) va scădea încă.

Deci sărăcirea planificată a oamenilor. Este teribilă atracția pe care o exercită politica internă chineză șefului nostru. Încă de prima vizită în China, pe vremea cînd Iliescu era responsabilul tineretului și-l însoțea în acea vizită, a dat instrucțiuni ca pentru tineretul nostru să se aplice același norme de instruire, organizare, dirijare. Iliescu a refuzat argumentînd că „nu poți aplica unor tineri europeni cultivați și instruiți în chip rațional normele etice și politice ale unor oameni deprinși cu miturile și umilirea care determină desființarea personalității”. Evident ceea ce a urmat se știe, Ion Iliescu a fost desființat. Luni și luni de zile era calul de bătaie în toate ședințele. Persoana lui a fost umilită, batjocorită, insultată. Soția lui, inginer, prof. universitar a făcut o paralizie. Iliescu a fost „aruncat” la Timișoara, la secția de propagandă, apoi, în anul morții lui Bujor (Sion Mihai-Bujor, fratele mamei, fost membru al CC al PCR, mazilit la rîndul său de familia Ceaușescu, a decedat în 1975 după un suspect accident aviatic) a fost mutat la Iași ca prim secretar. Bineînțeles că șeful tot nu-l iartă și cînd are prilejul, cînd vine în contact cu el îl ceartă și-l umilește. Deși de atunci multe s-au schimbat. Copii între 5 și 7 ani sînt organizați în „Șoimii patriei”, primesc instrucțiuni, cîntece, drapele, uniforme, fac marșuri, participă la culesul spicelor și al plantelor medicinal (precum copiii evrei în timpul războiului hitlerist). Apoi de la 7-16 ani sînt pionieri. Educația devine mai apăsat patriotardă și paramilitară. Excursii în munți pentru descoperirea eventualelor „capcane” puse de „dușmanii patriei”, fanfare, uniforme, demonstrații de cite 12-14 ore în unele zile de primăvară, marșuri în sunete de alămuri, rapoarte în fața comandanților – de pluton, de grupă, de școală etc. Apoi, în fine U.T.C., unde accentual se pune pe muncă în uzine, și la cîmp. Educația capătă acum accente dramatice, munca trebuie făcută eroic pînă la sacrificiul supreme dacă patria o cere.

Revoluția cultural chineză l-a sedus pe șeful nostru? Nu-mi dau seama! Sau poate nu-i capabil să discearnă efectele dezastruoase ale unei asemenea politici asupra economiei țării? Chinezii vor plăti scump și poate într-o zi vor recunoaște public greșeala enormă comisă prin revoluția lor culturală.  Sau poate pe șef l-a sedus idea că desființînd intelectualitatea va putea fi mai ușor manevrat poporul întreg. Cert este că se continuă loviturile. Fără îndoială își dă seama că lovind în salariile lor, în pensii, îi lipsește nu numai de mijloacele economice ci îi și descreditează, le scade din influență. Batjocorindu-i îi desființează și de fapt decapitează țara întreagă de un avut inestimabil. Evident, nu-i convine să-i expulzeze. Deci îi face să crape de foame. Le reduce medicamentele, posibilitățile de participare (deși au fost întotdeauna decorative – au servit pentru luarea unei atitudini pe plan internațional, dar de deciziile interne nu i-a întrebat nimeni niciodată). Manea Mănescu este singura persoană admisă în anturajul șefului, pentru că este singurul intelectual roman care a admis să fie transformat în preș de șters picioarele. El și Malița. E drept, Malița n-are anvergura de canalie pe care o are Mănescu. Mănescu, membru al Academiei care n-a mișcat un deget, n-a schițat nici un gest de apărare al cuiva. Dimpotrivă. A încetat să mai calce pe la Academie pentru a nu se compromite. A intrat definitiv (pentru cît timp?) în echipa care conduce. Și cu asta, punct.

Desființînd deci Academia și institutele de cercetări (cercetătorii au fost trimiși în producție, iar cei care nu-și găseau loc au trebuit să se recalifice), desființînd facultăți, unele complet (ca psihologia) și altele fiind contopite, de pildă matematica cu fizica, sau unificînd toate facultățile de limbi străine într-una singură, cu un număr redus de studenți români și cu număr crescut de ore pe profesor, reducînd anii de studii (arhitectura 3 ani, dentistica 3 ani etc.) a fost redus numărul de cadre universitare. Dar toate aceste măsuri nu au fost considerate suficiente. Iată acum o nouă și cea mai revoluționară măsură: toate liceele au devenit licee industriale. Nimeni, absolute nimeni nu mai poate primi cultură general în România. Evident, copiii echipei de conducere vor avea asigurate condițiile de învățătură, dar asta e cu totul altceva.

Recent o emisiune de la televizor arăta cum se pregătesc liceele pentru noul sistem de învățămînt. La Timișoara, la două licee, doi directori au fost întrebați pe parcursul unor interviuri ce măsuri concrete adoptă: ”vor instala strunguri și freze, raboteze, vor mări atelierele”. Elevii au fost și ei întrebați. Au răspuns, unul că el nu prea avea multe de ales, se pregătea să devină profesor de engleză; acum va avea mai multe posibilități, va alege strungul sau raboteza, nu știe încă, doar după ce va lucra un timp în atelier se va decide. Altul, se pregătea pentru greacă; acum crede că va avea de ales între mai multe meserii, dar deocamdată nu știe pentru ce va opta.

Evident, oamenii pregătiți pentru a face față situației care se contura încă în ultimii 5 ani și-au luat măsuri. Tania (este vorba despre scriitoarea și textiera de muzică ușoară Tania Lovinescu, născută Laufer) și-a măritat fata, pe Irina, cu un student în medicină aflat în ultimul an de studii și care se pregătea să plece în Israel. Au plecat amîndoi. Irina s-a întors în țară acum trei săptămîni venită într-o excursie. A alergat la Ministerul învățămîntului și a cerut aprobare pentru a deveni (contra plată în dolari) student la facultatea de dentistică. A obținut aprobarea. Va frecventa cursurile la care nu ar fi putut pătrunde niciodată. Iși va petrece toate vacantțele cu soțul ei, în Israel. Pe toată durata cursurilor va fi însă aici, pentru a-și pregăti cariera pe care însă n-o va practica niciodată aici. Aici, unde cumnata ei este tot dentist și ar trebui să facă naveta, să participe în toate primăverile și toamnele la munca agricolă, așa cum fac toți. Sanda Mateescu, tînăra medicinistă cu care sînt vecină și-a terminat stagiul de patru săptămîni „la țară”. A fost la I.A.S. Ialomița. Împreună cu colegele de la alte facultăți au muncit pe toată durata zilei-lumină. Au dormit în fostele barăci ale deținuților. Pînă la amnistia general din această vară munca în gospodăriile agricole mari se făcea cu deținuți. Acum se face cu studenți și elevi. Norma pentru ei – pe care o știu dintr-un interviu la radio – erau copii din cursul superior, treapta a II-a – care au avut ca normă anul acesta 300 de kg struguri de cules pe zi.

Și totuși cum se va intra în facultăți admițînd că în condițiile de salarizare submediocră și de participare trimestrială la cele mai antipatice activități: căratul molozului, încărcatul şi descărcatul cartofilor, curăţienia în marile instituţii, dezăpeziri etc., etc., cineva ar avea totuşi dorinţa de a se forma într-o profesie intelectuală. Ca în China, exact ca acolo: după absolvirea liceului, care are acum trei trepte de examene selective, urmează trei ani în producție. Acolo se va munci în așa fem încît să se poată căpăta recomandarea colectivului. Fără recomandarea colectivului nici un tînăr nu mai poate pătrunde într-o facultate. Bineînțeles că tipul de societate conceput în acest fel diferă de cel sovietic, acolo academicienii sînt respectați. Iar toți ceilalți cetățeni încercă să cîștige bani, să aibă o casă confortabilă, să-și poată educa copiii. În China și acum la noi, ferocitatea măsurilor tinde către desființarea individualității. Totul și toți trebuiesc contopți într-o mare masă anonimă. Industrializarea și urbanizarea cu orice preț, absolut cu orice preț (care merge pînă la exportarea tuturor alimentelor de calitate) a devenit panaceul grupului care ne conduce.

Se pare că singura grijă și obsesie la ora actuală este de a împiedica cu strășnicie orice manifestare de detașare a personalității, fie ea chiar și în cele mai rudimentare forme. În fine, evident că epurarea și îndepărtarea celor ce nu sînt de accord se face în forme mai subtile decît în anii lui Stalin. Nu sînt procese asemănătoare, nici condamnări la moarte. Decît că uneori dispar anumiți oameni fără cea mai mică explicație. Vezi Dinică, șeful cadrelor din C.C., după moartea lui Bujor. Si bineînțeles epurarea continuă, anuală,  devenită tradițională, a presei. Anul acesta numărul stabilit este de 1 din zece. Deci o redacție de 30 de oameni va trebui să elibereze 3 locuri, așa cum este prevăzut la „Agricultura Socialistă”. Bineînțeles nu se pune problema șomajului. Industria și în special agricultura vor absorbi mîna de lucru devenită liberă. Așa cum a absorbit masa de oameni proveniți de la Poștă și C.F.R. În această toamnă 30% din personalul acestor mari instituții au fost licențiați și trimiși la oficiul de repartizare a cadrelor de muncă. Reducerea vîrstei de pensionare a funcționarilor din presă, radio, televiziune, poștă, licențierea lor, crează rezerve pentru agricultură și construcții, două sectoare în permanentă carență de muncitori.

17 octombrie

În jud. Petroșani Ilie Datcu a furat un ceas de mînă. A fost prins și condamnat la 2 ani. După ispășirea pedepsei nu mai are dreptul să mai stea în județul Petroșani. Al cui o fi fost oare ceasul acela?

20 octombrie

Dadi va pleca în Spania pentru 3 zile (ca trimis al Revistei Flacăra la meciul Spania-România de la Madrid, în preliminariile CM de fotbal 1978). Dumnezeule mare și bun! Izbutește totuși băiatul meu să facă încă o călătorie peste hotare, a treia. Prima oară în1968, în Iugoslavia, Ungaria, Cehoslovacia cu un vapor pe Dunăre. Înscris de mine la excursia organizată de sindicatul din presă. Pe atunci se mai putea încă pleca în excursii. A doua oară într-o excursie de 3 săptămîni în Anglia. Era în 1970. După care a urmat nenorocitul acela de accident (cine oare l-o fi montat?). Au trecut de atunci șapte ani. Șapte! Cînd i se va mai ivi oare posibilitatea să facă altă călătorie?

Bineînțeles că am alergat și i-am cumpărat pijama, ciorapi, chiloți, cafea, pastramă de porc. E totuși grozav că în această penurie de alimente am izbutit totuși să-i procur o bucată de pastramă de porc. E grozav că am putut să-i procur lejeria necesară. S-a nimerit bine, la urma urmelor, tocmai am încasat pensia. Deci sînt în formă. Mă întreb însă după aceste cheltuieli neprevăzute, cum mă voi descurca cu procurarea zilnică a alimentelor. Ce vom mînca?

26 octombrie

În fine Dadi a plecat. Să-i dea Dumnezeu bucurie!

(Postare III)

29 octombrie

Dadi s-a întors din Spania. E schimbat și tulburat. Se pare că a început să înțeleagă mai bine diferențele dintre cele ”două sisteme”. E trist și are în el ceva amar. Și totuși a mai văzut lumea. Să fi fost atunci prea crud, prea necopt pentru a înțelege că noi trăim într-un fel de lagăr? În care totul, absolut totul i se ia omului fără să i se dea nimic, sau aproape nimic? L-a impresionat belșugul alimentelor, politețea oamenilor, viața liberă pe străzi seara, luminile, rîsetele, totul. Și el care please cam îngrijorat în lumea de ”bandiți și violențe”. Bietul meu băiat, îmi doresc din toată inima și poate bunul Dumnezeu mă va ajuta să văd această dorință realizată – îmi doresc ca băiatul meu și copiii lui să poată trăi, măcar o vreme, în lumea liberă. Doamne, tu care ești bun și mare, ajută-l pe fiul meu și pe familia lui să nu se piardă în viața submediocră și anonimă de aici!

3 noiembrie 1977

Iată că de ceea ce mă temeam s-a întîmplat. Nu mai avem bani pentru masă. Iar de suma pusă deoparte pentru vacanța de vară nu vreau să mă ating. Copiii și noi toți avem atîta nevoie de mare și de soarele marin că nici nu vreau să mă gîndesc la banii aceia. Care de altfel sînt destui de puțini și pe care trebuie să-i sporesc în fiecare lună pentru a ajunge la suma necesară celor 3-4 săptămîni de vacanță a noastră și a celor doi copii ai lui Dadi. Cum voi izbuti? Poate că totuși cărțile propuse de editură lui Alexandru ne vor putea scoate din impas. Dar mai întîi trebuie să le scrie! Eu firește nu produc nimic. De la încercarea mea nereușită de a ajunge la Constantin Mitea (pe atunci redactorul șef al Contemporanului, acum red. șef al Scînteii) pentru a-i cere o colaborare la revistă, n-am mai făcut nici un alt demers. De fapt, mi-e silă. Atît de silă că probabil nici n-ar ”merge” ceea ce aș scrie eu.

Totuși cum mă voi descurca fără bani? Azi am mîncat, eu: brînză de vaci cu un rest (vai, cam subțire) de smîntînă, pe care-l păstram în frigider; Alexandru: o coajă de cașcaval pe care am tăiat-o în felii subțiri și le-am prăjit în undelemn – l-am botezat cașcaval la capac. Apoi am băut amîndoi cîte o cafea. Din fericire mai am cafea. Dar mîine? Dacă nu cade ceva din cer vom rabda de foame la modul cel mai concret cu putință.

Mă întreb cum e posibil ca sora mea care a crescut în casa mea, a făcut liceul și facultatea datorită mie, a fost îmbrăcată din cap pînă în picioare de mine în toți acei ani și încă mulți ani după căsătoria ei, mă întreb cum poate să doarmă liniștită cînd știe că eu nu am (bani). I-am vîndut alaltăieri o rochie de a mea pe care și-o dorea la prețul pe care urma ea să-l fixeze. Și a avut tăria să-l fixeze: 300 de lei o rochie de seară nepurtată de tafta naturală, cu o uriașă pafta de strassuri în centură (care numai ea, paftaua ar fi meritat la prețurile noastre de azi 500 sau 700 lei). O rochie impecabil lucrată în stăinătate. Iubita mea surioară a fost deprinsă să o îmbrac cu taioare, mantouri, pardesie, rochii de zi și de seară fără să aibă nici o obligație. Eu hotărîsem: nu se poate ca eu să fiu elegantă și Constanța (numele sorei, ambele născute Sion) să jinduiască. Și iată că acum nu-i vine în minte nici un gînd generos. Dimpotrivă, mi-a dat 300 lei urmînd să mai îmi dea 200. Dar ieri am dus-o la homeopatul meu ca s-o scape de interminabilele ei dureri de cap. Nu m-a întrebat în nici un fel dacă mă descurc. Am discutat rece despre nimicuri. Am asistat-o la examenul medical. Am dus-o acasă cu mașina. Sînt convinsă că oricine ar citi vreodată aceste rînduri mă va socoti netoată, naivă, incredibilă. În orice caz mă va cîntări cu un amestec de dispreț și compătimire: vai, ce năroadă! Vreau să mă apăr de un asemenea verdict. Nu pentru a mă disculpa, nu. Nu mă simt vinovată. Nu sînt vinovată! Cred cu tărie că omul trebuie să fie și să rămînă om. Cînd aveam destul pentru mine, eu trebuiam să le dau și celor ai mei. Trebuia, eu hotărîsem așa! Dacă am eu cu ce mă îmbrăca, trebuia să aibă și ei, cei ai mei, cu ce să se îmbrace. Dacă puteam să mă duc în vacanțe, le asiguram și lor vacanțe împreună cu mine. Dacă eu am putut face o facultate, trebuia ca și ai mei să-și facă studii, toți. Am fost generoasă nu numai cu familia mea, ci cu toți cei care au apelat la mine. Cîți au fost? Nu le mai știu numărul. Și nici numele tuturor celor care le-am întins mîna. Am făcut-o și o fac și azi spontan fără să-mi pun problema recunoștinței. Este normal și omenesc să-i ajuți pe cei ce sînt în nevoie, atunci cînd ei și ceilalți nu au. Sînt perfect conștientă de faptul că trebuie sau ar trebui să-ți poarte recunoștință. Un astfel de om este în momentul de față Georgeta Oțetea (soția academicianului Andrei Oțetea,istoric, profesor universitar, decedat la Paris în urmă cu șase luni, la vîrsta de 83 de ani). Are bani, o casă frumoasă. Este elegantă și bine văzută. Dar, vai, este bolnavă și nimeni nu se interesează de ea. Deci o plimb în fiecare săptămînă. Am trimis-o la doctor. Apoi am fost cu ea la spital și am rămas acolo pînă ce i s-a recoltat pentru biopsie, rugînd medicul să șină seama de faptul că e foarte tulburată și îi este frică de operație și rezultatul ei. Am vizitat-o în spital cît a rămas acolo în continuare. Rezultatul: m-a ocărît public pentru faptul că eu am arătat medicilor frica ei de operație. Acum mă caută din nou să mă duc cu ea la spital. Mă voi duce. E atît de bolnavă și atît de singură, atît de neajutorată din cauza propriului său caracter. Nu suportă pe nimeni în jur. N-a dăruit niciodată nimic, nimănui, încît nu are nici o simpatie și nici un om nu e dispus să-i bată la ușă, să-i dea un telefon sau măcar să o întrebe cum se simte. A fost atît de preocupată numai de asigurarea unei bune stări materiale încît nu i-a trecut prin minte că ar putea din cînd în cînd să-i privească și pe cei din jur. Unicul scop al existenței sale au fost banii. Iar acum bolnavă și neputincioasă, cînd ne întîlnim tot socoteli face, calculînd cît ar obține din cutare sau cutare afacere. Nu o condamn, dar nici nu o admir. O iau așa cum este și încerc să-i întrerup singurătatea absolută în care se află cu o plimbare, o cafea, un ghicit în cărți, o discuție despre artă sau situația politică. Am însă certitudinea după felul în care se comportă că mă disprețuiește profund. Mi-a oferit în cîteva rînduri mici cadouri, pe care le-am refuzat. Am povățuit-o să le dea coafezei sau femeii sale de serviciu. S-a simțit ofensată. După asemenea întîmplări un timp nu ne mai vedem. Apoi solitudinea absolută în care se află o determină să-mi telefoneze, după care urmează iar o întîlnire și iar atențiile mele o scot probabil din sărite. Deși, martor mi-e Dumnezeu, nu urmăresc nimic. Tot ce vreau e să simtă că îi sînt prietenă și doresc din toată inima să-i fie bine. Dar firește, deosebirile de caracter dintre noi o contrariază. Și totuși, e un om. Un om, nu un animal. Cum aș putea să nu încerc să-i dau puțină căldură omenească? Cum aș putea? Fetele ei trăiesc la Paris. Bărbatul ei e mort. Iar ea, nefericita, locuiește singură cu maică-sa, care are 83 de ani și care, senilizîndu-se sau știu eu din ce cauze, a denunțat-o securității că face afaceri necurate. Drept pentru care în urmă cu cîțiva ani a fost percheziționată și urmărită în tot ce face.

S-ar putea ca cine îmi va citi vreodată aceste rînduri să creadă că am dorit să mă pun într-o lumină favorabilă. Că de fapt nu am avut atitudine de om ci de sclav. Pentru că sclavul (cle puțin în zilele noastre) are și el un fel de demnitate. Înghite suferințe și umilințe crezînd mai departe în cistea și puritatea sa. Nu. Nu mi se potrivește. În anii regimului pe care îi trăiesc oamenii au fost deprinși cu frica.  O frică general, apriori, dacă se poate spune așa. Au fost deprinși să se socotească vinovați: că nu sînt destul de conștiincioși, destui de principiali, destui de muncitori, destul de devotați etc. Critica și autocritica, acest lucru urmărește în primul rînd. Să-i învețe pe oameni să creadă despre ei înșiși că nu sînt la înălțime. Această veșnică hărțuire care este critica și autocritica desființează de fapt individual, îl anulează, îl învață să se teamă continuu, ca un vinovat real. Și dacă nu a ajuns încă să treacă prin focul criticii este pentru că a avut noroc, nu că nu e vinovat. Așa se face că sentimentele, conduitele omenești suferă în țara mea o diformare caricaturială. Oamenii au pe față și în suflet grimasa sentimentelor. Din această hărțuire fiecare iese cum poate. Unii, ca Tuca (Oțetea), Tania (Lovinescu), Rozica (soția muzicianului Matei Socor, ilegalist, demnitar comunist, autor al Imnului de Stat) etc. și-au trimis copiii în stăinătate. Punîndu-și deci la adăpost tot ce au avut mai de preț. Pot după aceea să se conformeze spiritului și rigorii principiale față de toți cei din jur – dar aranjîndu-și în continuare treburile pentru ca atît lor cît și copiilor să le meargă bine. Unii mai deschis, ca Tuca. Alții mai subtil și mai nuanțat ca Rozica sau Tania. Evident, în dosul caricaturii de sentimente pe care le afișează oamenii încearcă să-și păstreze puterea de judecată și discernămînt. Cîți sînt oare aceștia? Cîți izbutesc să vadă clar în această opacitate în care sînt aruncați de efectele demagogiei, care ia adevărate forme patologice. Nu știu și n-am cum să știu. Cert este că naționalismul pe care-l propagă propaganda oficială îi prinde pe oameni ca într-un fel de beție. Tot mai des aud în jur, și mă cutremur, ”noi sîntem daci și am învățat de la strămoși că sîntem aici de mii de ani” și că trebuie să ne sacrificăm. Doamne, ajută-ne, prea des se rostesc cuvinte: sînge, luptă, dușmani, iubire de glie strămoșească. Doamne, dă-mi Doamne putere să îndur! Tot mai des se vede cum sînt recrutați pentru posturi acei care dau dovadă de carierism. Selecția se face în funcție de capacitatea individului de a nu avea scrupule. Este cineva în stare să conducă: o uzină, un atelier, o mică întreprindere, o școală, un magazine, o uniune de creație? Prin ce se măsoară capacitatea? În primul rind prin a ști să bage frica în cei pe care îi conduce și prin a executa ordinele ce le primește fără să crîcnească. Cine are caracter nu poate fi șef. Nicăieri. Lipsa de caracter este acum în țara mea o dovadă de tărie.

Și atunci, nu mă mai mir că sora mea nu se interesează dacă am sau nu ce să mănînc. Dacă Tania, cu care am lucrat împreună 30 de ani, îmi telefonează tot mai rar și nu are timp să mă vadă. Dacă…

A fost și este mult mai puternică lecția învățată zi de zi la școala umanismului socialist decît atitudinea mea omenească. Ce importanță poate avea faptul că savantul Al. Graur nu a mîncat azi destul. Pe cine va interesa dacă nu va avea nici mîine? Pe nimeni. Pe el, care face același, sau încearcă să facă același joc ca toți ceilalți, acceptînd ușurat să scrie încă o carte, sau două, sau trei despre o lingvistică pe înțelesul tuturor, care nu va îmbogăți cu nimic cultura aceastei țări. Dar, îl aprob. Deși gestul mă umple de oroare îl socot sublim. Și este sublim: are 78 de ani și se consideră obligat să-mi procure mie mîncare, căldură, adăpost și liniște, acum cînd nu mai pot munci cu ficatul și cu nervii bolnavi și cu o ceva ce nu îndrăznesc nici să scriu cuvîntul; ceva ce nu se știe prea bine ce e dar îmi dă o oboseală permanent. El încearcă deci să-mi asigure existența mie, să completeze necesarul pentru fiul nostru și pentru nepoții noștri. Cine ar îndrăzni să-l condamne?

Rezultă cumva din aceste rînduri eșecul atitudinii de om în fața realităților implacabile, impuse de o doctrină și un stat dictatorial, polițist? Dacă da, gîndiți-vă că nici o politică, nici o doctrină, nici o dictatură n-ar fi posibilă fără complicitatea mai mult sau mai puțin afirmată a unor pături de oameni din interiorul dictaturii, dar și din exteriorul ei. Gîndiți-vă la aceasta! O, Doamne, nu vreau să devin moralistă. Deși nu pot să mă împiedic să gîndesc și să scriu că atitudinea de indiferență sau de zeflemea batjocoritoare este o atitudine imorală.

12 noiembrie 1977

În fine, se poate mîndri pretutindeni că nu mai există nici o problemă cu minerii. A fost în Valea Jiului, a coborît într-o mină, s-a fotografiat îmbrățișînd copii. El și soția sa. A fost aplaudat, a primit flori. Deci totul e în ordine. Cît or fi tremurat cei de la Securitate?  Dar,  spre ușurarea lor, șeful n-a pățit nimic. Așa că va putea afirma sus și tare că nu există probleme. Minerii muncesc în subteran acum 6 ore. Cum or fi făcînd planul? Ei nu izbuteau cînd munceau 8 ore și făceau ore suplimentare duminicale. Dar acum? Doamne Dumnezeule, ce multă demagogie. De cînd se tot pregătea vizita în Valea Jiului și pînă acum, cînd s-a terminat, nu se găsește pic de carne în București. O fi trimis-o toată la mineri pentru a-i pregăti să fie „amabili”?

13 noiembrie 1977

Am fost cu mama la Gheorghiță (cel de-al doilea fiu al lui Mihai Sion-Bujor, fratele mamei mele). Continuă să facă temperatură. Lustig e general de Securitate pentru externe?? (este vorba probabil de scriitorul Oliver Lustig, unul dintre supraviețuitorii lagărului de la Auschwitz).  Oare?

14 noiembrie

Alexandru – delegat la conferința orășenească de partid – a stat 10 ore pe scaun, drept care acum are în întregime piciorul umflat și dureros. Nu are mîncare de ajuns și în concordanță cu necesitățile lui de sănătate. Nu are încălțăminte potrivită. În țară nu pot găsi pentru el pantofi pe măsură. Iar cei pe care și-a cumpărat la Viena au devenit neîncăpători de cînd s-a agravat flebita de care suferă. Și totuși este chemat la asemenea adunări pentru decor. Cît va mai rezista?

16 noiembrie

Azi a murit istoricul Giurescu (Constantin C. Giurescu). Se sting ca muștele bătrînii savanți de cînd sînt lăsați fără aprovizionare, fără medicamente, fără o îngrijire medicală atentă. Așa zisa asistență medicală  de la Policlinica 10 (unitate medicală specială, rezervată în general protipendadei comuniste) se face la întîmplare. Deși medicii își dau osteneală, nu izbutesc să facă mare lucru, cei cîțiva care au rămas netrimiși în provincie sau neînlocuiți din motive de ”rotare” (așa se cheamă acum continua mișcare de cadre medicale), sînt mereu chemați să aibă grijă de fiecare șef african mai mic sau mai mare, cînd aceștia vin în vizită în România. Uneori medicul cu care ești obișnuit sau te cunoaște cît de cît, lipsește cîteva săptămîni. În aceste cazuri nimerești la o persoană care nu te-a văzut în viața lui și care trebuie să se descurce cum știe. Cel mai adesea o nimerește cu oiștea în gard, cum a fost în cazul președintelui Academiei, dr. Burghelea, care a fost transportat la spital într-o stare iremediabilă.

17 noiembrie

Alexandru a fost în fine văzut de medic. Stă în pat și ia tetraciclină. Doamne, ajută-l să se însănătoșească! Carnea continuă să lipsească. Azi am făcut coadă la măcelărie. După un ceas și jumătate am izbutit să cumpăr 3 vrăbioare de vacă. Sînt mulțumită că mîine vom putea face friptură și pentru băiețelul nostru cel mic (Alexandru jr., fiul meu, atunci în vîrstă de 5 ani – nota D.G.), care va mînca la noi.

24 noiembrie

Un mic accident de mașină (era un Fiat 850, autoturism de mici dimensiuni). În fața mea a stopat un camion care a intrat pe roșu și a venit pînă în fața mașinii mele, unde s-a oprit. Pe jos, mîzgă. Am alunecat drept în el. Din fericire nu s-a spart decît sticla farului și s-a îndoit puțin aripa. Milițianul a găsit că eu sînt de vină. Am aflat apoi că într-o ciocnire cu o mașină de instituție vinovat e cel care are mașină particulară. O voi repara pe socoteala mea, bine că n-a avut nimic camionul. Altfel, cine știe!

Seara, altă problemă. A venit un milițian și mi-a cerut să mut mașina de pe trotuarul din fața casei. N-am voie s-o țin pe bulevard (familia Graur locuia pe bd. Ana Ipătescu – actualul bd. Lascăr Catargiu – arteră făcînd  parte din traseul ”tovarășului”și deci fiind păzită în mod special). Dar pe străduța cu care bulevardul face colț s-a scos becul din dreptul locuinței noastre și deci este întuneric. N-am curajul s-o las acolo. De cînd circulă liber toți hoții, actele de tîlhărie și jaf s-au înmulțit înspăimîntător. Nimeni nu are curaj să circule pe stradă după căderea serii. Toată lumea e îngrozită. Crimele, furturile se țin lanț. Presa relatează fapte de care te cutremuri. Am înțeles din relatările presei că au început razii în care sînt antrenați diverși cetățeni. Am impresia că după apariția legii care îi obligă pe absolute toți la muncă, opinia public crîcnea. Erau atîția tineri care nu reușiseră în școli sau facultăți. Fără îndoială că nici un părinte nu era de acord să-și trimită odrasla la cele mai dure munci. Și iată că s-a găsit sistemul, au fost amnistiați toți hoții și criminalii. Acum odată cu ei sînt strînși cu prilejul raziilor toți tinerii care nu pot dovedi că lucrează undeva.

Cum ar putea altfel guvernul nostru să mobilizeze toți cetățenii la muncă forțată? Cum să-și poată altfel exersa oprimarea, care merge pînă la suprimarea chiar a instinctului de conservare a specie, fără să recurgă la violență? Această afacere în care au fost implicați hoții și criminalii dă mănă liberă miliției să-i adune pe toți și să-i trimită fie la închisoare, unde deținuți fiind vor munci, fie pe șantiere ca „oameni liberi”, dar de fapt obligați să muncească acolo unde nu vroiau. Mă întreb dacă această măsură cu munca forțată va duce la acumularea de care economia țării are nevoie pentru a se dezvolta. Acumularea capitalist n-a fost nici ea o joacă de copil. Evident, era mai ușor de suportat idea că undeva în lume, în urmă cu două secole, s-au produs crime, jafuri (în colonii), că era folosită munca copiilor, că ziua de muncă dura 10-12-14 ore.

E mult mai greu de suportat prezentul, care înseamnă acum la noi legiferarea muncii forțate.

(Postare IV)

25 noiembrie

În fine, Alexandru e bine. N-am izbutit să găsesc în farmacii medicamentul de care are nevoie (Glyvenol). În schimb am adunat de la prieteni cite 10 sau 20 de capsule, pînă la cantitatea necesară. Dr. Cajal (Nicolae Cajal, director al Institutului național de virusologie), care a părut binevoitor, mi-a trimis printr-un curier 30 de capsule. Am fost salvați de cine nu ne așteptam: Vieru (muzicianul Anatol Vieru?). L-am sunat eu, rugîndu-l să intervină pentru mine, pentru a-mi cumpăra un element de far (fusese spart în accidental de ieri, iar la magazin  mi s-a declarat că nu au). În conversație a aflat și de Alexandru și mi-a propus din proprie inițiativă să intervină pe lîngă ministrul sănătății pentru aprobarea medicamentelor. Am avut noroc. Am izbutit să cumpăr medicamentul necesar pentru Alexandru; am reușit să-mi cumpăr și elementul de far. Doamne! Cum m-aș fi descurcat fără acest ajutor? Vieru rămîne totuși un om drăguț.

26 noiembrie

Îmi simt mîna parcă înțepenită. Nu-mi vine să cred și totuși am citit clar. Bocioacă (Ion Bocioacă, cunoscut ziarist ”de sport”, apropiat structurilor Securității) iscălește în România liberă articolul ”Unde sînt și ce fac absolvenții I.E.F.S. cu specializare în fotbal?” (se temea pentru mine; deși eram absolventul institutului de specialitate lucram de cinci ani în presă, la momentul respectiv fiind angajat al Revistei Flacăra – nota D.G.). Să fie un avertisment?

Doamne, ajută-l pe fiul meu. Ajută-l Doamne! Ocrotește-l! Dumnezeule bun și mare, nu lăsa să fie lovit în nici un fel. Are doi copii de crescut. Ocrotește-l, că ești imens în bunătatea ta. Ocrotește-l!

Este clar. De acum înainte nu va trebui să mai vorbesc absolute cu nimeni. Opiniile mele le voi încredința numai acestui jurnal și nimănui altcuiva. Mă întren dacă filozofii sau politicienii acestui secol sînt conștienți de marele dezechilibru creat prin revoluția tehnică: cu cît e mai avansată tehnica (cel puțin la noi în țară) cu atît morala e împinsă pe calea subdezvoltării. Cît de tare am crezut că muncitorii vor (fi) mai liberi și mai puțin supuși istovirii dacă tehnica și mașinile îi vor ajuta! Cît de mult! Nu mai cred!

28 noiembrie 1977

Al doilea accident de mașină. (Am impresia că se strînge cercul în jurul meu) De astă dată n-a mai fost un vehicul care să stopeze brusc în fața mea – ci, unul care a venit precis, cu o viteză de bolid înspre mine. Am virat cît am putut de mult, spre a evita lovitura frontal. Am fost totuși izbită cu atîta forță într-o aripă încît s-a descentrat mașina toată. Țăndări din geamul spart mi-au intrat în obraz. Cînd în fine cineva m-a scos din mașină, am constatat că șchiopătam. Bineînțeles mașinuța mea arată jalnic. Eu de asemenea. Sîngele îmi inundase fața. Unul dintre șoferii care veneau în spatele celui care m-a lovit a oprit mașina lui, m-a ajutat să cobor și m-a dus la spital. Pe drum mi-a spus cu uimire, pe care nici măcar nu încerca să o ascundă: „Am crezut că visez cînd l-am văzut cum accelerează și vine direct spre dumneavoastră”. La spital, medical mi-a spus cu brutalitate că nu-i suportă pe intelectuali și în special pe cei cu cultură clasică. L-a dat afară pe cel care mă ajutase.  Am încercat să-l opresc pe om, să-i mulțumesc, să aflu cum îl cheamă, dar medical chirurg Agachi a strigat înfuriat să iasă și … bietul om a ieșit. Așa că nu știu nici cine este și n-am să știu niciodată. În procesul verbal al miliției nu figurează nici un martor, deși accidentul s-a produs în Piața Victoriei la ora 11 dimineața. În fine, după o sumară curățire de sînge și o anestezie locală medicul mi-a extras cioburile din obraz și m-a pansat. Apoi m-a poftit să plec. Afară mă aștept miliția, care a dresat (?) procesul verbal și care m-a „sfătuit” să dau o declarație că nu am nici o pretenție penală sau civilă. Milițianul mi-a dictat și eu am scris. După ce toate formalitățile au fost îndeplinite a sosit cel ce mă lovise. M-a privit cu atenție. Și eu pe el. Un om svelt, sub 40 de ani, se pare marinar: Iliescu Valentin. Milițienii m-au adus acasă cu mașina lor, după care mi-au cerut să trimit pe cineva să ia autoturismul meu din piață; nu poate să rămînă acolo mai mult de 30 de minute. Cum efectul narcozei nu trecuse și deci nu simțeam dureri prea mari, m-am dus eu la mașină. Din fericire motorul e în spate deci putea merge singur, iar roțile nu erau tăiate. Așa că m-am urcat la volan și am dus biata mea epavă la atelier, în Drumul Taberii. Cu obrazul pansat și mașina desfigurată, fără geamuri, fără faruri și capote strivită, desfăcută și ridicată, clămpănind. Am făcut cam 10 km pînă la atelier. La această viteză minimă simțeam totuși cît de descentrată este, după cum simțeam șasiul rupt. Dar în fine, am transportat-o.

30 noiembrie 1977

Abia acum simt cît de puternic am fost lovită: la umăr, la șold, la genunchi, în obraz. Și totuși, am avut noroc: cea mai mare izbitură e pe șold dar nu în încheietura coxo-femurală; la genunchi, cam 1 cm sub rotulă; la umăr, sub încheietură, pe braț; în obraz, o jumătate de cm sub ochi.

5 decembrie 1977

Azi am făcut parastas pentru tata. Îi plăcea tatii să-l sărbătorească pe Sf. Nicolae. În amintirea acestei mici festivități pe care o făcea pe cînd trăia, m-am decis să-l pomenesc anual, la fiecare Sf. Nicolae. Să mă ajute bunul Dumnezeu să mă pot ține de promisiunea pe care mi-am făcut-o mie însumi pentru a cinsti memoria tatălui meu și pentru a mă ruga la biserică pentru sufletul lui.

6 decembrie 1977

De o săptămînă caut piesele de tablă ce trebuie înlocuite la mașină și încă nu le-am găsit pe toate. Emilia Vasiliu, sora lui Mizil (Paul Niculescu-Mizil, important demnitar comunist), mi-a fost de mare folos. S-a zbătut, a alergat, a cerut, a rugat, a țipat. Și totuși, îmi mai lipsesc cîteva. Deci, mașina nici nu e programată pentru a intra la reparație. Pînă nu aduc totul nici gînd să înceapă, trebuie să fie siguri că nu îmi lipsește nimic pentru a se angaja să o repare. Să apelez la Georgeta Oțetea?

7 decembrie 1977

Azi a început Conferința națională a partidului. Alexandru a fost chemat ieri, în calitatea lui de delegat, și acolo, la Capitală (este vorba despre Comitetul municipal al PCR) li s-a citit un lung raport din care reieșeau succesele înregistrate în economia țării și creșterea nivelul de trai. Deși cititul a durat cîteva ore, viteza cu care se citea nu lăsa timp pentru a se lua note. S-a explicat că pentru a se cîștiga timp nu se va mai expune raportul la Conferință. Și totuși azi, ascultîndu-l pe Ceaușescu (Radioul a transmis cuvîntul lui la conferință) am avut impresia că face un raport. Am aflat cu acest prilej că ne-a crescut nivelul de trai, că economia românescă e în continuă creștere și nu ne vom mai numi țară în curs de dezvoltare, ci țară cu dezvoltare medie. Mai revelator decît tot ce a enunțat mi s-a părut reforma ministerului de interne și a justiției. Din cuvîntările celorlalți și comentariile radio rezultă că întregul popor va fi educat în așa fel ca el însuși să participle la opera de curățire a societății de elementele antisociale. Vor coopera masele cu politica și Justiția? Judecînd după spectacolele de naționalism dezlănțuit care se dau săptămînal la televizor și unde se văd săli imense scandînd odată cu recitatorul sau cîntărețul „Dacă va fi nevoie ne vom da sîngele pentru România”, „Trăiască România”, repetat la infinit de mii de oameni, cred că se va obține această cooperare.

După ce actorii au fost înlocuiți cu trupe de amatori și cîntăreții de asemenea, de ce nu ar fi antrenați oamenii muncii și în sistemul justiției. Oamenii nu aspiră acum decît la liniște și confort. Le vor avea? Cine știe cum va arăta România de mîine? Cine? Cînd se asimilează întregul popor poliției și justiției, acum va arăta oare tineretul nostru neinstruit? Cînd li se dictează modul de gîndire și de comportare, cînd vor reclama ei înșiși metode polițise de judecare și pedepsire, cum va fi? Doamne, Dumnezeule. Se clamează pretutindeni România, România… Dar România ca stat există doar abia de un secol. Sentimentul de patriotism se confundă cu naționalismul. Cînd se exacerbează acest naționalism sălbatic în care toți se simt la unison (deși poporul poartă în el diversitate), nu cumva cineva nutrește visuri de dominare? Oare numai mie îmi vin asemenea gînduri? Nu pot să cred că numai eu sînt singura care pun la îndoială atitudinea celor ce ne guvernează. Vidul spiritual creat și care se va adînci prin desființarea școlilor de cultură generală, va împinge tineretul către ce? Poate că tocmai acest lucru se urmărește: să dea procupări oamenilor și tinerilor. Se vor ocupa cu de toate românii, numai cu ceea ce este esențial, nu. Pentru că e sigur, odată cu delațiunea, va crește și agresivitatea. În numele interesului general pot fi transformți oamenii mai întîi într-un pericol pentru cei care vor continua să gîndească și apoi într-un pericol și pentru popoarele din jur. Emilia susține că s-a vorbit un timp de calitățile napoleoliene ale șefului. Să fie oare cu adevărat paranoic?

Cînd mă gîndesc că între toate popoarele din jur numai noi românii am participat efectiv ca aliați alături de Germania la războiul fascist, mi se face rău. Oare vom constitui din nou un fel de vîrf de lance în războiul care se pregătește? Mă întreb ce vor fi gîndind popoarele din jurul nostru? Dumnezeule mare și bun, fă în așa fel ca oamenii responsabili și cu cap să devină conștienți de pericolul care se pregătește în această țară.

–          Legiferarea muncii forțate

–          Exaltarea naționalismului (care ia forme aberante)

–          Antrenarea maselor în poliție și justiție

Oameni, oameni unde sînteți? Unde sînteți acum, cînd noi intrăm în beznă?

(Postare V)

Joi 8 decembrie 1977

Azi am dus copilul (pe Alexandru jr.) la grădiniță cu troleibuzul. Întîi am așteptat 25 de minute. Apoi, cînd a sosit arhiplin, ne-am urcat cu greutate; înghesuiți, striviți, sufocați am mers 3 stații, apoi ne-am oprit. Nu mai era curent. Ceilalți pasageri stăteau liniștiți: „Se întîmplă zilnic. Curentul electric e luat din circuitul populației cînd vreo uzină are nevoie. Și are nevoie în fiecare zi”. După 20 de minute am pornit. Tot drumul a durat un ceas și 10 minute. În fine, după ce am depus copilul am căutat un taxi (mi s-a promis undeva în Pipera o mască originală Fiat pentru înlocuirea celei devenită inutilizabilă). Era destul de tîrziu și riscam să ratez întîlnirea. Dar, nici o mașină. Cînd în fine a stopat un taxi, ne-am repezit patru persoane asupra lui. După discuții, enervări, înjurături (unul dintre bărbați a vrut să mă împingă afară), cineva a fost de acord să facem o bucată de drum împreună deoarece avea aproximativ același itinerar. Cînd am rămas singură cu șoferul, acesta mi-a confirmat zvonul pe care-l auzisem: da, e adevărat, 900 de șoferi au fost dați afară. Cei care voiseră să participe la înmormîntarea colegului lor ucis într-un atac banditesc ziua la orele 11, au fost împiedicați de miliție să intre în cimitir. Nu e voie să se adune oameni în grupuri nici măcar la cimitir. Atunci șoferii s-au încolonat cu mașinile lor și acolo pe bulevard, în fața Sălii polivalente de pe magistrala orașului, unde fusese comis asasinatul, au clacsonat îndelung, aducînd în felul acesta un omagiu celui care murise la volanul taxiului pe care-l conducea. Gestul șoferilor de taxi a fost considerat protest. În consecință, nu numai 40 au fost concediați, ci 900, (toți cei) care aveau se pare atitudini de protest sau nu purtau uniforma obligatorie, sau pur și simplu fuseseră notați ca indisciplinați. Odată cu cei 900 a fost „eliberată” și conducerea, adică acei care răspundeau de taximetriști. Conducerea (fostă) se ocupă acum de curățirea depourilor, de măturatul tramvaielor etc. Iar șoferii? „Cine poate ști unde au fost trimiși, poate la săpat, poate la muncile agricole”, mi-a răspuns șoferul.

Nu, n-am izbutit să găsesc bucata de tablă care îmi trebuie la masca pentru față (a autoturismului). Nu există în depozite și nu se mai importă nimic. Mi-a spus persoana din atelierul de la Floreasca-Pipera. Deci va trebui să recurg la Tuca Oțetea. Ea va telefona la Paris și să sperăm că fetele ei vor avea bunăvoința să-mi cumpere masca. Dacă nu? Dacă nu, nu voi avea mașină. Deci, problemă uriașă: nu voi putea să-mi fac aprovizionare, nu voi putea să duc copilul la grădiniță, nu voi putea să-l transport pe Alexandru, al cărui picior e tot mai umflat și care totuși trebuie să muncească pentru noi.

Cum mă voi descurca, nu știu. Iată, azi am umblat toată după amiaza pentru a-mi cumpăra o bucățică de voal pentru perdelele cele mici din bibliotecă; sînt rupte, au găuri mari. Iar eu vreau să invit cîțiva amici împreună cu Georgeta Oțetea, față de care mă simt obligată. Dar găurile din perdele sînt oribile. „Nu mai căutați degeaba, nu se găsesc”, mi-a spus o vînzătoare. Acum nu se mai fabrică decît din fibre sintetice. Doamne, dar de unde atîția bani? Pentru că în cazul în care iau sintetice (care sînt urîte), trebuie să le înlocuiesc pe toate. Totuși nu-mi pierd nădejdea, poate voi găsi undeva la periferie.

Cred că istoria păturilor sociale din România va trebui scrisă odată. Unificarea țării sub numele de România – acum 100 de ani – reușită printr-un amestec de îndrăzneală și violență, a întîrziat pînă azi unitatea ei interioară. Acest socialism improvizat al zilelor noastre, la care ne acomodăm atît de greu (sau deloc), în loc să conducă națiunea la regenerare spirituală și socială, așa cum demagogic se afirmă, nu face decît să crească tensiunea între noii instalați în diverse vîrfuri sociale, proveniți fie din Oltenia, fie din Ardeal. Literații se întreabă de fiecare nou confrate debutant dacă e ardelean, iar în mediul politic și economic își fac loc aproape fără excepție oltenii.

Alexandru a fost timp de 3 zile la Conferința naționala a P.C.R. Ca delegat. Trei zile s-a prezentat la 6.45 dimineața la raionul de partid (Comitetul PCR al sectorului 1), de unde erau transportați cu autobuzul la sala de conferință. Trei zile au fost instruiți la care moment să clameze lozinci, și ce fel de lozinci. Acum în presă se dau aprecieri semnate de oameni din toate mediile sociale asupra conținutului profund științific, model de abordare creatoare, în spiritul marxist-leninist a problemelor teoretice și practice ale construcției socialiste în România.

Chiar așa se afirmă ”abordarea științifică a problemelor teoretice”. Cînd în redacția revistei Contemporanul o colegă releva „înalta ținută teoretică a expozeului șefului redacției, G. R. Chirovici”, o priveam cu milă, spunîndu-mi că nu știe săraca ce vorbește. De fapt, ea știa! Eu eram naiva care mai credeam pe vremea aceea că e posibilă la noi gîndirea și abordarea teoretică a unor aspecte ale evoluției marxismului. Atît ea cît și Chirovici știau perfect de pe atunci. Ipocrizia a fost o rană (?) și este în continuare.

12 decembrie 1977

Am fost la atelier pentru a asista la încă o examinare împreună cu ADAS (societatea de asigurare) a mașinuței mele. L-am întîlnit (întîmplător?) pe fostul director al restaurantului Athenee Palace. E acum pensionar. 4.100 pe lună plus încă 1.000, netrecută în acte, pe care o primește direct de la instituția lui, Securitatea. Mi-a spus textual: „Am fost colonel și funcția oficială era de director de restaurant”. E mulțumit cu situația actuală. El, Rebegilă Florea, fost lt. colonel de Securitate, are o pensie cu mult mai mare decît cea a lui Alexandru (academicianul Al. Graur încasa o pensie lunară de 3.800 de lei  – nota D.G.). Acest fost lt. colonel pe care-l cunosc de pe vremea cînd în excursiile ONT peste hotare îl întîlneam ca ghid, deși nu vorbea nici o limbă străină, mi-a spus că și pe atunci tot în serviciul de Securitate lucra. Munca lui de ghid era făcută nu pentru a înlesni raporturile turiștilor cu autoritățile din țările vizitate, ci de observare a comportării compatrioților lui.

14 decembrie

Băiețelul lui Dadi (Alexandru jr.) e bolnav. Din fericire a telefonat Henriette de la grădiniță și mi-a anunțat vestea așa că am cerut să fie adus la mine. Va locui cu noi, deși Alexandru arată cît poate că-l deranjează.

16 decembrie

Copilul continuă să aibă temperatură mare.

18 decembrie

M-am transformat în infirmieră. Fac zi și noapte de gardă. Cînd temperatura a urcat amenințător l-am înfășurat pe copil în cearceafuri ude. Procedeul s-a dovedit eficace. Copilul și-a revenit. Toată ziua pregătesc supe de zarzavat, compoturi, limonade. Deși sînt istovită socot un mare noroc faptul că am putut aduce copilul la mine, să-l pot îngriji cum trebuie. Cînd în fine, după opt zile, copilul a fost socotit de doctor în afara oricărui pericol, l-a dus Ioana (mama lui Alexandru jr.) la maică-sa. Să-i dea Dumnezeu sănătate micuțului nostru.

23 decembrie

Am primit în fine de la fetele Oțetea bucata de tablă originală și am dus-o la atelier. Mi-au spus să trec din nou pe acolo, la atelier, înainte de Anul nou. Sper că vor repara totuși mașina fără dificultăți. Dar, cine știe? Fără o intervenție serioasă nu o vor face curînd. La cine să apelez pentru ajutor? Atelierele de reparații au obiceiul să amîne la nesfîrșit.

(Postare VI)

24 decembrie

M-am decis. Voi organiza Revelionul la mine. Mă așteaptă o muncă imensă. Sper că-i voi convinge pe cei de la Prestări servicii să-mi trimită o femeie pentru ajutor. Totuși, cum Georgeta Oțetea e singură și dorește grozav să fie în noaptea Anului nou împreună cu oamenii în jurul ei, voi face totul ca să se simtă bine. În fine, va trebui să mă descurc. Am invitat-o pe Tania și pe Ida (sora Taniei Lovinescu). Poate că amîndouă mă vor ajuta întrucîtva.

27 decembrie

M-am înhămat singură la muncă. „Prestările” nu-mi pot da femeie, au nevoie alte persoane mult mai importante de femei ajutor în aceste zile. Deci nici o șansă pentru mine. Așadar am spălat geamuri, perdele, le-am călcat și cîrpit, mi-am spălat covoarele. Am curățat toată casa.

29 decembrie

Am făcut parastas pentru Selina și Bujor (soții Selina și Mihai Sion-Bujor, decedați în accidentul aviatic care a avut loc în iarna anului 1975). A fost cu mine împreună, Tania. La cimitir nu m-am dus. E prea departe și eu sînt prea obosită. Am încă foarte mult de muncă.

30 decembrie

Victorie, a venit totuși o femeie de la Prestări! N-a vrut să lucreze cu mine decît șase ore, dar în fine e bine și atît. Am pus-o să-mi spele vasele și argintăria. Mi-a promis că va veni și mîine tot șase ore, dacă îi voi plăti ziua întreagă, deci îi voi da un bacșiș bun. Am acceptat.

31 decembrie

Am lucrat toată ziua. Femeia m-a părăsit după cele șase ore. Dar în fine totul e pregătit. Tania socotește că eu am făcut prea multe hors d’oevre. Cum să-i spun că n-am decît un curcan mititel și că toată lumea trebuie să fie deja sătulă cînd ajunge la friptură? Am invitat oameni interesanți, deștepți, amuzanți. Spre că se vor simți bine. Poate că nu-și vor da seama de șmecheria mea cu hors d’oevre mult, pentru a nu băga de seamă că n-am destulă friptură.A trecut anul 1977. Au trecut oare odată cu el și necazurile? Doamne mare și bun, cum va fi acest nou an? Va fi el mai darnic în bucurii și mai generos cu noi? O, de ar fi bun, de ar fi toți ai mei sănătoși și voioși, de ne-ar ajunge banii – atunci anul 1978 va fi întotdeauna binecuvîntat.

Revelion 1978: între soții Alexandru și Neaga Graur (așezați pe scaune) apare poeta Tania Lovinescu, față de care mama avea sentimente foarte speciale

Revelionul meu a fost o reușită. Oamenii s-au distrat deși n-am avut nici muzică, nici televizor. Sau poate tocmai de aceea. Am contat pe verva lui Valeriu (Emanuel Valeriu, probabil), pe inteligența acidă a lui Ricu Wald (prof. Henri Wald, filozof), pe humorul spumos al Idei Shoteck (sora Taniei Lovinescu, avocată, căsătorită cu un procuror), pe nepăsarea voită și hazlie a Taniei, pe morga elegantă a Mariei Iosif, pe atitudinea inteligent diplomatică a lui Petre (Petre Iosif, fost luptător în războiul civil din Spania, 1933) și iată, toți ne-am simțit bine. Au schimbat între ei glume și idei, așa că nici n-am simțit cînd a trecut timpul, iar Georgeta i-a descoperit treptat, plăcut surprinsă. Pînă la urmă, deși nu se aștepta, și-a uitat preocupările și s-a amuzat. Au plecat la 5 dimineața, deși îmi promiseseră că nu vor sta peste ora două. Cred că dacă n-aș fi fost atît de îngrozitor de obosită, ar mai fi rămas și peste ora 5.

Cînd în fine au plecat am golit masa de resturi: vin, mîncare. Ceea ce mă costa un efort încă mai mare (au fost 12 persoane) și m-am culcat. Evident, au contribuit bănește cu toții. Altfel n-aș fi reușit să fac totul din punga mea. Munca a fost însă partea mea întreagă. Copiii au fost ocupați. Iar cînd au terminat cu treburile lor au plecat la mare, să facă acolo Revelionul. Sper că le-a plăcut.

Eu am dormit toată ziua de Anul nou. M-am trezit la prînz, mi-am făcut o supă de morcovi și un compot de mere, am mîncat și m-am culcat din nou. M-am trezit seara. Am pus mobilele la loc. Și m-am culcat din nou. Am dormit buștean pînă dimineața. Azi am lucrat toată ziua pentru a pune totul în ordine și pentru a curăți întreaga locuință. Cînd a venit preotul cu botezul m-a privit cu uimire. Ne cunoaștem de cînd am devenit credincioasă, deci de trei ani. După plecare lui m-am privit în oglindă. Aveam chipul descompus de oboseală. Așa că mi-am explicat mirarea preotului. Nu sînt deprinsă cu munca în gospodărie. Iar faptul că totul trebuie făcut numai de mine singură, mă obosește peste măsură. Dar cum să procedez (altfel)? M-ar umili mizeria și murdăria. Dacă vreau ca totul să arate civilizat în jurul meu trebuie să robotesc. Sper că nu mă voi abrutiza. Deși simt că mi-e greu să citesc. Doamne, va trebui să fac o pauză pentru a-mi putea relua activitatea intelectuală. Sînt absolut hotărîtă să m-apuc să învăț engleza. Nu-mi doresc deloc să devin o ființă fără preocupări intelectuale. M-aș detesta.

5 ianuarie 1978

M-am întîlnit pe stadă cu F.A. (Felicia Antip??) N-am văzut-o de cînd am plecat din presă. Care plecare era de fapt refuzul de a mă umili. Am însoțit întotdeauna acest refuz al umilinței cu tainica speranță că voi găsi modalitatea de a lupta împotriva puternicei și atotcuprinzătoarei opresiuni. Am nădăjduit și voi nădăjdui pînă la ultimul meu ceas pe acest pămînt că voi găsi arme pentru a rupe vălul de minciună ce ne înconjoară pe toți – adulți și copii. Doamne, atotputernic și mare și bun, dă-mi puterea, luminează-mi calea să-i pot feri pe copiii mei de minciuna demagogică, deșănțată.

Deci pe stradă F.A., după urările de rigoare și bucuria că mă vede (?!), mi-a spus că a auzit de Revelionul meu formidabil. O spunea cu admirație și o umbră de invidie. Formidabil? Da, chiar așa!

Deci acea masă fără muzică, dans, confetti, fără nici un fel de anecdotă, fără televizor, deci acea întîlnire din noaptea Anului nou, de la mine, e comentată de intelectualitatea bucureșteană, socotită ca o reușită. Deci, acea reuniune care avea numai meritul că timp de mai multe săptămîni mi-am bătut capul să alcătuiesc o listă de invitați (tot ștergînd și adăugînd persoane), care să nu confunde posomoreala acră cu seriozitatea și nici giubușlucurile ieftine cu humorul, a fost o reușită. Prin ce oare, Dumnezeule? Prin ce?

Masa propriu-zisă mi-a dat o enormă bătaie de cap, pentru că nimic din ceea ce se cuvine să fie la o asemenea ocazie, n-a fost. Au lipsit (din tot orașul) peștele, icrele, curcanii vii, fructele (cu excepția merelor și portocalelor), brînzeturile, vinurile bune (am avut un singur fel de vin de regiune și o șampanie românească proastă), a lipsit ciocolata adevărată, frișca. Tortul meu era un fel de mix compozitum, așa cum se fabrică acum în cofetăriile noastre, unde pînă și zahărul este în proporție de 40%, restul fiind glucoză.

Bătaia de cap a fost pentru a compune meniul din alimente proaspete. În această privință cred că am bătut recordul, n-am avut pe masă nici un fel conserve. Andive cu maioneză și țelină cu maioneză, ouă cu sos remulad, caltaboși, chifteluțe calde, răcituri de pui cu hrean, pate de ficat cu aspic, bule de cașcaval, pateuri cu brînză, pateuri cu carne, măsline și sardele portugheze, saleuri, castraveciori murați, gogoșari în oțet și un amestec de brînză telemea cu brînză de vaci, unt și mărar (specialitatea Taniei), apoi acel curcan congelat (bulgăresc), care părea de gumă, cu varză călită. Apoi tort, mere, portocale, cafea. Evident, toată lumea a considerat masa extrem de bogată, prin varietatea meniului.

Dar cîtă sudoare și alergătură pînă am procurat toate acestea. Cîtă osteneală! Pentru ca odată pe an să facem asta și apoi să comenteze întregul oraș! Am impresia că oamenii au adoptat un conformism al inconfortului, că extrem (de repede) ajung la o pactizare involuntară cu unica realitate recunoscută ca reală și îndreptățită. Mă gîndesc că acest univers al nostru, din ce în ce mai închis și mai sumbru, ar putea fi privit de copiii care cresc în el ca ceva normal și deci ne-sumbru, pentru că necunoscînd altceva și neavînd termeni de comparație să creadă că așa e întreaga lume. Și se poate întîmpla ca cei care vor veni după noi să se instaleze definitiv într-o împărăție a întunericului atotdominatoare, lipsită de vreo rază de lumină, să se instaleze relativ comod în acest univers, dat fiind că nu vor cunoaște alternative și nici nu-și vor pune problema de a scăpa de el. Astă seară la radio, într-o emisiune pentru adolescenți, niște copii de 14-15 ani declarau cu vocile lor senine că ei primesc de la stat mai mult decît dau, deci datoria lor este de a munci din răsputeri pentru a da la rîndul lor totul, chiar și viața dacă va fi nevoie, dacă partidul o va cere. Pentru că, spuneau copiii, viața aceasta nu le aparține lor, ci „statului, care are grijă de ei”. Copiii se exprimau corect gramatical, aveau o dicție îngrijită.

6 ianuarie 1978

L-am revăzut pe Charlot în Timpuri noi. Nu credeam că o să-mi placă. M-am înșelat! A fost cel mai mare clovn al lumii și epocii mele. Nu mi-a plăcut niciodată circul, și nici clovnii. Și totuși … și totuși, cea mai bună secvență a filmului, creată sub pecetea geniului, este dansul clovnului în localul în care dansează și orfana vagabondă (Paulette Godard). Dumnezeule mare, cîtă știință a comicului, cîtă geometrie exactă a gestului, a dansului. A fost cred cel mai bun mim și clovn al epocii mele nebune. Fie-i țărîna ușoară și păcatele iertate pentru bucuria pe care ne-a dat-o!

Ori de cite ori încerc să demontez și să analizez mecanismul unui comportament uman mai deosebit, mă izbește faptul că, pînă la urmă, apare în genere cam același tip de comportament: candoare mai întîi (ca să nu spun naivitate), duritate apoi, foame de spectaculos și o sete… o nesfîrșită, uriașă sete de revanșă imaginară. Mi se pare că acest tip uman predomină azi la noi, oricîte (aparent și numai aparent) variante ar avea. Din păcate crește parcă numărul celor abulici. Să fie abulia un efect al sistemului opresiv?

16 ianuarie

Recepție la Federație (Federația comunităților evreiești din România), cu prilejul plecării ambasadorului Israelului. Oameni drăguți și amabili cu măsură.

22 ianuarie

Conferința lui Alexandru despre Nădejde (Ion Nădejde, publicist, istoric și lingvist, pionier al mișcării socialiste, adept al filozofiei materialist ateiste,rudă îndepărtată a tatălui meu – nota D.G.). Bună și bine primită, deși mă întreb dacă nivelul expozeului a fost pe placul celor invitați. Nivelul intelectual al lui Alexandru, felul lui sobru și rezervat nu prea se potrivea cu lumea de acolo. Totuși unul dintre vorbitori a putut remarca calitatea comunicării. A remarcat faptul că „Alexandru Graur, care e un clasic în viață, a consacrat o expunere unui om cu multe merite, dar care nu sînt pe măsura vorbitorului de azi!” Surprinzător de descurcăreț mi s-a părut rabinul (este vorba despre rabinul șef Moses Rosen, președintele Federației, gazdă a reuniunii). Deci , este în adevăr un om capabil pentru postul pe care-l deține.

Seara, în același local, am asistat (de astă dată fără Alexandru, care a refuzat să vină) la o ceremonie, de fapt un fel de seară culturală în cinstea sărbătoririi Anului nou al fructelor și pomilor. Un cor de copii (bun). Unul dintre ei a ținut un mic discurs cu o surprinzătoare siguranță și un firesc neobișnuit pentru un copil. Apoi li s-au împărțit fructe, trimise de ambasadă. Erau acolo Avgar (probabil ambasadorul Israelului) cu soția lui, ca și cîțiva funcționari ai ambasadei. Dialogul Russu–Rosen, o foarte inteligentă încrucișare de săbii. A urmat un  recital de muzică ușoară. Remarcabile două fete frumoase, cu voci bune. Mi s-a spus că una dintre ele este româncă căsătorită cu un evreu. S-a cîntat o melodie cu inflexiuni orientale (care se pare că e bucata preferată a rabinului). După această bucată am plecat. Era deja prea tîrziu pentru mine, care continui să umblu cu tramvaiul. Mașina, tot în reparație. Mă duc la fiecare a doua zi în șos. Bujoreni. Dar lucrul merge încă foarte încet.

31 ianuarie 1978

Recepție la dl. Avgar acasă. Am impresia că l-am subapreciat. Este un perfect om de lume și diplomat care știe să primească, cu o amabilă și caldă detașare. E simpatic, tot atît cît și nevastă-sa, care la plecare m-a sărutat. A fost una din cele mai încîntătoare seri de care am avut parte în ultimii ani. Oare căldura și manierele elegante, ținuta lor desăvîrșită, ține numai de meseria lor de diplomați? Mi-ar plăcea să știu că le plac și eu tot atît cît îmi plac ei mie.

D-na Rosen și-a adus aminte că ar fi bine să ne vedem. A fost cu mult mai atentă cu mine decît pînă acum. Și-a înmulțit drăgălășeniile și amabilitățile, dar … trebuie să recunosc, nu are nici pe departe farmecul d-nei Avgar, care trebuie să fie nemaipomenită ca om. Mi se pare cu mult mai bine și infinit mai inteligent decît nevastă-sa, rabinul.

1 februarie 1978

La Comitetul de partid al Centrului universitar București au fost invitați studenții din ultimii ani ai Politehnicii și le-a fost comunicat că la absolvire vor fi încadrați în producție ca muncitori necalificați pe timp de un an. Deci vor primi salariile cele mai mici și vor face muncile de corvoadă, ca simpli ucenici. Studenții au protestat dar hotărîrea rămîne hotărîre. Vor trebui să înceapă de la mătură. Oare va costa mai ieftin folosirea unor tineri (ale căror studii au costat mulți bani) decît a unor muncitori simpli?

Am sentimentul că de fapt ceea ce se încearcă este un fel de tocire a demnității. După ce vor fi supuși la tot felul de umilințe, tinerii se vor adapta mai ușor regimului de disciplină militară instaurată în uzine. Iar muncitorii – cîtă satisfacție pentru ei – vor putea să-i pună la punct pe „domnișorii” care au „huzurit” în școli. În definitiv, setea  de revanșă a celor mulți și umiliți în toate compartimentele vieții va fi cumva potolită. Iar tinerii ingineri, la rîndul lor vor urî pe cei care i-au umilit, adică pe muncitori. O Doamne, Dumnezeule, pînă cînd va rămîne actuală zicala Divide et impera?

5 februarie 1978

Azi a fost la mine Tania. Mi-a atras atenția asupra comunicatului prin care se anunță că „se va extinde numărul celor care vor pleca în excursii peste hotare”.

Chiar și sistemul de prime va fi îmbunătățit: „cei care produc mai mult vor participa la beneficiile întreprinderii; iar cei care produc pentru export vor avea o parte din valută pentru plecări în străinătate”. Să vezi! Va fi cu mult mai bine. Cum pe mine cuvîntul „îmbunătățire” mă face să intru în panică, m-am apucat imediat să citesc: întîi comunicatul, care anunța la sfîrșit că se vor lua încă și alte măsuri privind retribuția (ceea ce m-a determinat să citesc în întregime discursul șefului).

Da, se vor acorda – nu participări la beneficiile întreprinderii – prime, acelora care contribuie direct la sporirea producției, pentru că (argumenta discursul) pînă acum, prin acordarea de prime globale, se făcea prea mare risipă de masă monetară, deci o nouă ajustare a veniturilor! Iar plecări în străinătate trebuie acordate în primul rînd celor care participă la sporirea și îmbunătățirea producției. Se vor organiza împreună cu O.N.T.-ul aceste plecări peste hotare.

Reducerea duratei de muncă, da. Nu o zi pe săptămînă, ci o zi pe lună pentru acei care fac eforturi excepționale! Deci, toate acestea se cheamă îmbunătățiri. O, Tania, Tania! Cîtă orbire! Mai exact, cîtă dorință de a privi lucrurile în față – atît curaj. Restul e mit. Care nu este numai o problemă individuală, ci una socială. De fapt nici un curaj individual nu servește într-o societate care-și ascunde sieși realitatea.

7 februarie 1978

Statele Unite par în mod special interesate, pentru avantaje politico militare, de a fi prezente în anumite țări-cheie: Turcia, Iran, Spania, Orientul mijlociu (adică Israel) și iată că acum aflu – prin revista ambasadei – de firmele care deja au cîțiva ani experiență în Romania. Cine își face iluzia că americanii ar accepta un transfer de tehnologie într-o țară „lipită” de Uniunea Sovietică? Cine? N-or să cedeze nimic americanii din secretele lor de fabricație, pentru a nu ajunge la ruși! Dar … din tot estul noi sîntem, cel puțin așa se afirmă, cei mai independenți față de sovietici, așa că … !?

Mă întreb dacă nu cumva, alături de Turcia, Iran, Israel, Spania – România nu e și ea socotită la Pentagon o țară cheie?

10 februarie 1978

Am fost la coafor, mîine ne vom duce la Ida. Tot azi l-am adus pe Giusepino (numele de alint al autoturismului Fiat 850!) acasă. Mi-au schimbat piesele originale aduse de mine cu altele românești, care nu se potrivesc: parbrizul e făcut la Buzău. Din păcate e prea mare și a crăpat pe dinăuntru rama de cauciuc. Pe dinafară s-a pus un fel chit care cred că va cădea. Cîte piese or mai fi fost schimbate, înlocuite cu altele? Nu știu. Asta se va vedea la mers. Îmi doresc fierbinte ca Giusepino să meargă bine. Ajută-mă, Doamne! Ajută-mă să-mi pot face toate treburile cu mașinuța mea.

11 februarie

Seară la Ida (Shotek). Agreabilă, multă lume. Maria Ursu mi-a povestit o istorie urîtă cu menajul fostului său soț, generalul Bantea (director al Centrului de istorie și teorie militară). Cum or putea unii oameni să ajungă să se lase cuprinși de o asemenea mizerie morală?

28 februarie

Alexandru mi-a urat la mulți ani pentru ziua noastră. E prima oară cînd o face, au trebuit 30 de ani pentru a ajunge la această urare.

(Postare VII)

2 martie 1978

Recepție oferită de rabin cu ocazia primirii delegației RC din Israel. Oare voi izbuti să determin o invitație pentru Alexandru în Israel, pentru a preda acolo un curs? Doamne Dumnezeule mare și bun, cu cîtă ardoare vreau acest lucru. Îmi pun atîtea speranțe în această invitație! Cine știe dacă ea va veni? Avgar a promis. Dar se pare că merge foarte greu sau foarte încet.

4 martie

Am fost cu Tanți la Gheorghiță. Bietul de el. E tot bolnav, tușește îngrozitor.

6 martie

Tania a fost la mine. I-am povestit de „vizita” celor noi necunoscuți (în absența mea), duminica trecută, la Alexandru. De faptul că au fost cam golani și l-au tratat cu tu. Că au inspectat cele două încăperi ce au ușile deschise larg între ele. Că au poftit la cafea și i-au cerut lui Alexandru să le-o facă. Apoi au dorit să-și prepare singuri cafelele. Alexandru i-a refuzat. Au lăsat niște fotografii. Pretind că sînt ale familiei lui E. Ionescu. Cine or fi fost? Ce-au urmărit? Să fie o provocare?

7 martie

Am fost la lecția de engleză. Nu sînt încă în stare să-mi dau seama cum mă voi descurca. Sînt hotărîtă însă să mă țin cu dinții de această preocupare. Mă scutește de gîndurile sumbre, de grija pe care o am permanent pentru aprovizionarea alimentară. Cel puțin cîteva ore nu mă mai gîndesc la lipsurile în care ne zbatem.

15 martie

Tania e bolnavă! Cît de grav? Nu știu! Sper că nu are ceva de care mă tem. Am fost la ea. Are în vizită pe tatăl Violetei (nora Taniei Lovinescu). Acest inginer agronom de la Buzău, venit pentru treburi în Capitală, a mîncat la Tania. I-a dat ce a avut prin casă. Dar cînd a venit Violeta, la ora 23, a fost întrebat de ea dacă a mîncat destul. Probabil că răspunsul nu a încîntat-o. Și pentru că exista în frigider o bucată de carne (cum și-o fi procurat-o Tania?), s-a apucat la ora 11 noaptea să pregătească friptura. Pentru inginerul agronom care are în grija lui cîteva sate a fost o sărbătoare faptul că a mîncat carne. Cu s-o fi hrănind acolo la el, la Buzău?

17 martie

M-am dus cu Alexandru (junior) la parcul zoologic. Am văzut pentru prima oară în viață pasărea flamingo. Dumnezeule mare, ce minune! Aceste superbe păsări mi-au încîntat ochii și sufletul.

19 martie

Am asistat dimineața la Comunitate la evocarea figurii lui Moise Cilibi (scriitor și umorist român din sec. XIX, de etnie evreu). Excelentă prezentare făcută de Potra (George G. Potra?). Era printre asistenți și Cioculescu. La discuții, între altele academicianul acesta atît de bine văzut a făcut afirmația că toți sîntem din aceiași substanță. Diferențele etnice sau naționale nu contează decît în ochii oamenilor care vor cu orice chip să țină seama de ele.

Și cînd mă gîndesc la masacrul făcut de grupul de comando  Fath în Israel, de oroarea stîrnită în toată lumea de actul de barbarie comis, îmi dau seama cam ce au gîndit evreii care-l ascultau. Postul nostru de radio și cel de televiziune au dat vreo trei zile numai informația asupra atacurilor armate israeliene asupra sudului Libanului, prezentînd faptele ca o agresiune a Israelului asupra altei țări. Punct, fără nici o referință la altceva. E drept, în prima zi a fost publicată o știre asupra unui „incident” comis de un comando palestinian pe o plajă din Israel și care s-a soldat cu un anume număr de morți.

Azi după masă am fost la Gheorghiță (aflat probabil în serviciul militar obligatoriu). Au rămas în grupa lor numai 10 persoane, toți ceilalți au fost trimiși cu arme de luptă în Capitală, să apere ambasadele. Este o măsură de precauție pentru evitarea unor incidente nedorite între arabi și israelieni pe pămîntul României.

La coafor atmosferă insolentă. Calmă, n-am luat în seamă nici un fel de obrăznicie. E drept că nu mi s-au adresat direct, cu excepția unei manicuriste care a venit să o tragă la o parte pe cea care mă spăla pe cap pentru a-i povesti ceva, ce nu se mai sfîrșea. Cum eram cu capul ud, i-am cerut fetei să vină, să continue. Mi-am dat seama că încercau să mă irite. Noroc că aveam un Rebus, în care mi-am băgat nasul și am dezlegat vreo 4 ore cuvinte încrucișate pentru a nu observa că mă neglijează. Abia la sfîrșit coafeza, care mă cunoaște de vreo 20 de ani, mi-a spus șoptit că s-au intensificat la ele verificările. Că tot timpul sînt întrebate de fiecare clientă cum se comportă. Am ascultat absentă.

20 martie

I-am dus Rozicăi (Socor) străchioara pe care mi-a dat-o cu (de-a) sila, avînd în ea 3 mere coapte. Am stat numai cîteva minute. Discuția a fost neplăcută și dură. De cînd a intrat în biroul organizației de bază (PCR), se poartă ca și cînd mi-ar lua interogatorii. Cine vine la mine? Ce discut cu cei ce vin la mine? etc., etc. Am repezit-o. La plecare mi-a spus că nu știu să trăiesc în lumea contemporană. „În schimb, tu știi să trăiești în lumea contemporană”, i-am replicat. S-a făcut roșie de furie. Mă întreb dacă îmi va mai da înapoi cele două cărți pe care i le-am dat. Un eseu de Garaudy și alt eseu de Aaron.

Nu mă pot împiedica să mă gîndesc la actualitatea spuselor lui Valery: „Politica este arta de a împiedica pe oameni să se amestece în treburile care îi privesc”.

21 martie

De cîteva zile am primit o notă de la Le Monde. Abonamentul meu expiră la 18 aprilie. Dacă-l reînnoiesc, mă va costa enorm pentru posibilitățile mele actuale. Dar cum să trăiesc fără să știu ce se petrece pe lume? Cum?

22 martie

Am fost împreună cu Alexandru la Policlinica 10 (unitate medicală rezervată în general protipendadei comuniste). După ce m-a examinat medical, am coborît la subsol, unde e bufetul. E drept, pentru pacienți accesul e permis între 14.15 și 15.00. Deci numai trei sferturi de oră. Dar atunci deja s-a vîndut totul. Așa că m-am instalat la coadă și am așteptat să-mi vină rîndul. Mi-am zis că merită: șuncă de Praga, mușchi țigănesc, și chiar crenvurști. Apoi, mai erau acolo chifteluțe din carne de vacă, miere de bună calitate, brînză telemea de oi, adică alimente care nu se mai găsesc de mult în oraș. Am așteptat o oră. Mereu însă soseau surori, femei de serviciu, muncitori care lucrează la construcțiile noi ale Policlinicii, iar eu tot nu ajungeam în față (noii veniți se așezau în fața mea, ei avînd prioritate). După o oră de așteptare Alexandru a plecat, spunîndu-mi șoptit că el nu va mînca nimic din ceea ce voi cumpăra. L-am lăsat să plece. La 12.15 (după trei ore de așteptare) vînzătoarea, care părea stingherită de stoicismul meu, m-a întrebat ce doresc. „Crenvurști”, am răspuns. Pe loc, toate surorile care erau în față au cerut într-un glas și ele același aliment. Vînzătoarea le-a servit. Cînd în fine părea că mi-a venit rîndul, vînzătoarea mi-a adus din frigider alți crenvurști. M-a întrebat cîți vreau să cumpăr. Cele două surori care erau în față (veniseră între timp) au cerut de toată cantitatea. A adus din nou, dar iar a sosit cineva și iar a cumpărat totul. Pînă la urmă vînzătoarea a adus trei perechi, i-a cîntărit, i-a împachetat și mi-a înmînat. Am cumpărat și mușchi țigănesc și miere. Am provizii pentru cîteva zile la micul dejun. Din curiozitate am reintrat la ora două și un sfert, oră la care îmi e permis accesul, să văd ce pot cumpăra. Nu mai era absolut nimic. Nici măcar pepsi.

26 martie

Am fost la Purim, la Asociație. Am izbutit să-l conving pe Alexandru să meargă. Spectacolul, interesant și atrăgător. Dar nu pot să nu observ că Tania e tot timpul lîngă mine. Indiferent cu cine aș vorbi, ea ascultă tot. De ce oare o fi fiind atît de interesată? Cui o fi raportînd?

27 martie

Am citit în fine raportul la Plenara din 22-23 martie. Deci, s-a hotărît: acele întreprinderi care nu-și pot asigura contracte de vînzare a producției în interior și în exterior, nu vor mai putea funcționa. Concomitent se organizează, prin lege, apărarea civilă. Toți cetățenii vor fi instruiți militar pentru apărarea țării și „pentru alte împrejurări”. Și tot prin lege se organizează examinarea plîngerilor, doleanțelor și „criticilor” făcute de cetățeni. Toate acestea, spune textul de lege apărut, pot fi adresate tuturor organismelor de stat. Cele care privesc persoanele din aparatul C.C. (al PCR) se vor adresa Comitetului central.

În acest discurs se arată și apoi în textele de lege se indicau procentele pentru constituirea fondului de participare la beneficii.

Deci, după ce s-a abandonat limbajul marxismului științific se face apel la instrumentele de invidie, de suspiciune, de dorință de cîștig cît mai mare. Se legiferează delațiunea și militarizarea întregii țări în vederea sporirii producției, dîndu-li-se oamenilor nădejdea că așa își pot mări veniturile. Oare această teroare psihologică va putea duce la dezvoltarea economică? Și ce fel de progres social va fi acela în care amenințarea și insulta vor deveni arme în mîinile tuturor? Cînd nici o categorie socială nu e la adăpost. Cînd nimeni nu mai are încredere în nimeni, ăsta va fi progres social?

Este frapant în aceste legi noi contradicția ce se cască între perspectivele de dezvoltare evocate pe deoparte și mijloacele teroriste la care se recurge pentru asigurarea acestui progres (așa zis). Cînd oamenii devin toți soldați și cînd sînt invitați la delațiune, cum  arată societatea noastră? Cum? Stimularea instinctelor cele mai joase poate conduce la progres?

Dumnezeule mare și bun, ajută-mă să pot pleca din această țară împreună cu copiii mei. Ajută-mă Doamne!

28 martie

Au început reparațiille instalațiilor în bucătărie și în baie (efectuate de ICRAL). Din nou mizerie și murdărie. Cît va dura? Am discutat cu șeful lucrărilor, arătîndu-i țevile sparte și acoperite doar cu gips. De ce mai strică pereții, dacă nu vor să repare? Am avut impresia că se uită la mine ca prin sticlă. Nu auzea ce-i spun. Părea în schimb foarte grăbit să ia muncitorii pentru lucrările mult mai ample ale vecinei Mătăsaru. Trebuie să recunosc: lipsa de scrupule a vecinei mele, capacitatea ei de a se aranja, de a fi foarte utilă, de a denunța, de a servi sau a deservi – tot ce știe să facă, e perfect adoptat la timpul pe care-l trăiește. Doamne mare și bun, cît de bine știe acest regim să dezvolte în oameni tot ce e mai josnic și murdar.

30 martie

La lecția de engleză continui să fiu în urmă. Profesoara a refuzat să-mi înregistreze pe bandă lecția pentru ca eu să ascult acasă și, repetînd, să învăț să pronunț. În fine, sper că ceva tot voi învăța. Sînt privită cu mirare și neîncredere: ce m-a apucat? De ce vreau, la vîrsta mea (împlinea curînd 57 de ani), să învăț englezește? A pune preț pe propria persoană, a simți nevoia de a te cultiva, de a progresa, a avea un punct de vedere propriu, în sfîrșit, a te simți important sînt lucruri care se învață de mic în anumite medii și în altele nu. Acum cînd pe toate căile ni se arată că individual nu contează, atitudinea surprinde, iar pe unii îi exaspereză. Acum la noi copiii sînt învățați tot timpul că nu li se cuvine mare lucru. A fi independent sau a nu fi independent ca persoană, aceasta e cheia educației!

A fi independent sau a nu fi independent, aceasta marchează omul pe viață. Atitudinea de a nu fi independent se realizează prin tot corsetul educației actuale. Constrîngerea de toate felurile și obișnuința ce li se inoculează copiilor de a face numai ce li se spune, va marca întreaga populație a acestei nefericite țări (sublinierea acestei fraze îmi aparține – nota D.G.). Trăim într-o societate crudă cu prea mulți dintre cetățenii ei.

Cum voi putea eu să-mi ajut copiii mei? Din păcate, în copilărie și chiar mai tîrziu, ceea ce privești de prea aproape te împiedică să vezi pericolul depărtat!

(Postare VIII)

Sîmbăta 1 aprilie

Am mîncat cu Tuca Oțetea la fostul COȘ (Casa oamenilor de știință, local cu regim special), acum Restaurantul Dacia. Mîncarea e mai proastă, dar în schimb mai scumpă. Tuca a ciripit drăguț despre fetele ei, la care speră să se ducă în vara aceasta, probabil între 15 iunie și 1 iulie. Va pleca la Paris. Va fi fiind fericită? Greu de crezut.

Luni 3 aprilie

A venit la mine Măriuca (Ghica). N-am văzut-o cred de la începutul anului, cînd i-am dat datele mele de naștere (pentru horoscop, spunea ea). Ca urmare, m-am trezit cu tot felul de neamuri mai apropiate sau mai depărate de la Brăila. Am dedus că s-au făcut unele investigații pe acolo. N-am înțeles de ce.

Măriuca mi-a relatat că postul de radio Europa liberă a avut o emisiune consacrată lui Bujor. Tot ce mi-a relatat în  legătură cu ultimii săi ani de viață părea destul de apropiat de adevăr. Inclusiv cele cîteva luni dinaintea tragediei. Eu i-am povestit ei cum mi s-au tăiat cu o lamă puternică două din cauciucurile mașinii mele și cum înlocuirea lor m-a costat aproape o mie de lei. I-am mai povestit și alte întîmplări la fel sau aproape la fel de agreabile, faptul că în bucătărie mi s-au decapat pereții de niște instalatori veniți să repare instalația de apă. Acum stau cu găuri de-a lungul țevilor. Bucătăria arată oribil. În fine, la plecare mi-a promis că se va interesa de cel care face horoscoape. Interesant e faptul că Măriuca apare cînd se petrec unele evenimente. De pildă, înainte de plecarea mea în Maroc ne-am întîlnit „întîmplător”. Nu ne văzusem de mulți ani. Și atunci a avut o atitudine curioasă. Prin ce aș mai putea eu oare atrage atenția asupra mea? Și deci, interesul celor care ar cheltui energie și bani pentru a mă supraveghea?

Marți 4 aprilie

Azi am fost la Comunitate pentru a-l întîlni acolo pe Moșe Dayan (general și om politic israelian de vază). Întîlnirea a avut loc după recepția de la Ambasada Israelului, unde noi n-am fost invitați. Am înțeles de la ceilalți prezenți acolo că numai Al. Graur (dintre personalitățile care frecventează Comunitatea) n-a fost invitat. Tania radia. Ea fusese la ambasadă și a ținut să-mi spună apăsat asta. Oare același considerent o face pe Liliana să-mi scrie despre Coasta de azur? Faptul că ea este acolo unde eu nu pot (cel puțin deocamdată) fi? Să aibă dreptate Rozica că invidia celor ce m-au înconjurat și mă înconjoară e mai mare decît pot eu bănui?

5 aprilie

Am terminat de citit Raportul la plenara din 22-23 martie. În rezumat: toate întreprinderile care nu-și pot asigura contracte în interior și în exterior nu vor mai putea funcționa. Concomitent se organizează apărarea civilă a țării. Toți cei care sînt în stare să poate armă, trebuie să participe la apărarea țării în caz de război și în alte cazuri. Legea pentru apărarea civilă a fost votată de Marea adunare națională. Ocrotește Doamne mare și bun acest popor!

Tot în acest context a fost aprobată și legea prin care oamenii muncii au voie să facă cereri, plîngeri, sesizări și reclamații. Sînt indicate forurile care răspund de scrisorile primate din partea populației. Am aflat că la C.C. șeful secției de scrisori, sesizări, reclamații a fost numit Aurel Duma. Mamei mele i se părea că ar fi o scădere în grad. El fusese mai înainte consilierul șefului. Am asigurat-o că e un post de mare răspundere. Și așa este. Poate fi reclamat, denunțat, calomniat n-are importanță cine!

Tot în contextul de noi măsuri luate s-a ținut Conferința pe țară a președinților consiliilor populare. Ceaușescu, în cuvîntarea lui, a arătat că trebuie restrîns spațiul locuibil al gospodăriei țărănești pentru a face loc mai mult agriculturii. S-a referit îndelung la producțiile de cereale, de animale etc. și necesitatea ca ele să crească.

Adevărul este că în București nu se mai găsește destulă mîncare. Nici chiar din produsele de absolută necesitate. În piețe se vînd acum flori, ridichi, urzici și mai rar mere, țelină și morcovi. Brînză, caș, urdă etc. nu se mai văd. Am impresia că țăranii nu mai vin  cu ele la oraș. Carnea, care vine de două ori pe săptămînă în magazine, e înghețată, congelată etc. Marele magazin de produse din carne din Piața Amzei are în interior un miros de cărnuri în descompunere că nu poți rezista în el mai mult de 5 minute. Și totuși oamenii cumpără aceste alimente prost conservate și mirositoare.

Aceasta, pe de o parte. Dar, în cabinetul dr. Oprescu (ginecologie) de la Policlinica 10, unde m-am dus pentru control, a intrat pe cînd mă pregăteam de plecare o femeie procuror și un medic militar. Aceștia doi, împreună cu dr. Oprescu controlează fiecare femeie care cere întrerupere de sarcină. Nu se acordă dreptul de a opri o sarcină decît cu semnătura procurorului și a medicului militar.

Cu ce vor fi hrăniți copiii care se vor naște?

Acum orice aliment pentru copii venit din export este interzis. Adică, s-a oprit importul. Iar în țară nu există asemenea alimente. Și totuși bani pentru cercetări medicale se dau, dar numai în sectorul militar. Un oftalmolog de la Spitalul militar central a lucrat doi ani în Africa la transplantări de cornee. Altul a studiat bolile de piele din aceeași zonă a lumii.

Acum, după ce s-au schimbat aproape toate persoanele care compun echipa de conducere, mă aștept la măsuri draconiene. Unele s-au și văzut. Legea pentru apărarea civilă, legea pentru încurajarea denunțurilor, măsuri drastice în economie pentru a o face rentabilă. Ni s-au anunțat (că vor veni) încă Legea sănătății – după aprecierile celor care lucrează în sectorul medical, cam un milion pînă la un milion și jumătate de oameni vor fi privați de îngrijiri medicale. Deci cam într-un an societatea va avea o povară mai puțin de dus: cei cam un milion de bătrîni, pensionari, gravi bolnavi care vor muri grație noii legi care se anunță. Urmează apoi Legea culturii; dar despre ea cunosc încă puține amănunte.

20 aprilie

A sosit Ioana (prietenă emigrată în Franța). Pare incredibil, dar totuși… Am primit un telefon de la ea. Locuiește la socrului ei, undeva la capătul pămîntului, într-un bloc. Ne-am revăzut. Are pașaport de româncă cu reședința în străinătate. Pare dispusă să facă servicii. De ce?

21 aprilie

Ioana s-a mutat la o soră a ei și apoi la o nepoată, sau așa ceva, în Temișana. Ne-am revăzut.

25 aprilie

Am mîncat cu Ioana la COȘ. Alexandru cel mic are giardia. Îl voi lua la mine pentru a-l vindeca. Ne trebuie un medicament străin, Flagyl. Să sperăm că-l vom găsi.

27 aprilie

Ziua mea de naștere. Tania mi-a adus flori și niște parfumuri în sticluțe eșantion ale unor fabrici străine. Parfumurile sînt bineînțeles românești. In fine, intenția contează.

Alina (profesoara de „gimnastică” a mamei) mi-a adus flori și un săpun străin. Ca de obicei.

Mama, soră-mea, fiul meu, noră-mea – au uitat cu toții să-mi spună „la mulți ani”.

28 aprilie

Țin post cu strășnicie și mă voi împărtăși.

Medicamentul se pare că este de negăsit. M-am dus la Policlinica 10 și i-am cerut dr. Horneț să-mi prescrie pentru mine Flagyl. În definitiv, această bestie de protozor care e giardia, poate deveni pericol public, dacă sîntem cu toții contaminați. Mi-a prescris, dar … va trebui să aștept aproabarea. Cît timp? Dumnezeu știe!

Alexandru a fost invitat la sărbătorirea lui Dobroiu (prof. Eugen Dobroiu, specialist în filologia clasică), fără mine. Deși am insistat să le atragă atenția că a fost Prodecan pe timpul studenției mele și deci îl cunosc bine; mi-ar făcea plăcere să particip la cea de-a 60-a aniversare a sa, Alexandru s-a ținut tare și n-a făcut nici un demers, nu a riscat nici o întrebare. S-a dus pur și simplu singur. Este de fapt a doua oară în ultimele două săptămîni cînd e invitat singur. Cînd am primit invitația de la Comunitate (în aceleași condiții) și i-am comunicat indignată Taniei, reacția a fost promptă. A fost sunat Alexandru și i s-au cerut scuze, cu explicația că o eroare de protocol a făcut să nu apară numele meu pe invitație.

29 aprilie

Am citit în fine Legea sănătății. Sînt desființate policlinicile cu plată. Se interzice medicilor pensionați să mai practice profesia lor. Se reduce substanțial importul de medicamente. Orice produs străin este dat pe rețetă cu aprobarea ministrului sănătății. Dar rețete pentru medicamente străine nu dă nici un medic, de teama de a nu se compromite și deci (a fi) mutat la țară. Pentru că, conform legii, 30% din medicii orașelor vor pleca la sate. Tinerii absolvenți rămîn în orașe, spre a se specializa alături de medicii cu experiență. Deci, idea că ar putea fi oricînd exilat în cine știe ce sat, îl face pe fiecare medic să fie extrem de prudent. Vezi cazul Soniei (dr. Sonia Sanielevici), care a refuzat să scrie rețeta pentru Alexandru, deși laboratorul din spitalul ei (Spitalul de copii) a stabilit prezența parazitului în intestinele copilului.

30 aprilie

Paște, casa curată, ouă roșii, cozonac, mîncare de miel. E sărbătoare.

(Postare IX)

1 mai

Nici o demonstrație (Ceaușescu renunțase la demonstrațiile de 1 Mai). Alexandru a plecat la 6.45 de acasă, spre a fi transportat cu autobuzul la locul unde, la ora 9, va fi acolo „șeful”. S-a întors pe la 2.30 obosit frînt, după ce a schimbat vreo trei rînduri de tramvaie (la plecare nu mai existau autobuze pentru „invitați”), deși festivitatea a avut loc la Sala polivalentă. E adevărat că ar trebuit să meargă o oră pe jos, dar ar fi ajuns oricum mai repede (tatăl meu avea atunci aproape 78 de ani!).

Seara la televizor ni s-au arătat scene de la acest spectacol festiv (organizat în Sala Polivalentă), care avea în el ceva burlesc prin demonstrațiile „făcute” pentru a sublinia popularitatea șefului, „dragostea cu care îl înconjoară poporul”.

De fapt, locul a fost încercuit încă cu o zi înainte de către armată și securitate, circulația a fost deviată. Pe străzi, în parc, în incintă n-a pătruns picior de om fără control și percheziție riguroasă. Persoanele cu care a fost înconjurat în ziua festivității erau familii ale ofițerilor superiori și cei ai securității.

Această persoană populară și democratică și-a exersat puterea prin decrete și ordonanțe care se numeau H.C.M. (Hotărîri ale Consiliului de miniștri). Acum, în fine se dau legi. Avem Legea apărării civile (militarizarea integrală a societății), Legea pentru petiții, plîngeri (de fapt, denunțuri), Legea medicală, care pune în afara îngrijilor medicale cam 1 milion și jumătate de oameni bătrîni, bolnavi, invalizi și de care (după estimări provizorii) se va scăpa cam într-un an de zile. Lege ce interzice folosirea medicamentelor străine, interzice medicilor practicarea profesiunii după pensionare. Desființarea cabinetelor cu plată. Pune ministerul sănătății sub controlul armatei.

Cum se va traduce pentru noi și familia lui Dadi această Lege? Deocamdată am obținut alaltăieri o rețetă pentru două flacoane de Flagyl, ca să-l tratez pe Alexandru (jr.). Din fericire Ioana a căpătat și ea o rețetă de la policlinica ei pentru un singur flacon. Și cu toate că ar trebui ca măcar Alina (sora lui Alexandru jr.), care are doi ani și se joacă continuu cu Alexandru, să facă tratamentul ca și el, pentru ea n-am mai reușit să căpătăm nimic. Și nici pentru mine și mama Ioanei (adică cele două bunici care se ocupă direct de copii). În fine, vom vedea, poate că vom reuși să facem rost de undeva. Dat fiind pericolul social pe care-l constituie parazitul (oricine-l poate contracta de la noi), să sperăm că rugămintea noastră va fi auzită.

Așadar 1 Mai, dar copiii nu se duc nicăieri cu părinții lor. Dadi e ocupat. Am impresia că a devenit dur și mi se pare cam nevrozat. Este violent cînd mi se adresează și are continuu poftă de ceartă. Nu-i de mirare: muncește fără zi liberă de la începutul anului (ca ziarist tînăr, angajat al revistei Flacăra, condusă de Adrian Păunescu  –  nota D.G.). Ideologia muncii, care se cultivă acum intens, a dus la cîte 10-12 ore de activitate atît pentru bărbați cît și pentru femei. Ioana (soția mea vremea respectivă – nota D.G.) e albă cînd sosește seara și abia se mai poate spăla. Uneori am impresia că doarme în timp ce se spală pe dinți. Dadi în schimb are nevoie de muzică și zgomot și nu adoarme niciodată înainte de miezul nopții. În schimb, dimineața cînd se scoală umblă amețit și am impresia că mai doarme încă în timp ce se rade, bine că are aparat electric și nu riscă să se taie.

Tensiunea între el și ceilalți e ridicată (?). Acum cred că și în redacție are un ton nepotrivit. Am ajuns să cred că nici nu se mai bucură de o zi liberă. Se va duce poate mîine cu copiii și Ioana în parc, dar ca și altă dată va fi pentru el o zi devitalizată, fără noimă. Cred că această continuă încordare a vieții în orele de muncă afectează viața lui afectivă. Deși el e un tandru și își iubește copiii ca ochii din cap. Numai că o zi fără program și tensiunea încordată a muncii îl deconcerteză.

Munca lui obsedantă, epuizantă, dezumanizantă, iată ce este pentru el important. A căpătat un fel de orgoliu al muncii lui. Doamne, cum să-l scot din atmosfera cu care se înconjoară și să-l fac să simtă afecțiunea mea, dorința mea arzătoare de a-l face să înțeleagă că-și minează sănătatea și în același timp se degradează raporturile cu copiii lui? Munca lui Dadi îi mutilează personalitatea și sînt convinsă că el își dă seama de asta. Dar își iubește în așa fel profesia încît n-ar renunța la ea pentru nimic în lume. Și de altfel, ce altceva ar putea face?

2 mai

În fine, l-am adus pe Alexandru cel mic la mine pentru a-l îngriji. 10 zile va locui la noi, îi vom aplica tratementul impus și am să-i repar toți dințișorii cariați. Am obținut ore la institutul de stomatologie. Din păcate n-am decît un singur flacon de Flagyl. Tuca Oțetea mi-a promis că îmi va face rost și ea. Va cere prin telefon fetelor ei de la Paris. Poate că voi avea pentru toți medicamentul.

Alexandru, soțul meu, are invitație la Ambasada Japoniei. Singur, fără mine. E a treia invitație oficială pe care o primește numai pe numele lui. Încep să mă neliniștesc. Sper să fie numai o întîmplare. Poate n-am de ce să mă tem. Doamne, cum aș vrea să mă înșel. Deși după tonul cu care mi se adresează, distant și arogant, simt că nu e o întîmplare. Pe cine voi fi supărat, oare? Locuința noastră e în reparații, toate apartamentele au fost luate la rînd. La noi au venit în bucătărie, au decapat zidurile din dreptul țevilor sparte și care curgeau umezind pereții, au uns cu smoală fierbinte țevile fisurate și le-au lăsat așa. Am crezut că vor reveni după Paști. Aș, nimic.

3 mai

Au început lucrările la fațadă. E clar, nu vor mai reveni să facă reparațiile în casa noastră atît de afectată de cutremurul de anul trecut. Am impresia că zguduitura de atunci a făcut să crape toate țevile de apă. Dar cum să-i conving pe cei de la ICRAL?

4 mai

Doctoratul prietenei noastre Grădinaru (probabil Angela Grădinaru, doctor în filogie). Alexandru în comisie. La ora 12 mi-a telefont că se va duce la masă cu proaspăta doctor, care a invitat toată comisia. „Fără mine?”, am întrebat eu. Fără tine, n-ai fost invitată. Simt că sînt uluită și nu-mi revin. Ne cunoaștem de ani și ani. A venit la mine în casă. Am fost și noi la ei, la Constanța. Cît de gravă, și din ce cauză, o fi situația mea? Cum e cu putință? Ce s-a întîmplat, de mă evită o persoană care e din alt oraș?

Continui să mă ocup de copil, toată ziua fierb, curăț, opăresc vase, prosoape, cearceafuri. N-am o clipă de răgaz. Copilul arată bine, a început să doarmă liniștit. Mănîncă, se joacă; e vioi. Alina, cu care fac gimnastică și masaj, îl găsește mult înviorat. Se pare că scapă de blestemata aia de giardia. Eu mă feresc cît pot să nu-l contaminez din nou (neavînd medicament pentru a mă trata odată cu el, risc destul de mult ca pe de o parte să-l vindec și pe alta să-l infectez). Oameni buni, oameni care trăiți în țări cu viață normală veți înțelege vreodată starea demențială pe care o trăiește o țară? Europeană și ea. Veți înțelege oare că e cu putință ca în vreme de pace copiii unei țări civilizate să nu aibă alimentele și medicamentele esențiale? Nu găsesc carne proaspătă. Am rugat-o pe mama să-mi cumpere. Dar se pare că numai poate, sau nu mai vreau să-mi facă servicii.

Aprobarea pentru medicament tot n-a sosit. Continui să telefonez în fiecare zi la policlinică. Poate…

6 mai

Alexandru, invitat singur la Ambasada Israelului. De ce? De ce? Fără mine, fără insistențele mele nu s-ar fi dus niciodată la Comunitate. Fără presiunea mea n-ar fi participat la sărbătorirea paștelui ritual evreiesc. Credeam că pot realiza o „recunoștere” a lui Alexandru de către ai lui. Am obținut-o. Fără mine însă. Nu sînt naivă. Știu că totul e concertat și că ambasada nu încalcă niște reguli în singura țară socialistă cu care statul Israel are relații. Dar … totuși; în fine, nu pot să-mi dau seama cu ce am păcătuit! Cine și-a aranjat o situație sau un privilegiu clevetind pe seama mea? Și în special ce naiba o fi inventat? Și cît de sus a ajuns murdăria, dacă sînt ostracizată? Totuși, în nădejdea că răul nu e prea mare, am depus o cerere la C.C., tov. V. Cazacu, poate va interveni pentru reparațiile casei.

8 mai

Sărbătoare discretă (este vorba probabil despre „ziua partidului”). Se lucrează intens (la casa situată pe bd. Ana Ipătescu) la toți vecinii, în afară de mine. Aprobarea pentru medicament tot n-a venit.

Mama mi-a promis că-mi va cumpăra o limbă proaspătă. Se pare că șefii nu consumă acest produs. Așa că nu se trimite la abator într-unul dintre depozitele pentru șefi, ci direct în vînzare. Este la modul absolut singura parte a vacii ce se poate consuma proaspătă. În rest totul, absolut totul, cel puțin în Capitală, este trimis în depozite pentru șefii cei mari, apoi magazinele pentru ambasade, depozitele ministerului de externe și ale consiliului de miniștri. După două sau trei zile se scoate de acolo ce a rămas și se trimite spre vînzare populației, în timp ce depozitele primesc alimente proaspete.

Recent au fost puse în vînzare curmale. Prețurile sînt mari. Dar conținutul pungilor…!! Fructele sînt uscate și pe alocuri mucegăite. În ce depozite au stat? Nu știm. Știm numai că cei cărora le-au fost destinate nu le-au mîncat și atunci, pentru a nu se strica complet, au fost oferite spre vînzare în magazinele orașului.

Am cumpărat cîteva kg. Le-am pus în camera cea mai uscată. Am acum altceva în afară de mere.

Deci, să sperăm că limba promisă de mama va sosi. Voi putea pregăti copilului și altceva decît carne de cocoș. (Se pare că singura pasăre pe care țăranii sînt dispuși să o vîndă e cocoșul; am cumpărat pînă acum doi, de cînd copilul e la mine)

12 mai

Azi am terminat tratamentul pentru Alexandru. Am fost cu el și la penultima ședință la dentist. După masacrul comis în gurița lui de specialista policlinicii Sahia, de care aparține, intervenția institului de stomatologie a fost salutară. Și cu toate că dr. Zarnea nu ne-a făcut cinstea să se ocupe personal de noi, a controlat de fiecare dată lucrul făcut de studenta care își încheia stagiul sub îndrumarea ei și care s-a ocupat de copil.

Seara l-am dus acasă. Apoi m-am întîlnit cu Ioana, care s-a reîntors de la părinții ei și care va pleca duminică înapoi la Paris. Va pleca, deci! N-am mai văzut-o din 1973. Cînd, venind din Africa (mama a participat la un congres în Maroc), m-am oprit la Paris și am căutat-o. Cum era pe atunci! Eu cel puțin mă aflam în altă eră geologică. O, Doamne! Din tot ce am învățat în viață cel mai greu a fost să învăț să gîndesc cu propriul meu cap!

13 mai

Victorie! Am rețeta aprobată, dar … pentru 16 mai. Am fost la farmacie în nădejdea că voi putea obține medicamentul. Nu, medicamentul vine din depozitul C.C., așa cum e scris acolo: la 16 mai, nu mai înainte.

În ce privește casa, nici o veste. Alexandru s-a lăsat greu, dar pînă la urmă a iscălit hîrtia prin care-l informam pe tov. Virgil Cazacu de starea dezastruoasă în care se află locuința noastră. E drept că m-au servit împrejurările. S-a telefonat de la C.C. pentru Alexandru, ceva cu revista de studii clasice, care aproape a fost desființată. Alexandru a insistat, a bătut la diverse uși, în cele din urmă a ajuns la V. Cazacu. Acum îl căutau pentru a li se preciza dacă revista ar putea avea beneficii. Cum Alexandru nu era acasă, am notat numărul unde trebuia el să cheme. A doua zi am chemat eu. Și am povestit la telefon condițiile în care trăim și faptul că ICRAL refuză să se ocupe de apartamentul nostru, deși reparațiile se fac dintr-o cotă a chiriei depusă de locatarii imobilului. Iar noi plătim cea mai mare chirie – 860 de lei. Adică mult peste plafonul fixat prin decret. Dar cine să țină seama de asta? Se pare că cel care mă asculta la telefon a fost sensibil la ceea ce îi relatam, pentru că m-a sfătuit să depun la ei o hîrtie în care să enumăr felul reparațiilor care ar trebui făcute.

De atunci, așteptăm! Pînă acum n-am simțit că ar fi avut vreun efect hîrtia aceea. Dar, cine știe pînă la urmă!!!

18 mai

De 10 zile nu se vede nici un fel de carne în oraș. Există numai congelată. Nimic proaspăt. Am mîncat carne cumpărată „la pachet” de mama și m-am îmbolnăvit atît eu, cît și Alexandru. Cîteva zile, stomacul deranjat și o serie de necazuri (coșuri purulente pe obraz și mîini). Ce fel de conservant or fi pus în carnea aceea? Și de cînd.

La Conferința națională a consiliilor populare s-a afirmat răspicat că pînă în 1980 trebuie să fim 25 de milioane. Iar pe de altă parte se constată (în una din comisii, care a analizat procentele creșterii democrafice) „grave rămîneri în urmă la sporul natural de populație”. Oricît ar părea de aberant, fraza citată aici a fost publicată de Scînteia. Deci se vor lua încă măsuri și mai aspre pentru ca oamenii să facă copii. Dar cu ce vor fi hrăniți, Dumnezeule mare și bun? Cu ce? Iată, nu există nimic în piață în afară de verdețuri, știr, urzici și castraveți. Roșiile sînt încă scumpe, morcovii (cînd se văd) 15 lei kg, sparanghelul 60 lei. Fructe nu-s. Brînza telemea numai în amestec, puternic sărată și puternic mirositoare. Și totuși se face coadă cînd apare în magazine.

Ioana a cumpărat sardele și le-a pus în frigider. Copilul a fost la mine și în primele ore abia vorbea. Era obosit, greoi, nu avea chef de joacă și era mereu însetat. I-am făcut o limonadă cu multă lămîie. Asta l-a mai înviorat, dar n-a avut chef de gimnastică și nici nu s-a dus în curte, la joacă. A stat liniștit și greoi în mișcări, pe covor. Probabil că este și el hrănit cu sardele și cîrnați conservați, care se găsesc în magazine. Trebuia să-l duc la dentist, dar toată după-amiaza a dormit buștean. Pe seară l-am dus în parc. I-am dat fructe, grapefruit și curmale. M-am aprovizionat și mai am în casă pentru două săptămîni aceste fructe.

19 mai

În loc de pensie, Alexandru a primit o scrisoare de la Casa de pensii, care îi cere o hîrtie de la  Rectorat (cel al Universității), din care să rezulte ce salariu ar fi avut dacă ar (mai) fi în funcție. Poate că-i vor mări pensia. Dă, Doamne!

23 mai

Nu. Nu îi mărește pensia lui Alexandru. Dimpotrivă. După cîteva zile de alergări a obținut hîrtia, a depus-o și a aflat. Deoarece a avut colaborări la radio (tatăl meu realiza încă la acea vreme cunoscuta rubrică „Cum vorbim” – nota D.G.) și a încasat cîteva sute de lei, i se va scădea din pensie.

Deci ăsta e „sprijinul” pe care l-am primit din partea tov. Cazacu (el răspunde acum de munca științifică). Nici pomeneală de repararea casei. În schimb i se mai scot din pensie cîteva sute de lei. Avea dreptate Alexandru să ezite la semnarea hîrtiei. Nu se aștepta la nimic bun. Era justificată prudența lui, pe care eu o consideram exagerată.

În oraș tot nu e carne. Am început să nu mai am energie. Obosesc ușor. Alina mi-a spus că și cu ea se întîmplă aceleași lucru: nu poate munci dacă nu mănîncă carne.

25 mai

O surpriză: a sunat în lipsa mea Liliana. A vorbit cu Dadi: ne întreabă dacă vrem să petrecem o parte din vacanță la ea, în Franța. A promis că va reveni mîine, să vorbească cu mine. În consecință am anulat plecarea mea la Craiova și am rămas acasă. Alexandru fusese invitat la o sesiune a Societății de studii clasice. Am hotărît să mergem împreună. N-am ieșit din București de anul trecut, cînd am fost la mare. Dar bineînțeles, în fața perspectivei de a vorbi cu Liliana, am renunțat la Craiova. Dumnezeule mare și bun, fă o minune și ajută-mă să pot pleca în Franța. Ajută-mă Doamne, ajută-mă!

26 mai

Nu am putut sta liniștită. În așteptarea telefonului care va veni simțeam că orele trec prea greu. I-am dat un telefon Rozicăi. Ea e întotdeauna amatoare de plimbări. Este singura persoană cu care am rămas în relații și care nu mă evită. A acceptat. Dar, stupoare: peste o oră, cînd am ajuns la ea, mi-a cerut să nu las mașina în fața casei ei (a pretextat că are de făcut cumpărături și s-o aduc la întoarcere) și m-a anunțat că ne vom plimba cu dna. Gusti, care ne va aștepta în parc. Ne-am întîlnit imediat de fapt cu prietena ei. N-am fost singure, la plecare n-a mai avut nevoie de mașină și a rămas cu Corina Gusti să mă bavardeze (vorbească) puțin. Deci nimeni nu se mai întîlnește între patru ochi cu mine. Am observat asta mai de mult, la Tania. De cîte ori ne vedem trebuie să mai fie cineva de față. Am renunțat să o mai întîlnesc. Apoi, Măriuca Ghica a încetat să mă mai caute. Acum Rozica are nevoie și ea de martori, cînd stă de vorbă cu mine. Cît de mare o fi catastrofa economică a țării dacă un om inofensiv și singur ca mine e atît de suspectat și izolat sistematic. Cît de mare? Rozicăi i-a scăpat totuși o frază azi: cei arestați pentru furt sau altceva, sînt în așa fel schingiuiți încît nu mai sînt și nu vor mai fi niciodată întregi. Plămînii, ficatul și alte organe sînt desființate prin bătăi și tortură. Așa o fi oare? Oh, sper să nu aflu niciodată nimic în plus despre ce se întîmplă în închisoare. Nu, nu mai vreau să știu nimic. Doamne, ajută-mă să plec. Fă, Doamne mare și bun o minune pentru mine și ai mei. Fii milostiv, Doamne și ajută-ne să plecăm de aici. Ascultă-mi Dumnezeule ruga. Ascultă Doamne, ascultă! Nu ne părăsi pentru păcatele noastre. Iartă-ne și ajută-ne Doamne să plecăm . Îndură-te de noi, Dumnezeule mare și bun. Adu-ți aminte și de gesturile noastre bune și omenești și îndură-Te Dumnezeule!

După un gînditor german și care a fost reluat de Max Scheler, omul este „ein Neinsagenhoennr” (omul este cel ce poate spune nu). Cu alte cuvinte omul are aptitudinea de a-și depăși condiția dată. Omul e un animal „absurd”?! Cred că da.

A sunat Liliana. Am vorbit cu ea. Fă Doamne să o pot vizita. Ajută-mă Doamne! Te implor Dumnezeule, ajută-mă! În tine îmi e nădejdea.

Cred că ceea ce m-a despărțit cu adevărat de redacția mea, „Contemporanul”, era faptul că nu aveam puterea de a îndura. Nu puteam suporta înfățișarea și conținutul revistei noastre, care nu mai păstra decît titlul din ceea ce fusese odată. Și mai ales nu aveam răbdarea de a mă lăsa învățată: trebuia să învăț ceea ce știam de la oameni care ignorau cu totul, tot.

(Postare X)

1 iunie

Ședință la „Contemporanul” pentru primirea lui Bădescu (chiar dacă demisionară și în pofida credințelor sale, Neaga Graur rămăsese în organizația de bază PCR a revistei,acolo unde pe vremuri fusese chiar secretar de partid!). Dar mai înainte o discuție asupra culturii de masă și a felului cum e reflectată în revistă. Din păcate am ajuns după referat. Dar, ca de obicei, mai interesante sînt discuțiile. În fine, grație lor am ajuns să înțeleg că de fapt trăim o revoluție culturală. Doamne! Ce greu am ajuns să înțeleg. Acum mi-am dat seama că nu noi am fost ținta principală. Doamne, noi n-am fost decît mijlocul. Ținta e alta. În țara asta, unde chiar cel mai umil (cetățean) nu visa decît ca copiii lui să facă școli cît mai înalte pentru a deveni cineva, trebuia făcut ceva care să scadă apetitul pentru cultură. Și iată că se poate. Umilind intelectualii, reducîndu-le la minimum mijloacele de trai, (asta) poate convinge pe toată lumea că nu e nevoie de cultură. Cultura se face prin activitatea echipelor de amatori, încadrați cu toții în „Cîntarea României”.

Prut (??), în ședință, s-a referit la inocența și cadoarea teoretică, cum și la capcanele teoretice în care pot cădea oamenii de bună credință. În jud. Buzău de pildă, s-a putut constata, după ce au fost înlăturate toate vîrfurile intelectuale, că lumea s-a liniștit și toate treburile merg perfect. Dar au apărut și unele necazuri. Muncitori și țărani, în diverse situații, au cerut să fie scutiți de muncă o zi sau două pe săptămînă, pentru a avea timp de „creație”. Deci, responsabilii sindicali s-au trezit confruntați și cu asemenea probleme. Deși vîrfurile intelectuale au fost înlăturate.

Și apoi se mai fac și confuzii, de pildă țăranii care din tată în fiu fac ceramică au fost încadrați ca amatori, cînd ei de fapt sînt profesioniști. Deci trebuie revizuită și atitudinea față de asemenea așa ziși „amatori”. De asemenea trebuie revizuită și atitudinea față de actorii care sînt socotiți tot amatori și de fapt (ei) sînt profesori, ingineri etc., etc.

Doamne, am avut totuși puterea să ascult tăcută și să nu le cer socoteală foștilor mei colegi, care scriu la o revistă culturală – despre cultură. Am făcut bine. N-aș fi realizat nimic vorbind. În aceeași zi, la televizor, Aneta Spornic, adjunct la Ministerul muncii, a vorbit despre îmbunătățirea retribuției materiale a muncitorilor. La întrebările reporterului, tovarășa Spornic, lată, masivă, calmă, sigură de ea, fără nici o ezitare în glas spunea că, de fapt, salariile tuturor vor fi mărite.

Răspunzînd unei întrebări insistent puse, Tov. (Aneta) Spornic spunea că se vor acorda sporuri între 5-7% și unei categorii nou create: maistru specialist. Această nouă funcție va fi acoperită de acei maiștri capabili, care vor dovedi calități moral-politice apte să capete încrederea conducerii întreprinderilor.

Deci iată că și muncitorii vor trebui supravegheați. Și asta se spune deschis, la televizor. Evident, deschis pentru cine are urechi să audă și suficientă experiență să înțeleagă.

2 iunie

În fine a venit pensia lui Alexandru. I s-au redus cinci sute de lei. I s-a explicat că deoarece a făcut o emisiune pentru Radio, nu mai are dreptul să încaseze suplimentul de 2% depus de el în timpul activității. Deci propriri la banii depuși legal pentru pensie. Nu i se mai dau dacă are vreo colaboare. A încasat 242 lei (de la Radio!) și i s-au reținut 500 lei.

Acum firește nu va mai putea face emisiuni decît dacă vrea să le facă gratuit. Deci va fi în fine înlăturat din munca lui de popularizare științifică a limbii. Avea dreptate Bujor cu privire la Cazacu – e mai bine să nu ai de a face cu asemenea oameni.

3 iunie

Am comandat ieri la Casa de comenzi alimente pentru o săptămînă. Este singura posibilitate de a obține puțină carne. A trebuit să cer alimente care să depășească suma de 200 lei pentru a putea obține 3 kg carne … de porc. Vacă nu există, mi s-a spus, deși știu sigur că există. Croitoreasa mea, madame Dimitropol, care mi-a dat și numărul de telefon al Casei de comenzi, a obținut carne de vacă. E drept că ea are și alte posibilități decît mine. Fiica și ginerele ei se descurcă infinit mai bine. Nepotul croitoresei mele, care a terminat anul acesta facultatea de construcții, a fost repartizat la Deva. Și iată, în mai puțin de 3 luni de la repartizare, a fost readus acasă. Acum lucrează în București.

În fine, deci, în posesia prețiosului număr de telefon, am comandat alimente la această Casă de comenzi misterioasă, care e la dispoziția „întregii populații din sectorul 1”. Numai că am așteptat zadarnic sosirea alimentelor. Pe la orele 15 am întrebat la telefon dacă mai vin azi. Era fixată ora 10 dimineața. Mi s-a răspuns că au multe comenzi, să aștept, că … vor veni.

Și într-adevăr au sosit … băieții. Doi gealați care erau obraznici și cu un ton insultător, mi-au cerut să nu mai examinez fiecare pachet în parte. Am continuat însă și am descoperit că unul din pachetele cu carne era neconvenabil. Încrezătoare că voi obține carne proaspătă pentru grătar, am cerut cotlete. Ori, ce mi se trimisese era de nemîncat. Carnea era vînătă și mirosea. Am spus că nu pot primi asemenea carne. Au luat-o înapoi cu ei după ce m-au privit batjocoritor și mi au spus textual: „Ce vrei, cucoană? Pachetele sînt făcute cu o zi mai înainte. Adică, după ce primim comenzile telefonice. A doua zi dimineață, pornim cu ele. Eh … ați fost ultima pe listă și am ajuns acum cu comanda”. Afară sînt 26 de grade. Deci, toată ziua carnea a stat în căldură ca de vară. În ce privește pachetul de unt de 200 gr. (comandasem două pachete, am primit numai unul), era complet topit. Deci, nici unt, care e ceva mai bun decît cel amestecat care se vinde în oraș, nu mi-au trimis cît am cerut.

După plecarea lor am constatat că ouăle, dintre care două erau sparte, deveniseră negre și urît mirositoare. În consecință am telefonat imediat la Casa de comenzi și le-am spus că mi-au trimis ouă stricate. A venit la telefon o tovarășă Ene, care și-a cerut scuze și m-a asigurat că nu se va mai repeta, că atunci cînd voi mai comanda să o chem pe dînsa și va avea grijă să fiu bine servită. Am închis oarecum ușurată că totul n-a fost poate decît o întîmplare. Că nu mi s-au făcut mizerii în chip special. Speranță  în van. După o oră, exact la ora 17, am fost sunată de aceeași tov. Ene, care pe un ton de amenințări și insulte mi-a spus că carnea era foarte bună și ei au anunțat Sanepidul, care va veni să controleze carnea și se va dovedi reaua mea credință. Că eu am atitudine defăimătoare. I-am răspuns liniștită că au făcut bine că au chemat Sanepidul. Drept probă voi aduce și ouăle. Abia atunci tonul insultător a slăbit. La cererea mea insistentă mi-au dat adresa lor: str. Praga nr. 6 (fără îndoială era un depozit de alimentare prefențială a membrilor din protipendada comunistă!). Dar nu e cazul să vin cu ouăle, pentru că ei au stat deja peste ora de program, deci nu îi voi găsi acolo. Am înțeles și am închis.

5 iunie

Azi s-a repetat atitudinea de sfidare și insolență față de mine. De astă dată cu prietena mea Tania (Lovinescu). Am fost colege la Radio pe vremea cînd eram niște fetișcane amîndouă. Am rămas prietene. O socoteam printre ultimii care nu ne-au părăsit acum, de cînd intelectualii sînt priviți ca niște paria. Am sunat-o deci, și m-am hotărît să ne vedem. Apoi a intervenit ceva, care ne-a împiedicat. Am sunat-o iar și am fixat altă întîlnire pentru a doua zi. Am așteptat-o toată dimineața. A sunat către prînz, spunîndu-mi că nu poate veni pentru că are femeie la curățenie. La mirarea mea că sună așa tîrziu a devenit nervoasă și a început să țipe că e foarte ocupată. Mi-am cerut scuze pentru deranj. Cu două zile înainte avusese musafiri și un soi de mică recepție cu care sărbătorea intrarea în București a norei sale, care e dentist. Mi-am cerut scuze pentru faptul că am deranjat-o atunci, neștiind că e ocupată. A răspuns iritat și am înțeles că nu trebuie să o mai caut. Evident, n-am s-o fac, deși acum cînd scriu simt un nod în gît, pentru că am ținut sincer la ea. Sau poate mi se pare. Poate e numai obișnuința. Știam de mult că Tania nu e un om tare, că nu rezistă la dificultăți, că nu are prieteni decît pe aceia care sînt cu un cap mai sus decît ea. Și totuși… și totuși, nodul în gît nu-mi trece. Prin urmare, toți și toate cu care am avut relații odată, s-au retras. Nu mai există din viața mea anterioară decît Alina, care continuă să vină să facă cu mine gimnastică și să mă maseze. Să fie oare ea ultima? De altfel ea va pleca la toamnă definitiv din țară. Deci, nu-i pasă că mai întreține relații cu un academician, care mai are și nenorocul să aibă o soție ce cîrtește și critică politica regimului. (Fraza aceasta este semnificativă pentru starea de fapt; mama mea era evitată fără îndoială pentru atitudinea pe care o avea față de politica partidului, pentru curajul de a vedea adevărul și a critica dur, între prieteni, calitatea vieții pe care o duceau cu toții! – nota D.G.)

Doamne, fă în așa fel încît să pot pleca din această țară și ajută-mă, Dumnezeule mare și bun, să pot trăi, să am din ce trăi în altă parte. Nu regret nimic din această țară și n-am să regret pe nimeni. Nu am să le reproșez oamenilor micimea lor. Nu ei sînt de vină. Încetul cu încetul s-a înfăptuit dezumanizarea lor și asta va continua. Îmi este limpede acum de ce s-a renunțat la principiile științifice și s-a recurs, și se recurge în continuare, la stimularea celor mai josnice instincte: ură, invidie, delațiune. Față de intelectuali, armele sînt: amenințarea și insulta. Exact așa procedează foștii mei prieteni, insultător, uneori amenințător. Deși ei nu sînt toți convinși că trebuie să se poarte așa. O fac pentru a demonstra că nu sînt solidari cu atitudinea mea.

7 iunie

În fine o scrisoare de la Liliana. Îmi dă detalii asupra casei și modului cum trebuie organizat sejurul la ea, la Montpellier. Dă Doamne să pot face voiajul. Ajută-mă Doamne, tu a cărui bunătate este veșnică și infinită. La bunătatea ta apelez, Dumnezeule. Fie-ți milă de mine și ajută-mă să plec din țara asta. Și ajută-mă să pot trăi în altă parte.

8 iunie

Am vizitat expoziția lui Patriciu (sculptorul Patriciu Mateescu, emigrat ulterior în SUA, unde a fost comparat cu Brîncuși), la invitația lui. Am revăzut băiatul. Și pe soacră-sa. Probabil că va pleca definitiv. Să-i ajute bunul Dumnezeu. Ce ar putea face aici, unde sculptorii mor de foame?

15 iunie

Am fost la Spitalul de copii, la Sonia (dr. Sonia Sanielevici, specialistă în  endocrinologie infantilă), să-l vadă pe Alexandru, care tușește și-i răgușit. Mi-a prescris o serie de medicamente românești, dar din gură mi-a spus să-mi procur Biseptol. E un medicament străin. M-am dus la Policlinica 10 și din fericire dr. Horneț a rămas la fel de amabil. I-am arătat rețetele pentru copil prescrise de Sonia și astfel a văzut diagnosticul pus. A fost de acord să-mi prescrie și el o rețetă pentru Biseptol, pe care l-a trecut în fișa mea. Deci, asigurîndu-se legal pentru rețeta prescrisă. Am putut să cumpăr imediat de la farmacia policlinicii medicamentul (Policlinica nr. 10, pe strada Rozelor, avea un regim special, furnizînd uneori medicamente străine), pe care îl vor lua amîndoi copiii. Deoarece și Alina a început să răgușească.

18 iunie

Am făcut o plimbare cu Sonia. I-am promis cînd am fost la ea la spital că o voi plimba fie la Băneasa (pădure), fie în parcul Herăstrău toată ziua de duminică, dacă ea dorește. A dorit însă altceva: plimbare la o fermă, undeva spre Mogoșoaia. Am trecut cu mașina pe un drum de țară plin de hîrtoape și noroi, la un moment dat am intrat cu mașina în apă pînă la jumătate, a intrat apa și pe picioarele noastre, dar în fine am poposit la fermă. Am văzut o vie foarte mare și frumoasă, o livadă imensă și un fel de vilă mică. O domnișoară în costum de baie ne-a ținut companie cîteva ore, cît Sonia a făcut plajă. E fiica gazdelor, absolventă a Facultății de psihologie. Am înțeles că Sonia și-o dorește grozav ca noră. Și deci relația cu familia aceasta are un scop. Personal nu cred că se va realiza. Vlad (fiul Soniei Sanielevici, și el absolvent al Facultății de psihologie), după cum mi-am dat seama, n-are vocație de fermier. Iar acești proaspăt îmbogățiți (Sonia mi-a spus că sînt milionari) nu-l tentează. Și-l înțeleg perfect. Stăpîna domeniului e o fostă soră medicală. (A făcut probabil mari servicii dacă, înconjurată fiind din toate părțile de gospodării colective, ea își poate păstra domeniul)

Domnișoara a venit în cîteva rînduri și a stat cu noi, dar numai cîteva minute de fiecare dată. Fiind duminică, („stăpîna”) nu avea oameni la muncă, deci își putea îngădui luxul de a primi oaspeți, de care însă se ocupa fiica ei. La întrebările mele: cum se poate descura singură cu o asemenea fermă, mi-a spus că are ajutoare de nădejde: două surori medicale pe care le cunoaște de aproape 30 de ani și care au datorii de recunoștință față de ea. Aceste două surori fuseseră încadrate în Legea nr. 12 și internate la Bălăceanca. Cum eu nu știam ce înseamnă Legea nr. 12, domnișoara mi-a explicat. Legea conform căreia toți cei care sînt periculoși pentru societate pot fi internați în spitalele de psihiatrie. Evident, nu stau tot timpul acolo. Ci doar un timp, pentru tratament. De obicei sînt adunați în preajma marilor congrese sau adunări importante la care participă și străini, pentru că acești oameni, socotiți pericol public, să nu ajungă să fie prezenți acolo unde ar putea exprima idei nedorite. Sînt internați deci aceia care vin în dezacord cu politica regimului. Toți aceștia au fișe medicale, adresele lor sînt cunoscute și în ajunul unor mari evenimente sînt adunați și trimiși la spital.

Ascultam relatarea femeii întinse pe șezlonguri, eu și Sonia. Era o zi caldă de vară, senină, liniștită. Deasupra noastră crengile cireșilor erau încărcate de fructe frumoase, bine coapte. Crengile grele veneau pînă jos, așa că puteam rupe direct fructele, fără să ne deranjăm. Mîncam amîndouă liniștite fructele parfumate și zemoase. Pînă cînd am înțeles că erau rezultatul, cel puțin parțial, al muncii celor două surori scoase de sub teribila lege și „ocrotite” de gazda noastră. Cînd am simțit că mi se opresc cireșele în gît, m-am oprit. Sonia a continuat să mănînce liniștită, iar la plecare gazda i-a predat două sacoșe: una cu cireșe, alta cu vișine. Pe drum, Sonia mi-a povestit cu lux de amănunte cel fel de vile au cele două fete ale proprietarei fermei. Una din fete e poetă cunoscută, Doina Uricariu (părinții ei se numeau așadar Gheorghe și a Elena Uricariu). Are o rubrică permanentă la revista Luceafărul. E căsătorită cu fiul unui fost foarte mare om de știință (??). Iar fiul e folclorist cu nume, participă la congrese în străinătate și se pregătește acum pentru un voiaj de cîteva luni în Anglia. Cealaltă fată, psiholoaga, e necăsătorită. După oftatul Soniei am înțeles că o socotește nimerită pentru Vlad, dar el este, vai, „un egoist iresponsabil și inconștient, care nu-și înțelege interesele”.

Doamne mare și bun, să fiu oare eu adevărat nebună? De ce mă cutremur în fața ororilor, iar ceilalți din jurul meu nu? Să aibă oare dreptate Ivașcu (George Ivașcu, fostul director al revistei Contemporanul), care afirma cîndva că atunci cînd toți oamenii din jur înnebunesc și tu rămîi singurul lucid și uman, riști să fii luat tu drept nebun?! Deci, Doina Uricariu, poeta, este de fapt o beneficiară a zilelor și timpului său! Cîți or fi oare și cum ajung, pe ce căi se alienează? Deci iată cum se ajunge la faptul că sclavia poartă emblema libertății.

22 iunie

Am privit la televizor, la Ora tineretului, secvențe de la Facultatea de filologie și folclor din Timișoara. Acum filologia este unificată cu folclorul. Ni s-a arătat ce se studiază. Dansuri, rituri, zicători. Asta învață toți studenții care vor deveni profesori de limba și literatura română. Totul are aerul unei mascarade: cursurile, seminariile, programele pregătite de studenți și profesori în satele din jur. Se studiază intens cultura țărănească, spunea în fața camerei de vederi un profesor universitar cu părul alb. Pe această cultură milenară, spunea el, se bazează întreaga noastră operă de instruire a studenților. Dar ce o fi gîndind oare, mi-am spus eu ascultînd, ce o fi gîndind (cu adevărat) acest profesor care și-a făcut studiile în urmă cu cel puțin 40 de ani? N-am cum să știu. Cert este că acceptă această non-cultură pe care o botează învățămîntul universitar.

Ni s-au arătat apoi întreceri între liceele din industria cimentului, în ateliere, în sport, în Casele de cultură, unde au produs spectacole artistice, adică dansuri țărănești și muzică populară sau folk.

(Postare XI)

2 iulie

Sărbătorirea rabinului Moses Rosen. Am primit invitația pentru templu; cocteil acasă la rabi; cocteil la Ambasadă (de fapt, locuința ambasadorului Israelului) și dineu la Intercontinental. Tania e plecată undeva, nu prea înțeleg unde, dar e sigur că nu va participa la toate manifestările. N-are invitații? Nu poate veni (de ce?), nu înțeleg. Ajută-mă Doamne mare și bun să nu plătesc prea scump atîta atenție cîtă mi se acordă.

10 iulie 1978

Am participat la toate manifestările. La templu (Templul Coral) în pantalon și taior crem. La intrare, maiorul Toma! (???) Am fost stupefiată, dar … pînă a ajuns în fața mea, am șters uimirea de pe obraz și l-am salutat cu cel mai cald zîmbet posibil. Ce-o fi căutat acolo? Sînt, iată, 12 ani de cînd l-am văzut (ultima oară), credeam că a terminat cu persoana mea. Sau poate efectiv n-o fi fost acolo pentru mine!?

La Rabi acasă: interesant și o atmosferă agreabilă; oameni civilizați și plăcuți. Eu, în rochie de dantelă albastră fără mîneci, lungă, foarte colantă. M-am întreținut cu Mihăileanu (Ion Mihăileanu, fost coleg de redacție, tatăl cunoscutului cineast Radu Mihăileanu, care trăiește la Paris) și Vianu (Tudor Vianu, valoros critic literar). Mi-a fost prezentat Ilack Horn (?). Se pare că e cineva la el în țară.

La locuința ambasadorului am pus costumul pantalon și cojoacă de dantelă bleu dublată cu alb. E un costum care mă face „picantă”. Bărbații mă privesc cu atenție. Vreo doi s-au tot fofilat după mine prin încăperi. Am avut impresia că rabinului nu i-a plăcut ținuta mea. O fi socotit-o prea extravagantă? Tania m-a întrerupt din conversația pe care o făceam cu un sud-american pentru a mă prezenta unei personalități, spune ea, din Israel. M-a condus în fața cuiva, care m-a privit, apoi și-a mutat ochii pe altcineva și a plecat, răsucindu-se cu spatele spre mine. Tania m-a lăsat și ea și a plecat să facă conversație cu altcineva. N-am înțeles „afrontul”. Ce-o fi vrut să demonstreze?

La restaurantul (hotelului) Intercontinental, o masă de zile mari. Totul excelent pregătit, ca pentru niște nababi; și de fapt erau acolo o mare parte din nababii lumii. Am purtat rochia mea lungă din mătase ușoară, albă cu bleu, care e o piesă reușită. E un fel de rochie pentru garden-party: fără mîneci, lăsînd umerii în întregime goi și strînsă în jurul gîtului cu un colan de mătase. Lîngă mine, doamna dr. …. (nu precizează cine era!) făcea figură de bucătăreasă.

Mă întreb care vor fi în viitor relațiile mele cu această societate în care toate femeile, fără nici măcar o excepție, arată ca niște matroane fără talie, grase și groase. Au cam aceiași vîrstă ca și mine, dar vai, niciuna nu și-a pus vreodată problema ținutei și a liniei. Voi fi boicotată? Voi fi budată (exclusă – termen tradus din l. franceză)? Sau nu voi mai primi invitații?

Nu cred că îmi vor ierta ținuta, talia, rochiile și costumele mele cu adevărat elegante. Ce e drept, n-am purtat bijuterii. N-am. De nici un fel. Și aici mă deosebeam. Doamnele, unele, erau muiate în aur și perle.  Eu nimic! Nimic, decît trupul meu, care i-a servit Adei (sculptorița Ada Medrea) ca model pentru a sculpta nimfa ce se află în muzeul din Constanța. Și totuși, aceste femei groase și grase, sînt aproape fără excepție mai capabile decît mine. Mai apte pentru viață. Infinit mai dotate pentru luptă. Niciuna nu are copii în țară. Niciuna n-a acceptat sau n-a fost pusă în situația să accepte pentru copiii săi mariajuri umilitoare și degradante. Niciuna n-a fost supusă vreodată la tratamente de „spălare a creierului”, așa cum am pățit eu în 1956-1957, cînd mi s-a făcut timp de cîteva săptămîni un șir injecții cu largactil.

N-am să știu poate niciodată cine a pus la cale mîrșăvia, și în ce scop. Pe cine oare deranjam eu atunci? Și prin ce? Cert este că am ajuns în situația, cel puțin pentru cîțiva ani, să nu mai am întreaga atenție și capacitatea de gîndire clară. Devenisem un fel de automat cu reflexe incomplete. Cine era medicul, cine erau surorile care mă „tratau”? Nici azi, după 20 și ceva de ani nu-mi amintesc. Nu-mi amintesc decît crizele de plîns, cînd eram scoasă din salonul în care fusesem instalată și dusă la administrarea injecțiilor. Doamne, ce epocă de coșmar. Și totuși cineva – cine o fi fost oare – mi-a spus atunci (cum de-mi revine în minte acest amănunt?) să-l pun pe bărbatul meu să intervină pentru a opri tratamentul cu largactil (medicament utilizat în tratamentul psihozelor). Am făcut-o? Nu mai știu. E drept că după un timp – cît? – mi-au întrerupt injectarea de largactil.

Ce gînduri am azi! Ce amintiri urîte și dureroase! Mi-au trebuit 20 de ani ca să aflu întîmplător că acele injecții foloseau la ștergerea memoriei. Mă întreb acum dacă fără tratamentul acela dur aș fi putut să-mi apăr mai bine băiatul. Probabil că nu. Oricîte scuze mi-aș căuta este sigur că n-am știut să scrutez oamenii în dimensiunea lor. N-am fost în stare să văd abisul și mizeria din sufletul omenesc. Dostoievski, pe care-l citeam eu cu pasiune în tinerețe, mi-a apărut ca un extravagant, nebun și în afara speciei. A trebuit să vină în viața mea dezastre: accidentul lui Dadi și apoi acel proces înfiorător, a trebuit să asist la toată acțiunea montată – nici azi nu știu de către cine; a trebuit să urmeze căsătoria lui Dadi și să o văd pe sora mea, pe care am iubit-o fără limite și rezerve, cum intervine (fără ca eu s-o pot opri) pentru „aranjarea” căsătoriei; a trebuit, oh, Dumnezeule mare și bun, a trebuit ca Bujor și Selina să piară într-o tragedie pentru ca să-mi dau seama că nu Dostoievski, ci eu nu cunoșteam oamenii și infinita lor posibilitate de a face rău. Și dacă am devenit conștientă, dacă acum știu că oamenii sînt un amestec de bun și rău, sînt oare mai puțin vulnerabilă? Cred că nu. Sigur nu. Tot mai am tentanția de a-mi deschide sufletul, de a-l pune în palmă și a-l oferi oricui, ca și cum ar fi lucrul cel mai ieftin. De ce? De ce oare? Îmi pun întrebări în van. În fond, m-am lăsat antrenată în aventura unei căsătorii care a fost un eșec total pentru viața mea de femeie. Am purtat toată viața o mască sub care eram moartă și vie în același timp; mască, prezență vie și reprezentare a unei uniri ce nu era unire.

14 iulie

Am plecat la mare cu Alexandru și puișorul meu iubit, fiul lui Dadi. Drum lung, obositor, enervant. Din fericire „Giusepino” al meu (Fiat 850) s-a comportat bine. A trebuit să așteptăm cu bagajele strînse și copilul obosit – eu frîntă după cele șase ore la volan pe o șosea destul de încărcată – de la ora 16 la 22, în holul unei instituții, sosirea directorului stațiunii, care să dea dispoziție să ne cazeze. În fine, ne-am instalat seara tîrziu. Copilul a făcut febră mare.

16 iulie

Îmi împart timpul între policlinică, farmacie și biroul de cazare, pentru a obține repartiția și pentru a putea plăti sejurul nostru. La cazare, în fiecare zi văd același spectacol: familii cu copii dormind direct pe podea, în așteptarea mult visatului tichet cu care se pot prezenta la hotel. În fiecare zi sosesc zeci și zeci; în fiecare zi, după ore epuizante de așteptare își scot un pled sau o haină, o pun pe podea și se culcă, strîngîndu-și copiii lîngă ei, tot pe jos. Și asta se întîmplă după ce au plătit de acasă, cu multe săptămîni înainte, locul sau locurile ce urmează a fi rezervate. Erau rezervări nominale, într-un hotel, pentru toată perioada vacanței lor anuale. Cine o fi inventat planificarea?

18 iulie

Binecuvîntată fie lumina și căldura, binecuvîntat să fie soarele, și apa mării; binecuvîntate culorile copacilor și ale valurilor nesfîrșite. Doamne, cîtă bucurie! Am stat cu toții pe nisipul cald, sub briza și lumina mării. Viața e suportabilă, devine dulce totul din jur. Stropii stălucitori care lunecă pe trupul lui Alexandru, rîsul lui voios; iarba verde și moale pe care o simt sub tălpi cînd mă întorc desculță de la plajă; ceața aurie a amurgului peste întinderea nesfîrșită a apelor. Licărul stelelor în înălțimi, clipitul farului în port, vuietul surd și greu al mării, care se aude noapte de noapte prin ferestrele larg deschise, înspre plajă. Binecuvîntată fie frumusețea ta, eternă mare!

20 iulie

Am obținut în fine repartiția pentru hotelul din care eram amenințați în fiecare zi că vom fi dați afară. În fine. Uf, bine că s-a terminat calvarul. Vom putea locui (aici) pînă la 5 august, fără să fim deranjați de nimeni. Dar nu e singura bucurie! Doamne, ce surpriză! M-am dus la restaurant să comand masa festivă pentru seara. Îl sărbătorim pe Alexandru. E ziua lui de naștere și de ani de zile, la mare fiind, invităm cîțiva amici. Altă dată erau mai mulți! Acum… Deci, m-am dus cu cel mai cald zîmbet, trebuia doar să-l conving pe directorul restaurantului, „tov. Chiriță”, să ne pregătească ceva bun. Așadar, cochetă și zîmbind am început să-i vorbesc. Mi-am înfipt privirile calde în ochii lui violeți și … și deodată, în timp ce-i vorbeam, am simțit cum omul se tulbură peste măsură și începe să emane un fel de unde magnetice. L-am privit atentă, dar omul își pierdea cumpătul. A început să se bîlbîie (Doamne, e cu putință, sînt bunică!?). Așa că, sub pretextul că vrea să vadă ce are în bucătărie, s-a răsucit pe călcîie și m-a lăsat singură. A revenit peste un timp. Dar cînd am început să discutăm l-am privit și am simțit că omul iar se aprinde.

Deci, mai pot încă magnetiza bărbații. Sînt încîntată, în aceeași măsură în care sînt mirată. M-am ascultat pe seară rîzînd. E ceva ațîțător în el. Cînd mă privesc în oglindă, chipu-mi radiază. Doamne, cît de puțin îi trebuie unei femei pentru a o face bine dispusă.

Seara, directorul s-a „răzbunat” pe mine. Ne-a dat mîncare proastă. M-am înfuriat și i-am spus cuvinte dezagreabile. Părea încîntat. Am înțeles pe loc că nu-mi va ierta „șocul” prin care-l făcusem să treacă în cursul dimineații. Să sperăm că nu se va repeta.

22 iulie

Și totuși se repetă. Vine din cînd în cînd spre masa noastră. Simt că e uimit de ceea ce i se întîmplă. Mă privește cînd vin, cînd plec. Mă examinează. Aceleași unde magnetice. Azi dimineață, grăbită – deoarece întîrziasem – am iuțit pasul spre interior, cînd deodată am simțit că mă trăznește ceva. Cu toată graba, m-am întors să privesc. Îmi era foame și nu înțelegeam ce m-a apucat, așa deodată. Era „el”. La numai cîțiva pași în urma mea, părea încîntat că mă făcuse să-mi încetinesc pașii și să mă întorc pentru a privi în urmă. M-am răsucit brusc, furioasă. La prînz, m-am „răzbunat”. Am plecat spre bufet, unde știam că stă la acea oră și m-am furișat ca să-i vin pe neașteptate în față. L-am văzut cum roșește brusc și privirile i se încețoșează. A fost atît de „lovit” de ivirea mea neașteptată încît, cînd mi-a răspuns, pe măsură ce-i ieșeau cuvintele din gură, răgușea. E de necrezut! Un bărbat viril, tînăr, ochi albastru violet, păr negru, ținută sigură, svelt. Litoralul e plin de femei tinere, amatoare de aventuri. Atunci? Atunci, cum se face această misterioasă legătură electro magnetică? Ce fel de curiozitate sau unde își fac de cap?

Azi s-a așezat la masă, la cîțiva pași de mine, cu o femeie superbă. Sveltă, în costum de baie, cu o coamă care i se revărsa pe umeri în cascade, flecărea continu. Am înțeles perfect demonstrația. Eu am continuat liniștită să-mi hrănesc nepoțelul și să mă ocup de Alexandru.

26 iulie

S-a instalat definitiv la masa din fața noastră cu aceiași femeie. Mănîncă la orele la care mîncăm și noi. Nu-mi spune nimic, toată încercarea asta ostentativă.

Îmi face însă plăcere grozavă să-l interpelez pe neașteptate. Atunci, tot eșafodajul se dărîmă și în fața mea e un bărbat încărcat de electricitate, surîzător, crispat, bîlbîindu-se ușor, cu buze tremurînde. Am grijă ca Alexandru să nu asiste la asemenea încrucișări de spade.

28 iulie

A renunțat, se pare, să mai mănînce cu femeia aceea. Acum trece, se oprește undeva cît mai departe și privește spre noi pînă plecăm. Și așa jocul continuă. Un joc inutil, dar amețitor de dulce.

5 august

Plecare spre casă. Mulțumesc cerului pentru această vacanță. Mulțumesc pentru darul neașteptat al vieții, de a mai vedea un bărbat interesat de persoana mea. Trei săptămîni încheiate i-am simțit undele învăluitoare, prezența lui puternică. N-am schimbat nici un cuvînt care să însemne vreo intenție. N-am făcut nici cea mai mică aluzie sau gest care ar fi putut să aibă vreo semnificație în sensul depășirii conveniențelor. Nimeni, absolut nimeni nu și-a putut da seama cum răgușea brusc bărbatul, cînd vorbea și nici emoția ce o resimțea. Nimeni, în afară de mine. Mulțumescu-ți ție, Doamne, pentru darul pe care mi l-ai făcut.

Înainte de plecare mi-a umplut masa cu flori. Cred că erau trei sau patru vaze mari, încărcate, debordînd de petale parfumate și frunze fragede. Pe toată fața albă a mesei, șiruri lungi de ramuri înflorite! Unde le-o fi găsit? Alexandru le privea mirat. L-am convins pînă la urmă că șeful restaurantului, impresionat de personalitatea lui, ne-a oferit această mică atenție. Nu știu dacă m-a crezut sau nu.

La plecare a venit cu un imens buchet și, pe cînd mi-l oferea, ne-a rugat să poftim la el și anul viitor. Da, chiar așa „vă așteptăm cu toată dragostea la anul”.

Doamne, de cînd n-am mai primit asemenea omagiu. Știam că în mașină, pe căldură, (florile) se vor ofili. Dar … dar gîndul îmi zbura la Corsica. Tot așa îmi pusese acolo în brațe – cineva. Un imens buchet de ramuri înflorite de mirt. Zile de-a rîndul mirtul mi-a parfumat cabina, în timp ce bărbatul mă urmărea, săptămîni și săptămîni, cu obrajii palizi și priviri înțețoșate. Dar atunci, pe Mediterana (este vorba despre o croazieră pe mare), eram mult mai tînără. Pe cînd acum! Unde s-au dus zilele acelea și cum eram eu pe atunci? O tînără agitată și nebună, beată de soare. Cînd mă scăldam în Mediterană, veneau marinarii să mă pozeze; sub pretextul că eram să calc pe un arici de mare, unul din ei m-a ridicat grăbit în brațe. Drept care, secundul (vasului), palid (îi albiseră pînă și buzele) l-a consemnat pe nefericit să nu mai coboare în nici un port, iar baia în apa mării a fost interzisă tuturor, inclusiv pasagerilor. Eram atunci o făptură armonioasă, spunea Ada, căreia i-am pozat mai tîrziu pentru sculptura ei (intitulată) „Bună dimineața, soare”. Și care acum se află în Muzeul de artă din Constanța. Eram armonioasă? Eram o mică naiadă nebună, sfidătoare; făceam prostii cu duiumul. Înțelegeam greșit, reveneam asupra înțelegerii, creînd monstruozități uneori, aberații alteori, mă contraziceam prin tot ce făceam. Apoi am evoluat, m-am schimbat. Iar la concepția unitară de azi n-am ajuns decît trecînd prin dezastre. Credeam că n-o să mai pot rîde. Îmi era indiferent dacă mor sau trăiesc, în acea înfiorătoare iarnă a anului 1975.

Cînd am fost eu cu adevărat? Cînd? Atunci cînd eram ridicolă prin zgomotul pe care-l făceam, prin vitalitatea mea, cînd am trăit mici drame și mici fericiri, cînd eram toată rîs, lacrimi, nervi, exasperare, în clipele de succese răsunătoare sau cînd înspăimîntată, deznădăjduită, greșită, pierdută nu mai știam ce să fac cu mine însămi? Cînd? În durerea ce mă ducea spre nebunie, după moartea lui Bujor, sau în fericirea ce mă inunda în Maroc? (va reveni ceva mai tîrziu la acest moment) O, Dumnezeule mare și bun, există cred un singur moment (mai lung sau mai scurt, în funcție de individ) de perfect echilibru și armonie. Acela al maturității, cu care încheiem ridicolul dezvoltării și după care începe cel al decrepitudinii.

Fă Doamne, mare și etern în bunătatea ta, fă Doamne să dureze cît mai mult la mine acest moment al înțelegerii. Dacă n-am spus niciodată în viață „oprește-te, clipă, ești atît de frumoasă”, spun acum, Doamne, această rugă. Ajută-mi, fă să dureze capacitatea mea de înțelegere! Ajută-mi, Dumnezeule! Ajută-mi și împlinește această rugăminte.

6 august

Drumul a fost lung și obositor. „Giusepino” s-a încins și de patru ori am fost nevoită să opresc; clipea becul care semnaliza pericol. De patru ori am pus apă. A doua oară m-a împroșcat cu apă clocotită pe obraz. Din fericire, arsuri superficiale. Așa că după această experiență, cînd opream pentru a-i pune apă în radiator, aveam grijă să-l las să se răcească și apoi deschidem bușonul. În fine, seara tîrziu am ajuns la București. Alexandru și puișorul sosiseră deja cu trenul.

(Postare XI)

19 august

Alexandru a plecat în Polonia. Voi fi deci singură la marea sărbătoare (23 August?!).

24 august

Nu, nu m-a invitat nimeni, nicăieri. Am trecut pe la sora mea, dar avea musafiri, așa că n-am urcat la ea. Mama m-a rugat să n-o deranjez.

Drăguță Tănțica – dar nu are memorie afectivă.

25 august

În fine, Tania, întoarsă de trei săptămîni din Israel, a venit azi la mine. După ciudata scrisoare transmisă mie de către fata ei, Ira, care și ea s-a întors în țară recent, a sosit scumpa mea Tania. Am întrebat-o de ce a simțit nevoia să-mi scrie atît de detaliat despre Pavel (este vorba despre Pavel Constantinescu, cineast). Mi-a răspuns că „știe” cît de mult am ținut la el și deci s-au întîlnit de cîteva ori spre a discuta despre mine. „Fără permisiunea mea?”, am întrebat eu. Da! Am vrut să-ți fac un bine. Să-l pun pe el să-ți caute editor pentru cartea ta (este vorba despre volumul „Stilurile în arta decorativă”, editura Ceres, 1970). I-am dat lui exemplarul, să se ocupe de traducere. „Și de ce ai ținut să menționezi în scrisoarea trimisă prin fiica ta că l-am iubit? Dincolo de faptul că e absolut inexact, cred că nu-i elegant să faci asemenea gesturi”.

Lasă, nu te supăra e mai bine așa!, mi-a replicat. „Pentru cine?, am întrebat eu. Pentru cine, draga mea prietenă? Te duci, te întîlnești cu un om pe care l-am cunoscut acum un sfert de secol și începi să brodezi fel de fel de baliverne într-o scrisoare deschisă (adică nelipită), care a stat la fiica ta aproape două săptămîni, asta seamănă a încercare de calomnie”.

A rîs și a trecut la altceva.

28 august

Azi mi-a prezentat Tania un ziarist din Israel. M-a asigurat că este un om care o iubește, care o cere de nevastă și care o așteaptă în Israel. Ne-am plimbat în parc. Se părea că omul dorește să mă cunoască. La capătul a 3 ore de discuție, omul mi-a spus că îi pare nepotrivită atitudinea Taniei de a-l cultiva pe Pavel și de a-i împărtăși acestuia amănunte din viața mea. L-am întrebat de unde știe. Mi-a răspuns că a fost de față cînd Tania îi povestea. Ceva mai tîrziu am întrebat-o dacă e adevărat, iar ea a răspuns enervată că așa e, dar… dar, e un fost foarte bun prieten al meu. Nu-i adevărat, am replicat. N-am fost prieteni niciodată. Ziaristul din Israel părea consternat. Am realizat pe loc că pune la îndoială caracterul Taniei. După un lung moment de tăcere stînjenitoare, mi-a povestit în ce mod își cîștigă acum Pavel pîinea. Mi s-a făcut rușine pentru pentru el, pentru Tania, pentru toată situația creată. Doamne, cît de urît s-a purtat Tania! Toată povestea asta urîtă înscenată de ea avea ca scop împroșcarea mea cu noroi. Ce fel de suflet are, și ce ranchiună veche ascunde; și pentru ce? Nu înțeleg. De ce l-a căutat, de ce i-a dat cartea, de ce m-a „încondeiat”? Ce-a urmărit prezentîndu-mi acest ziarist? În orice caz, întorsătura lucrurilor nu i-a fost pe plac. Ziaristul ei i-a spus în prezența mea lucruri atît de usturătoare, că eu am simțit nevoia să pun capăt și să plec.

Seara m-a căutat din nou, spunîndu-mi să mă duc cu ei la Comunitate. Le-am răspuns că acolo, neinvitată, nu mă duc. „Bine, mi-a spus ziaristul, dar dumneata ai nevoie de această instituție. Ești gata la orice pentru a le fi pe plac”. Te înșeli, i-am răspuns. Sînt politicoasă și răspund invitațiilor. Nu sînt „gata la orice”. Trăiesc în țara asta, Comunitatea reprezintă o forță, iar eu țin seama de acest lucru – asta-i tot. „Chiar așa?”, m-a chestionat ziaristul. Chiar așa, am răspuns. S-a întors și a privit-o lung pe Tania, care devenise deodată absentă.

29 august

Azi a venit Tania la noi și i-a cerut lui Alexandru o carte cu dedicație pentru primarul orașului Tel Aviv (Itzak Artsi, născut în România), pe care o va trimite prin Ira, fiica ei, care pleacă la 1 septembrie în Israel. Alexandru și-a controlat vechile lui cataloage (i-a fost deci elev), a scris trei cuvinte pe un exemplar și i l-a dat. Ce va urma? Ce vrea Tania? O bănuiesc de intenții urîte și rele. Dar cum nu întotdeauna intențiile se realizează, fie ele în bine sau în rău, am tăcut.

A apărut în fie articolul despre Alexandru în revista Cultul Mozaic. Rozica, cu care m-am întîlnit, mi-a spus că autorul articolului i-a făcut lui Alexandru un mare serviciu. De ar ști că autorul articolului sînt eu, ce ar spune?

De fapt, știe Tania. În momentul în care o să i se pară că e convenabil pentru ea, o să afle tot orașul că eu sînt autorul articolului care-l omagiază pe Alexandru. Doamne! Dar Alexandru merită din plin omagiul. De 40 de ani lucrează în domeniul limbii române. De 40 de ani face munca asta care a impus o vorbire și un limbaj îngrijit în popor. În nici una din democrațiile populare din jurul nostru nu există preocuparea pentru o limbă vorbită cultivată, îngrijită, corectă. Dacă azi în România oamenii din toate straturile sociale sînt atenți la limbaj, asta i se datorează lui Alexandru Graur, care prin emisiuni la Radio și Televiziune, săptămînă de săptămînă, a cultivat grija pentru limba corectă. N-a fost ușor. Alături de el am simțit cît costă acest lucru. Ura, invidia, batjocura cîteodată, calomnia alteori, restricțiile penibile, suspiciunea din partea forurilor oficiale și cîte altele.  Toate armele au fost folosite pentru a-l împiedica. Dar cum să împiedici Dunărea să curgă sau Carpații să aibă înălțime? Cum să-l împiedici pe Graur, cum să-l faci să nu-i mai învețe pe români o românească corectă? A găsit totuși recent cineva mijlocul: tăindu-i din pensie! Dar anii, o jumătate de secol în slujba limbii române, asta nu se poate desființa. Faptele au tăria lor de necontestat. Şi Graur rămîne ceea ce este: un clasic în viaţă (sublinierea acestui pasaj îmi aparține – nota D.G.). Articolul publicat în Revista Cultului Mozaic nu face altceva decît să confirme şi să omagieze munca cinstită şi perseverentă a unui adevărat savant. Şi pentru că altcineva nu s-a gîndit să-l scrie, l-am scris eu – Judith Anuței (foarte probabil, pseudonimul cu care a fost semnat articolul!)

4 septembrie

S-a întîmplat un miracol. Am întîlnit-o pe Mira (Iureș, soția lui Ștefan Iureș). Pare de necrezut. Am intrat cu Alexandru să mîncăm pește la bodega Athenee Palace. Cred, n-am fost acolo în total decît de 3 ori. Și totuși azi ne-am dus. Inexplicabil, i-am spus lui Alexandru să mergem acolo. Alexandru a acceptat. Pe cînd așteptam desertul care nu mai venea, iar eu începeam să mă întreb de ce a trebuit azi să mergem acolo, a intrat pe ușă o doamnă frumoasă, cu părul gri. Ceva m-a frapat! I-am spus lui Alexandru: „Curios cum seamănă mersul acestei femei cu al Mirei!” Alexandru s-a uitat și mi-a spus: Crezi? Da! E uimitoare asemănarea. Are ceva sigur și evaziv în felul cum se mișcă. Probabil din cauza intensității privirii mele, femeia s-a întors înspre noi și a continuat să avanseze spre noi. Deodată a început să zîmbească și apropiindu-se a rostit: „Domnule profesor … bună ziua”. Era chiar ea. Dar cît de schimbată! Probabil că și eu m-am schimbat foarte mult, pentru că ea l-a recunoscut întîi pe Alexandru. Doamne, ce bucurie! N-am mai văzut-o din 1962, cînd a plecat definitiv din țară. Atunci a venit să mă vadă. Am stat de vorbă cu ea vreo trei ore. Nu știam de decizia ei și a plecat fără să-mi spună. La cîteva luni am aflat cu totul întîmplător că plecase definitiv. Mi-a povestit Grazzia, pe care o întîlnisem „întîmplător” la Policlinică. Așa cum (tot) întîmplător o întîlnisem și pe Mira în fața Casei Scînteii. Ea îmi spusese atunci că aștepta acolo pe cineva. Iar eu, care am rămas trei ceasuri de vorbă cu ea, nu mi-am dat seama decît peste cîteva luni că pe mine mă așteptase, iar întîlnirea aceea era de rămas bun. Ani în șir, apoi, transmiteam prin fiecare om care aflam că pleacă în Israel – ani în șir, spuneam: te rog, caut-o pe Mira! Iar fiecare la reîntoarcere (îmi) spunea: N-am întîlnit-o, nu știu nimic despre ea… Și iată că acum a venit ea spre mine. Este cu bărbatul ei aici. Peste două zile va pleca. Vor veni mîine la noi. Mi-a promis, după ce ne-am îmbrățișat, după ce am lăcrimat împreună și am stat la restaurant pînă la 5. Ce ciudată e viața! Ar fi plecat fără să știm măcar că a fost aici, dacă n-aș fi avut strania idee să mergem la Athenee.

6 septembrie

A fost Mira cu soțul ei la noi. A sosit cu întîrziere. A stat mai puțin decît aș fi dorit eu. A plecat seara. Mi-a lăsat adresa. Un „poste restante”. E aceeași ființă discretă și înțeleaptă pe care am iubit-o în tinerețe. Și totuși, cît e de schimbată. Chipul ei e de efigie: frumos, cu trăsături fine. Caracterul, cum îl știu: gata să dea o mînă de ajutor, discretă, pe neștiute. Aluneca parcă pe deasupra aspectelor neplăcute ale vieții, deși le resimte profund. E la fel de sensibilă și caldă. Dar, la fel de hotărîtă și gata să ia în piept dificultățile și să le învingă. Mi-a lăsat numărul de telefon, cu o frază șoptită abia în vîrful buzelor: „Dacă pleci în străinătate, n-are importanță unde, telefonează-mi, am să fiu gata să-ți dau ajutor dacă-mi ceri”! La protestul meu, Mira nu e cazul, oriunde aș fi, mă voi descurca prin mine însumi, a adăugat: „Nu spune nu. E greu peste tot și o vorbă, un sfat, o recomandare nu-ți strică”. M-am uitat lung la ea. Cît de tare ne schimbăm și totuși, cît de neschimbați rămînem în ceea ce avem bun sau rău în noi. Atunci, în tinerețea noastră, cînd mă aflam în pragul unei hotărîri, ea a fost singurul om, absolut singurul care a venit la mine și, ca o soră mai mare, cu precizie și claritate mi-a arătat consecințele gestului. A făcut atunci ceea ce mama n-a făcut. Pentru acea atitudine omenoasă, caldă, prietenoasă îi voi purta veșnică recunoștință. Binecuvîntată să fii și să te ocolească relele, iubita mea Mira.

Binecuvîntată să fii și pentru bucuria pe care mi-a dat-o revederea ta și cuvintele tale și dorința ta de a mă ajuta în caz de nevoie. Nu știu dacă viața îmi va mai oferi bucuria unei întîlniri cu tine. Dar eu am să te port în inimă cu aceeași dragoste ca pe vremea cînd eram două fetișcane vesele, nepăsătoare –  tu cu experiență și prudentă discreție, eu cu inconștiența mea zgomotoasă și agitată.

Dragă mea Mira, dragă.

10 septembrie

Am fost azi în vizită la Alina. Se pregătește de plecare, casa ei e aproape goală. E agitată și nervoasă, dar se ține să nu se vadă. Crede că imediat după 1 octombrie vor pleca. Să-i dea bunul Dumnezeu noroc în noua ei viață.

12 septembrie

Alexandru se plînge de dureri la piciorul drept. Am impresia că a început să se umfle.

Rozica mi-a telefonat azi. A avut o masă cu colegele de liceu. Părea îngîndurată. La remarca mea, a simțit nevoia să se confeseze. „Știi, în mediul în care am trăit eu m-am suprarafinat, iar ele au păstrat o franchețe care m-a făcut meditativă”. Și cum eu tăceam ascultînd-o, ea a simțit deodată nevoia să repare cumva impresia făcută. „Știi, își strigau peste masă, una alteia, glumeau cu voce tare”. Am înțeles amîndouă că n-are rost o asemenea completare copilăroasă.

15 septembrie

De luni de zile radioul și televiziunea dau zilnic emisiuni închinate împlinirii a 2050 de ani de la constituirea statului centralizat dac. N-avem carne, n-avem haine, n-avem încălțăminte (copiii care poartă nr. 21 pînă la nr. 30 n-au de unde să-și cumpere ghete sau pantofi; nu există aceste numere de la începutul primăverii). Iar ghete întregi nu au apărut nici măcar acum, cînd s-au deschis școlile. Se face probabil economie de piele. Sîntem, iată, în octombrie (aproape de!) și tot nu găsesc ghete pentru Alexandru (jr.). Am căutat la București, Brașov, Timișoara, Constanța. Nu există nicăieri în țară. Copiii poartă un fel de pantofi de piele sintetică cu tălpi de masă plastică ce imită cauciucul.)

Deci se eludează orice problemă a vieții curente și se exultă sentimente patriotice. Dar iată că de o lună încoace s-au înmulțit emisiunile închinate Unirii românilor. Și-or fi dat seama că idea cu dacii era prea departe de zilele noastre. Așa că s-a trecut la împlnirea a 60 de ani de la Unire (1918). Le urmăresc, din cînd în cînd. Și iată surpriza. Un colonel participant la o dezbatere radiofonică a subliniat apăsat că rolul armatei a fost important, dar … „să nu uităm că Europa trecea prin modificări importante, se destrămau mari imperii”. Doamne, să fie oare militarii noștri în adevăr prudenți? Acum, militarii dublează conducerile marilor instituții. La radio și televiziune, unul din vicepreședinți este un general. În conducerea unor spitale sînt ofițeri. La metroul în construcție sînt în conducere de asemenea militari. Și în cîte alte instituții de care n-am cum să știu, cîți militari or fi? Se afirmă tot mai des că vechiul stat centralizat dac cuprindea și Bulgaria de azi. Să fie oare observația colonelului de azi, la radio, ecoul părerilor că intervenția armată reușită din 1918 a izbutit datorită factorilor externi, în primul rind? Nu vreau să mă lansez în presupuneri, dar nu pot totuși să nu mă gîndesc la atitudinea ponderată a acelui ofițer exprimată public, prin radio. Dă-le Doamne mare și bun înțelepciunea să nu se lase antrenați într-o asemenea aventură.

20 septembrie

Alexandru se plînge de dureri în piciorul drept. A început să se umfle piciorul lui. Ce-o fi oare?

22 septembrie

Azi l-am dus pe Alexandru la Policlinică. Pentru ca să poată fi văzut de doctor a trebuit transportat pe targă. Avea dureri insuportabile. I-au prescris antibiotice și antiinflamatoare: aspirină.

(Postare XII)

23 septembrie

Am răcit zdravăn. Temperatura crește mereu.

24 septembrie

Am izbutit să-mi înving febra și să chem la telefon Policlinica. A venit un  doctor să mă vadă. Dar vai, la mine era o dezordine îngrozitoare. De fapt, acum nu mai e sărăcia ascunsă cu grijă de mine, să nu se vadă. E chiar mizerie, de fapt trăim în mizerie. Cred că doctorul a văzut asta. După ce m-a examinat și mi-a prescris medicamente, a început să privească pereții uzi, cu tencuiala căzută. Nu mi-a plăcut deloc.

28 septembrie

În fine, am scăpat de temperatură și telefonînd la Comitetul sectorului de partid (unde am sunat în fiecare zi de cînd doctorul acela care m-a vizitat a privit cu ochi uimiți zidurile încăperilor și a băii unde se dusese să se spele pe mîini), am fost înștiințată că voi fi primită mîine în audiență.

29 septembrie

Am fost în audiență. A fost anunțată începerea primirilor la ora 11. Au început la ora 15.30. Erau acolo oameni care făcuseră coadă săptămîna trecută începînd de la ora 5 dimineața, pentru a fi trecuți pe listă. Firește, nu toți au reușit. Lista se încheie la nr. 20, mi s-a spus. Ceilalți, care n-au avut norocul să fie admiși pe listă, vor repeta așteptarea săptămîna viitoare. Vor veni încă înainte de ora 5 dimineața. Unii sînt bătrîni, bolnavi. Dar n-au încotro, dacă vor să-și rezolve treburile, trebuie să facă eforturi. Deci, mie mi s-a făcut o favoare, n-a trebuit să stau la coadă. Am obținut înscrierea pe listă prin telefon. În fine, i-am dat secretarului sectorului (Comitetului PCR al sectorului 1 București) cererea prin care solicitam repararea instalațiilor de apă și a zidurilor care se degradează continuu. N-a ascultat ce-i spuneam. A citit hîrtia, a însemnat ceva pe ea și mi-a spus grăbit că va trimite hîrtia la ICRAL. Să sper și să aștept.

2 octombrie

Azi am dus copilul la Gradiniță. M-am hotărît. Am plătit taxa și îl voi duce tot acolo, la d-na Filipeanu (o grădință particulară). Lenuța (cuscra) părea contrariată. Am asigurat-o că dacă părinții vor hotărî să-l dea în cartier, nu mă voi opune. Dar pînă atunci nu-l las să se sălbăticească. Îl voi duce zilnic într-un mediu îngrijit și unde copiii învață o limbă străină.

4 octombrie

Lui Alexandru îi este din nou rău, piciorul a reînceput să se umfle. Iar eu nu știu cum să procedez. Dr. Horneț, care l-a văzut, n-a pomenit nimic de internare în spital. Și totuși, e clar că are nevoie de îngrijire specializată. Toate astea i le-am povestit Monicăi Constantinescu, care este doctor și pe care o cunosc de cînd era copil. M-a sfătuit să-l chem pe prof. Pop D. Popa, care este șeful clinicii de boli cardio-vasculare la Spitalul Fundeni.

5 octombrie

L-am chemat (la telefon) pe prof. Popa. Amabil, a venit. L-a văzut pe Alexandru. I-a prescris ceva.

9 octombrie

Prof. Popa continuă să vină să-l vadă. Și pentru că, în timp de se spăla pe mîini, s-a apropiat de WC, să-l miroasă, apoi a examinat tencuiala umflată și pe alocuri căzută, m-am hotărît pe loc să fac un gest nebunesc: l-am invitat și în bucătărie, să vadă locurile dezgolite și peretele umezit din cauza WC-ului din cabinetul alăturat. L-am dus și acolo, să vadă chiuveta ieșită din zid și sprijinită pe un scaun, ca și closetul care curge și a udat toată tencuiala. Nu-și revenea. Era stupefiat. L-am întrebat dacă crede că e bine să anunț Sanepidul. Nu mi-a răspuns dar la plecare, la insistențele mele, asigurîndu-l că n-am să-i pomenesc numele, am continuat să-l întreb dacă nu e cazul totuși să-i informez pe cei de la Sanepid de condițiile noastre de locuit. La plecare, s-a hotărît: „Anunțați Sanepidul și spuneți că eu, dr. Popa, v-am cerut să o faceți”. Am anunțat imediat. Au sosit două persoane, care au luat probe de apă.

Mă întreb dacă dr. Popa va mai veni la noi. Dacă se va mai ocupa în continuare de Alexandru. Asemenea oameni, care ocupă posturi importante în medicină, nu se ocupă decît de marile personalități politice ale zilei sau de cei care au foarte mulți bani. Alexandru nu face parte din aceste categorii. El e numai un savant, cu celebritate mondială desigur. Dar asta nu-l avantajează. Seara, Dadi mi-a spus că (Ioan Pop D. Popa) e doctorul curant al lui Ceaușescu. Am încremenit! Dar în fine, faptul a fost comis.

11 octombrie

Acasă la Lenuța Carabulea (Elena Carabulea, lingvist), masă festivă cu tot colectivul de gramatică (al Institutului de lingvistică și filologie al Academiei, al cărui director era Al. Graur). Se sărbătorea apariția volumului de prefixe. Casă foarte frumoasă, curată, elegantă în blocul Wilson, refăcut (după cutremurul din 1977). Masa excelentă. Pe la mijlocul festinului, una dintre cercetătoare (funcția se numea mai exact „cercetătoare științifică”) mi-a dat un soi de explicație pentru felul ciudat în care am fost invitată. Am ascultat cu nepăsare. Deodată, am zărit zîmbetul subțire, ușor batjocoritor al Mioarei Grigorescu (Mioara Avram-Grigorescu, lingvist, una dintre elevele preferate ale prof. Al. Graur). Am îndrugat ceva, pregătindu-mi mintal riposta. La desert, după ce meditasem destul, am început veselă să le spun că eu le cunosc de mult pe toate, nu numai pe fostele mele colege de facultate, acum membre ale colectivului de gramatică prezente la festin. Le știu din aprecierile bărbatului meu. Și am început să le înșir calități imaginare, știu cine are acut simț al limbii, cine are o bună intuiție a faptelor de gramatică, cine are spirit iscoditor și vine cu idei noi. Toate astea le înșiram fără a indica precis la cine mă refer exact. Zîmbeam continuu fără să mă adresez cuiva și cînd am privit brusc spre Mioara Grigorescu i-am surprins expresia plină de ură. Ceva atît de concentrat, un chip atît de încărcat de ură n-am văzut cred de mult; deci țintisem exact. Le arătasem că profesorul, dacă le face confidențe, apoi același obicei îl are și acasă. Ceea ce nu era tocmai exact. Dar ele așa trebuiau să înțeleagă. Și chiar așa au înțeles. Pentru că Finuța Hasan (o altă lingvistă și cercetătoare a institutului), care și ea asculta și văzuse chipul descompus al Mioarei, mi-a servit și ea o informație, așa, ca triumful să fie total de partea colectivului. „Știți, cînd dl. profesor se afla în China, tov. Lucia Wald (lingvist de renume, soția filozofului Henri Wald) și cu mine i-am trimis o telegramă. Și cum doream să știe că ne gîndim la dînsul, ne-am tot frămîntat ce să-i scriem. Așa că, după vreo lună de zile de frămîntări, ne-am decis și i-am telegrafiat: Vă așteptăm cu nerăbdare!” Trebuie să recunosc că lovitura Finuței a nimerit în plin. Nu mă așteptam! Deci ăsta a fost motivul pentru care Alexandru a vrut atunci să-și întrerupă voiajul (prof. Al. Graur a efectuat în anul 1955 o călătorie în R.P. Chineză care a durat aproape o lună și jumătate, susținînd o serie de conferințe și prelegeri științifice) și să se întoarcă în țară. Eu îi scriam continuu. Dacă scrisorile mele n-au ajuns niciodată la destinație, telegrama lor a ajuns! A fost nevoie atunci de intervenția energică a ministrului nostru de Externe pentru a-l convinge pe Alexandru să continue călătoria și conferințele. A trebuit să corespondez cu el prin ministrul de Externe. Prin cei de la minister a ajuns misiva mea, singura care a ajuns, prin care îi spuneam că acasă totul e în regulă, că eu și Dadi sîntem sănătoși. Alexandru n-a crezut niciodată că eu i-am scris mereu. A trebuit deci să treacă 23 de ani ca să aflu cauza neliniștii lui de atunci. Acum, la masă a început să se scuze. Era atunci în țară poliomielită (spunea) și se temea să nu se fi îmbolnăvit băiatul (mie îmi spusese la întoarcere că se temea să nu-l fi părăsit!). „Era la puțin timp după ce fusese reintegrat în învățămînt dl. profesor (Al. Graur a fost exclus pentru cîțiva ani, împreună cu alți doi lingviști de valoare, I. Iordan și Al. Rosetti, pentru atitudinea sa neconformă cu prețioasele indicații ale tov. I.V.Stalin privind lingvistica!!), a mai spus cineva”. Da, după ce fusese dat afară, a adăugat Mioara cu o asemenea intonație, că m-au trecut deodată fiori de gheață. Am privit-o atent. Mai simțeam ceva rece pe spinarea mea și ceva din privirea mea a avertizat-o, probabil, că imediat a trecut vesel la alt subiect. Ce viperă!

Ani în șir, o viață nu mi-am dat seama și iată, a trebuit această masă, să le văd pe toate laolaltă, pentru a constata atitudinea și sentimentele, de fapt resentimentele pe care le au față de mine! Sînt toate aproape de vîrsta pensionării. Ce nu-mi pot ierta aceste femei? În ce măsură a contribuit Alexandru la aceasta?

12 octombrie

Piciorul lui Alexandru s-a umflat monstrous. Am sunat după dr. Popa. I-am spus secretarei care este situația. M-a asigurat că îl va informa pe profesor. După jumătate de oră m-a sunat ea și mi-a spus că va veni un medic care îl va interna. A venit medicul, l-a văzut. A cerut să meargă imediat la spital. Alexandru i-a spus că va merge după masă.

În fine, după-amiază l-am dus eu cu mașina și l-am internat la Fundeni. Am o dispoziție oribilă. Pentru prima dată îl las singur într-o situația grea. Pînă acum, ori de cîte ori a avut necazuri de sănătate, mă internam și eu cu el. Dar acum lipsa de bani mă obligă. Cu ce aș putea plăti spitalizarea mea, cînd nouă nu ne ajunge niciodată pînă la capătul lunii ceea ce încasăm! O să-l vizitez în fiecare zi. Dar asta nu-mi schimbă dispoziția.

14 octombrie

Azi a venit doctorița Abagiu, cea care a luat probe de apă și mi-a comunicat că nu are voie să intervină, dar a transmis un raport confidențial, arătînd că acad. Graur locuiește în condiții insalubre. I-am mulțumit cît de călduros am putut.

15 octombrie

Masă la Sukot, la templu, într-un fel de cort care sugera vechile corturi în care se sărbătorea strîngerea recoltei. Erau în special oameni tineri. Rabinul a vorbit de semnificația zilei. Libertatea fizică, libertatea spirituală, libertatea economică, asta se sărbătorește de Sukot. Aveam impresia că rabinul vorbește special numai pentru mine, știind ce-mi doresc. Era firește numai o impresie, dar n-am scăpat de ea toată seara. La plecare, dr. Rosen și soția lui au fost foarte amabili. A fost o seară plăcută.

17 octombrie

Alexandru s-a întors acasă de la spital. Dar eu n-am mai reușit să dau ochii cu dr. Popa. Se vede că nu-mi iartă că am făcut apel la el pentru a-mi rezolva repararea locuinței.

18 octombrie

O vedere de la Ioana prin care mă anunța că va veni în țară. La amiază, un telefon de la Liliana (din străinătate). Îmi cere niște păpuși folclorice. Maică-sa e în spital. Cancer. Săraca!

Liliana m-a asigurat că zilele acestea îmi va trimite invitația (de plecare?). Nu mai cred! Bineînțeles că nu i-am spus că nu mai cred în această invitație, care nu ajunge de atîta timp.

22 octombrie

A venit Ioana în țară, ne-am revăzut. Am stat cîteva ore de vorbă. Eu volubilă, veselă, fericită că o văd (dar întrebîndu-mă tot timpul în forul meu interior – ce o aduce, ce urmărește, ce anume așteaptă de la mine). Așadar, am trecut ușor și cu nepăsare peste faptul că n-a adus invitația, că n-a văzut-o pe Liliana (au vorbit doar la telefon de cîteva ori). Am trăncănit toată seara, pînă noaptea tîrziu. Înțelesem că avea timp suficient și că îmi era dăruit mie. În ce scop? Așadar am continuat ca și în trecut să-i spun că doresc să plec din țară, dar că Alexandru nu dorește deloc. Nici pentru el, nici pentru mine. Și pentru a face mai convingător tonul prin care-l scoteam din cauză pe Alexandru, i-am povestit (cu aerul că-i fac confidențe) unele aspecte urîte din mariajul meu. Alexandru trebuie să plece peste cîteva zile în Germania. Mă tem de această întîlnire cu Ioana. Dar poate că numai suspiciunea mea este de vină. Poate că am ajuns să văd inamiciții și acolo unde nu e cazul. S-ar putea să fie numai o întîmplare sosirea ei în țară cu cîteva zile înainte de plecarea lui Alexandru în Occident. N-a mai ieșit din țară pentru o plecare în Occident de patru ani. Să fie oare totuși numai o coincidență?

26 octombrie

Toată grija mea de a evita o nouă întîlnire cu Ioana n-a reușit. După cîteva telefoane la care n-am răspuns, m-a prins odată și i-am promis o întîlnire la mine acasă, la care întîlnire am avut grijă să nu fiu acasă. Ea a izbutit totuși să vină la noi. A sosit seara, a sunat. N-am răspuns, dar a bătut în fereastră și a ieșit Alexandru. Deci, a venit la noi și a stat cîteva ceasuri. A vorbit îndelung cu Alexandru. L-a întrebat direct de intențiile lui și s-a convins că în adevăr  Alexandru n-are de gînd să emigreze. A cerut o colecție a revistei de foclor, care apare la institut prin grija Editurii Academiei (acolo unde prof. Al. Graur avea funcția de director general, funcție însă neretribuită!). Alexandru i-a promis că o va procura. Să sperăm că totul va ieși bine. Eu am fost „bucuroasă” că o văd. M-am scuzat pentru faptul de a nu fi fost acasă cînd am promis că voi fi. Nu prea știu ce a gîndit. În orice caz n-a arătat nimic. Iar eu am ajuns să-mi spun că spiritual meu de investigație nu depășește posibilitățile de investigare psihologică ale unui subșef de gară.

28 octombrie

Alexandru a plecat azi dimineață în Germania Federală. Să dea bunul Dumnezeu să se bucure de această călătorie, pe care și-o dorea.

31 octombrie

Alexandru s-a întors din Germania. A fost la Manheim și Heidelberg. I-a adus puișorului soldații pe care și-i dorea. A fost fericit cînd l-a văzut pe bunicul său și în special cînd a văzut soldații. Stă la noi de două săptămîni. L-am vindecat aproape total de urîta lui urticarie. Cealaltă bunică îl hrănește în așa fel (?) încît copilul are mereu o urticarie pe piele.

2 noiembrie

Recepție la Ambasada Italiei. Pleacă directorul bibliotecii, definitiv. Sînt oameni drăguți, în special soția ambasadorului.

4 noiembrie

Conferință, film, cocteil la biblioteca italiană.

6 noiembrie

Acasă la d-na Rosen (soția rabinului Moses Rosen). O revelație: e fermecătoare, cultivată, cu gust. Eu am fost mai întîi rezervată. Am lăsat-o pe ea să vorbească mult. Pe măsură ce trecea timpul descopeream un om cald, sensibil, extrem de agreabil, în ciuda unei anume morgă care, cred, face parte din ea. (Nu cred că e mască, pur și simplu are o ușoară patină, ca o glazură de ceva super rafinat, ceva ușor artificial în care nu știi cît e datorat educației și cît felului său de a fi.) Îmi place enorm. Pare foarte sigură de ea și în același timp teribil de vulnerabilă.

7 noiembrie

A fost la mine Alina (profesoara de gimnastică). Pleacă definitiv. Duminică seara.

8 noiembrie

Azi au venit muncitorii ca să înceapă reparațiile în apartament.

11 noiembrie

Conferința lui Clarin, la Comunitate. Am ascultat cu interes.

12 noiembrie

I-am trimis d-nei Rosen cartea „Întuneric” de Otilia Cazimir și o scrisoare. Sper să-i facă plăcere.

Seara am fost la gară să-mi iau rămas bun de la Alina și familia ei. M-am întors îndurerată. Doamne, de cîți oameni a trebuit să mă despart în acești ani! Prea mulți!

Apoi, o surprinză: un telefon plin de căldură de la d-na Rosen. E plină de farmec. Simt că îmi devine dragă. Mi-a spus că la 12 noiembrie este ziua ei de naștere. Vreau să țin minte această aniversare.

Sîmbătă, 18 noiembrie

O vizită la spital, la Sonia (dr. Sanielevici). Investighează ceva cu totul nou, se pare (că) studiază imunitatea mucoasei. La amiază, Ioana. Miercuri mi-a mai făcut o vizită. Mai rămîne o săptămînă în țară.

25 noiembrie

Aniversarea a patru ani de la Congresul al XI-lea (al PCR). Sinistră dată. Atunci a fost chemat Bujor în țară (fratele mamei era în acel moment în Olanda, fiind ambasadorul României la Haga). Dumnezeule mare și bun, ai milă de sufletele lor. Iartă-le Doamne, care ești îndurător și bun precum nemărginirea, iartă-le Doamne păcatele! Iartă-i lui Bujor și Selinei mele iubite (cumnata sa) tot ce au greșit. Adu-ți aminte, Doamne, de înfiorătorul lor sfîrșit în această lume și îndură-te de sufletele lor.

La 25 noiembrie au fost chemați. Bujor a fost scos din C.C. (al PCR). O lună de zile mai tîrziu piereau, el și soția lui, în acel de neînțeles accident de avion.

1 decembrie

Ședință de partid la Contemporanul pentru prelucrarea cazului de la Piatra Neamț și pentru (adeziunea față de) hotărîrea partidului de a nu contribui la înarmarea hotărîtă la Moscova, cu prilejul conferinței Pactului de la Varșovia.

La discuții, urîtă ieșirea biroului (forul de conducere al organizației de partid) față de mine. Mi-am spus apăsat părerea. Mă jignește atitudinea lor și nu voi tolera încă o dată asemenea comportare. A vorbit îndelung, referindu-se la mine, George Radu Chirovici. L-am întrerupt de cîteva ori fără menajamente, spre a-i atrage atenția asupra erorilor voite pe care le comite. Antipatică ședință. Antipatic, profund antipatic G.R.C., pe care îl bănuiesc în stare de orice mîrșăvie, dacă o poate face sub, sau la adăpostul partidului.

S-a remarcat în raportul biroului că oamenii sînt între ei reci, nu comunică nimic unul cu altul, nici măcar păreri asupra spectacolelor. Că atmosfera e de suficiență și toți au devenit închiși în ei. Săracii!

4 decembrie

Casa e toată în șantier și noi trăim de parcă am fi la azilul de noapte. Vecinii, în special Bou (numele este real, exista un vecin, șofer la Securitate, al cărui nume era Ion Bou!), turbează că mi se fac mie, care sînt „cucoană”, lucruri importante (în casă) și nu lor. La fiecare două zile, inspecție de la Primărie, cu pretenții să ridic molozul din curte. Azi au venit doi aroganți inflexibili, gata să mă amendeze, cerîndu-mi foarte dictatorial să pun servitoarea să curețe. „N-am, le-am răspuns. N-am servitoare, eu curăț totul”. Au plecat și după două ore a sosit un camion care a încărcat molozul.

6 decembrie

Am făcut un mic parastas pentru tata. Din nefericire n-am putut face colivă. În debandada și harababura general, fără apă și aragaz, cu podelele scoase, cu țevile în lucru, nu se putea. Am dus la biserică un chek, vin, fructe și untdelemn. Mulțumescu-ți Ție, Doamne, că am putut totuși să fac o pomenire pentru tata.

……………………………………………………………………………………

Cred că se poate desluși caracterul unui om după modul în care face rău celorlalți, dar … și după felul în care își poate face rău lui însuși.

(Postare XIII)

1979

Revelionul la Rozica. Interesant?!

Am izbutit să confecționez și să predau – să donez bisericii hainele preoțești.

Două vederi de la Tuca (Oțetea).

În februarie, urîtă comportare a servitoarei lui Tuca și a mamei Tucăi.

Sărbătorirea lui Peltz. Loc de onoare. Am știut pe loc că mă va costa

atenția specială ce mi-a fost acordată. Rabinul a devenit rece!

Există în general ideea că oamenii (unii) se eliberează de o legătură. Rozica s-a eliberat de Matei (Socor, divorț). A trăit cu el cei mai buni ani, ai lui și ai ei. Apoi, s-a eliberat de el. Eliberarea de o dragoste este în fond o sărăcire.

În săptămîna de la 4 la 10 martie n-am mai primit telefon pentru carne (era un serviciu din partea Comunității evreiești). S-a terminat favoarea făcută mie?

9 martie

Vizita (a doua) lui Guttman (secretarul  Comunității) la noi. De ce?

Luni 12 martie

Purim la Comunitate. Atitudine complet schimbată. Am fost instalată pe lîngă Avgar. Ce uimitoare e rațiunea universală care ne arată efemeritatea lucrurilor. Ne oferă din plin ceea ce am dorit odată, pentru a ne arăta nouă (orbi ce sîntem) cît de puțin rezistăm în aspirațiile noastre intime și secrete. Oare pentru a-mi demonstra încă o dată că etern e numai infinitul. Doar mă interesa mult Avgar!

După spectacol, gustări în restaurant. Aveam impresia că nimeni nu ne mai cunoaște. Wald a făcut o încercare de a ne invita să gustăm ceva la masa oficială. Alexandru a refuzat. Am plecat destul de repede, după ce d-na Avgar a încercat să ne rețină, dar apoi și-a dat seama și ea (doar lucrează în diplomație) de inutilitatea gestului.

13 martie

Telefon de la Rozica. Compasivă, fals uimită, plină de bunăvoință m-a întrebat ce e cu mine. Ce s-a întîmplat. Ce am pățit. N-am înțeles și n-am vrut să înțeleg nimic, în tot cursul discuției. Pur și simplu nu pricepeam de ce e atît de prevenitoare, asigurînd-o că nu s-a întîmplat absolut nimic. Nu i-am mai dat telefon pentru motivul că am fost ocupată. Vai, dar e la ea madam Knittel (?), care i-a promis Purim-greit (biscuiți tradiționali de sărbătoare evreiască). Am continuat să fiu bine dispusă și am poftit-o, cînd îi aduce, să mă invite ca să-i gust.

A doua zi m-a și poftit. Da, madam Knittel a sosit cu ei calzi, să vin chiar acum. M-am dus. Am gustat, mi-a dat și pentru acasă. Doamna Knittel m-a întrebat dacă am mai mîncat. ”Da, desigur, la Purim. Dv., nu?” Nu. N-am fost invitată!  De ce, n-ați fost la Templu? Acolo a fost o adevărată sărbătoare de Purim. „Nici acolo n-a fost invitată. La Templu nu se poate duce nimeni neinvitat”, a retezat scurt Rozica dialogul nostru. Am înțeles bine. Oare și-o fi dat seama (și ea) că mi-am dat seama că ea este principalul autor al răcelii create? Poata că da. În orice caz, arată că nu-i pasă. Deși în conversația ulterioară, cînd am rămas singure, i-a scăpat o frază: „Fiecare dintre noi are de dus o cruce”. Vai, ce tare nu ne iubim! Voi înceta de acum înainte orice relație cu ea. N-am nimic comun cu această femeie și nu cred că voi putea privi vreodată viața așa cum o privește ea.

16 martie

Înmormîntarea lui Scarlat Longhin (prof. dr. Scarlat Longhin, renumit medic dermatolog). Să-i ierte Dumnezeu păcatele, că a fost un om bun. Cornelia părea pierdută. Culoarea obrazului ei și atitudinea ei m-au impresionat. Să-i dea bunul Dumnezeu tăria să-și poată duce viața fără suferință.

La mitingul de doliu au vorbit (mai) mulți: colaboratori, Academia (Milcu), ministrul Sănătății (dr. Cajal, extrem de prevenitor cu mine, spre deosebire de Milcu), reprezentanți ai armatei.

Seara mi-a telefonat ing. Guttman. În pustiul în care trăiesc eu acum, ei, evreii, reprezintă pentru mine o oază. Deși acest pustiu m-a pus față în față cu mine însumi. Mi-a dat puterea să reflectez și să mă înțeleg pe mine mai bine. Încep să mă întreb dacă nu cumva sînt căzută de pe altă planetă; cu dragostea mea pentru oameni, cu înțelegerea durerilor lor, cu dăruirea cu care mă îndrept spre orice om în suferință – în oceanul de indiferență și platitudine – nu cumva, Doamne, vin din alt univers?

De ce privirea mea și înțelegerea mea străbat suprafața lucrurilor și văd în adîncul lor esența, miezul și evoluția lor? Am ajuns să cred că puterea de a privi evenimentele în adîncul lor e un dar special. Așa să fie oare? De ce oamenii în general nu văd decît suprafața? Coaja exterioară și nu deslușesc nici mișcarea, nici sensul evoluției? Am citit azi în L’Express că C.I.A. nu și-a dat seama că în Iran se va produce ceea ce s-a produs (este vorba despre „revoluția islamică”, care a dus la răsturnarea șahului Mohammad Reza Pahlavi de Ayatollahul Khoimeini, în februarie 1979). Cum a fost cu putință? Cum a fost posibil să nu-și dea seama? Ce fel de experți sînt aceia care nu văd nimic din ceea ce sare în ochi?

Șahul a încercat să facă concesii. Dar era cît se poate de limpede că orice fel de concesie trebuie făcută la timp, cînd poate fi favorabilă. Oare acest lucru nu-l pricepe nici echipa politică ce ne conduce țara? Oare înfometarea la care sîntem supuși se va mai prelungi? Dacă da, nici armata șefului, nici cea sovietică, nu-l va scoate din impas (din păcate, asta se va întîmpla abia 10 ani mai tîrziu!). Dă-le Dumnezeule posibilitatea să înțeleagă că nu vor putea mult timp de aici înainte să se mai bizuie pe diversiunea pe care o folosesc cu demascările celor care fură sau cu certurile în literatură. Dă-le Doamne oamenilor politici de la noi suficientă minte să înțeleagă că vor trebui acum să înceapă să dea ceva mai multă mișcare și ceva mai multă libertate! Doamne, ajută-i, și ajută-ne să nu ajungem la acel moment cînd concesiile devin dăunătoare și nu mai pot salva nimic.

(Cîteva gînduri)

Există în om o parte atroce, care nu vrea să creadă în om, în fraternitate – dacă tu ești (la fel) ca mine, ești un nimic, un zero, deci nu mă interesezi. Această atitudine permite și dezvoltă impostura.

Creștinii, sau mai bine zis Occidentul, l-au luat pe Crist evreilor – dar fără evrei (vezi întregul ev mediu). Același lucru l-a făcut și biserica orientală-ortodoxă (vezi pogromurile, și nu numai).

Este posibil să absorbi realitatea în artă? Oare privind-o pe Rozica, cum o privesc – nu-i din partea mea o încercare de a-i impune propriile mele condiții? Nu cumva transform în argumente propria-mi umilință și supunere cu care am fost deprinsă? Sînt oare convinsă, cum crede Alexandru, că a juisa este inelegant, că nici nu trebuie, nici nu-i frumos?

Nu cumva m-am lăsat convinsă, cum se lăsau evreii în evul mediul (dar și azi), că ei sînt fără onoare și (sînt) niște ființe netrebnice, demne de a fi umilite – deci m-am lăsat convinsă că eu ca femeie n-am dreptul la viața de femeie? Și atunci, m-am apucat să judec și să (le) condamn pe cele care înțelegeau că a fi liber înseamnă în primul rînd a-ți servi ție ca scop, și nu a fi scop pentru alții.

Toți cei care exaltă la nesfîrșit o idee, sau dragostea, se condamnă la insatisfacții, ca oricine urmărește atingerea absolutului.

Ce înseamnă a fi singur = fără tovărășia cuiva? Sau a trăi fără afecțiune?

19 martie 1979

Am terminat de citit „La nuit sera calme”. Romain Gary este extraordinar, dar … am înțeles în fine de ce Saul Bellow a primit premiul Nobel, și nu el. „Herzog” (nuvelă scrisă în 1964 de scriitorul american Saul Bellow) este cartea acestui sfîrșit de mileniu. „Herzog”, cu întrebările, neliniștile lui, cu constatările și disperările lui reprezintă biata noastră umanitate. Cu abisurile ei, cu profunda mizerie sufletească, cu candorile și josniciile ei. O, Doamne, nimic din ce am citit pînă acum nu mi-a spus cît „Herzog”.

Dar „Memoire d’Hadrien”, de Marguerite Yourcenar?

(Alte gînduri și întrebări)

Cine știe exact cînd atinge momentul în care puterea corpului se separă de voință? Eu am atins acest moment în 19 zile (?). Dar acum sînt conștientă de acest fapt. Abia acum!

Oare ce anume din ceea ce mîncăm se transformă în sînge, căldură și ce anume în curaj, voință, inteligență? Știau în această privință mai mult grecii, care mîncau pește, pîine cu susan și vin curat? Sau poate evreii, care au mîncat de-a lungul timpului doar carne proaspătă?

Trăiam vecini de-o viață; n-am avut curiozitatea să-i cunosc, dar am avut decența de a-i accepta.

Dacă ura și prostia au efecte durabile, de ce n-ar avea și luciditatea, bunăvoința, dreptatea?

Extrema politețe – pare firilor grosolane o dovadă de slăbiciune.

Fiecare are virtuțile (lui) – dar succesul, numai el le pune în lumină.

Morala e o convenție particular privată – decența e o chestiune publică.

(Mai multe însemnări, fără dată precisă)

Are vreun rol în formarea noastră dragostea? Cinicii și moraliștii o socotesc ca pe o plăcere vulgară, grosolană, cum ar fi mîncarea și băutura. Cum de s-au putut cinicii înșela atît de crunt? Să socotim amorul doar o plăcere fizică? (Adriana noastră socotea că doar senzualitatea contează.) Corpul pe care-l hrănim, îl îngrijim, îl spălăm și-l ocrotim, de ce tresare în apropierea unui alt corp – unul singur din multitudinea care-l înconjoară pe al nostru? Pătruns de stranii adieri pe care nu știm să le definim exact, logica încetează. Totul se desfășoară după reguli ce scapă analizei logice. Somnul, pofta de mîncare dispar și corpul nostru devine obiect de senzații delicate sau teroare, sau de așteptarea unor bucurii. De ce?  O creatură unică – și corpul este invadat de … ce? Cred că este o invazie a spiritului, mai curînd decît un simplu joc al cărnii ce se apropie una de alta. O singură privire, un gest transformă fiecare părticică a corpului nostru, transformă trăsăturile obrazului, schimbă consistența și gustul cu care privim lumea.

Evident, toate astea n-au nimic de a face cu posedarea unui corp pur și simplu. Nu, nu sînt pentru prostituție, mi-a devenit clar, cu acuitate, dar nici pentru ascentism. Ambele sînt măsuri absurde. Idea că o altă ființă poate să-și bată joc, să profite de slabiciunile sezualității pentru a da celuilalt mîndria josnică că a reușit să seducă, că poate conta pe dorințele mele pentru a mă manevra în scopuri josnice, m-a îndepărtat de asemenea experiențe. Dar ascentismul? O, efectele lui sînt foarte triste. Și totuși, e de preferat în situații limită. Chiar formele mașinale ale plăcerii sînt de respins. Am șansa ca un soi de virtute ce vine de nu știu unde să mă ferească de asemenea exerciții. Repetarea monotonă e o lecție prea dură pentru inimă. Deci, mai curînd ascentismul. Dar … precum micul prinț (Antoine de Saint-Exupery?): există în noi trei vulcani, nu știm niciodată cînd va irumpe unul, și care va fi acela. De ce notez toate acestea? Poate din încăpățînarea maniacă a inteligenței de care dispun de a-mi manufactura toate gîndurile și suita de raționamente ce decurg din ele? E inteligent sau stupid?

De fapt, am ca toată lumea trei mijloace de a evalua existența: studiul persoanei mele, cel mai greu, cel mai primejdios dar și cel mai fecund mijloc, apoi observarea oamenilor din jur – care de obicei ascund ceea ce sînt și vor să pară altfel – și în sfărșit cărțile. Viața mi-a fost luminată de cărți, dar (mai ales acest lucru am învățat de-a lungul existenței mele) și cărțile mi-au fost luminate de viață. Prin prisma experienței personale de viață am privit cărțile, binecuvîntate fie ele.

Observarea directă a oamenilor a fost întotdeauna la mine o metodă incompletă. Deși am învățat să-i judec prin faptele lor, nu prin ceea ce afirmă.

Observarea persoanei mele mi-a dat cea mai mare bătaie de cap. O persoană cam composită, formată în părți inegale din instinctual și cultură – predominînd cînd una, cînd alta. Într-o diversitate de fapte, întîlnesc din cînd în cînd o persoană, pe mine (însumi), ca și cînd m-aș reflecta într-o apă. Apoi intervine ceva care tulbură apa și nu mai disting clar, chipul dispare. Cum eram eu atunci, în cutare împrejurare? Cum?, nu știu. Acte, veleități, dorințe, proiecte – toate formează o nebuloasă. Pare totul o fantomă, și asta cuprinde cam trei sferturi din viață. Partea palpabilă, mai mult sau mai puțin autentificată prin actele mele, prin faptele mele, sînt ceva mai distinct pentru mine. Cîteodată mi se pare că sînt o persoană unică. Alteori mi se pare că ceea ce sînt și ceea ce am făcut are importanță numai în ochii mei. Atunci toată existența mea îmi apare banală, fără valoare, inutilă.

Și totuși, cred că la 18 ani eram ceea ce sînt azi, dar fără consistență. Aveam o ambiție care mă orbea și aviditate pentru tot ce putea oferi viața: fericire, dragostea, bani, călătorii. Aveam ambiții frivole și dorințe grosiere. Pînă la sfîrșitul zilelor mele va trebui să mulțumesc providenței că le-am întîlnit pe Sara, Mira, Etta, iar mai tîrziu pe Ivașcu (George Ivașcu, director al revistei „Contemporanul”). După cum mulțumesc cerului pentru Alexandru, de la care am învățat reguli de viață și de comportament social, (ca) și onestitatea aplicată în fiecare atom de viață. Pe vremea tinereții mele eram puțin iubită. Mă mir că existau totuși oameni care nu mă urau. Cred că pentru dezordinea de sentimente și manifestări, nu meritam mare lucru și desigur nici stima celor care mă cunoșteau. Nu știam, și nici n-am învățat să cultiv oamenii. Neîncrederea lor, indiferența lor ostilă se schimba uneori în respect, dar puțin durabil și acesta, egoismul lor îi întorcea către scopuri mai utile decît persoana mea. Ceea ce se întîmplă și azi. Și totuși azi, în mod conștient, altă dată inconștient, le sînt superioară celor ce mă înconjoară: sînt mai liberă, dar și mai supusă decît ar îndrăzni oricare din oamenii pe care-i cunosc. Am ales ceea ce am și ceea ce am devenit, puțin cîte puțin. Am devenit un amestec de îndrăzneală și rezervă cu grijă concertate. Făcîndu-mi mie însămi concesii prudente, pentru a mă accepta  pe mine însămi. Am călătorit mult. Și am gustat cu toată puterea ființei mele plăcerile voiajului. Am privit cu interes totul. Cea mai mare plăcere a vieții a fost să privesc oamenii și peisajele. În cel mai intens spectacol, fie bal, serată, sau o plimbare, am ținut ochii larg deschiși, pentru a înghiți în mine tot ce se putea vedea și observa. Exercițiul observației m-a transformat în spectator: asta am fost întotdeauna. Un spectator, chiar și al propriilor mele sentimente. Acest sistem m-a făcut să tolerez viața, să o accept cu toate vicisitudinile ei.

(Postare XIV)

(Despre ea însăși, cu spirit critic extrem de ascuțit)

Constat pe zi ce trece cum fermitatea se transformă în încăpățînare.

Omul plasat pe locul doi n-are altă alegere decît pericolul sau supunerea, revolta sau compromisul.

A trăit cu calm o existență plină de constrîngeri și complet fără viitor, așa se va spune probabil de mine. Tăcerile și cuvintele foarte măsurate nu erau decît răspunsuri, răspunsuri foarte nete. Era castă din dezgustul pentru facil, în mod înțelept neîncrezătoare, generoasă prin hotărîrea de a fi, nu prin natura ei. Accepta totul de la prieteni, chiar și erorile lor. Își evalua partizanii și cu sînge rece depista dușmanii dintr-o singură privire. Nu comitea eroarea de a se plînge de soț, dar nici cea cu mult mai subtilă de a-l scuza. Imperturbabilă și fragilă, era o femeie capabilă să ceară de la ea însăși o viață aspră, îndelungă…de soldat. Această viață frustrantă i-a mobilizat gîndirea într-un singur punct, o serie.

Cine poate măsura exact reușitele și eșecurile?

De cîte ori destinul mi-a spus, nu mi-am amintit de lacrimile cuiva care privea pentru prima oară viața în față. Propria mea viață nu mă preocupa: puteam din nou să mă gîndesc la oameni.

Dacă stau bine și mă gîndesc la persoana mea, atunci trebuie să constat că întotdeauna o argumentare lucidă m-a convins, o purtare politicoasă m-a cucerit, fericirea altora am privit-o cu simpatie.

Cred în virtuțile eroice ale omului, nu în cele care se văd pe cîmpul de luptă, ci în fața adevăratelor nenorociri: îmbătrînirea, moartea, bolile nevindecabile, dragostea neîmpărtășită, prietenia respinsă sau trădată, mediocritatea unei vieți mai puțin vastă decît proiectele noastre și mai ternă decît gîndurile negre (toată viața am visat să scriu reportaje și cărți de călătorii, dar trăiesc într-o țară cu granițele închise).

Mi se pare uneori că anumite (lucruri) au început deja să putrezească: conducătorii lor se apleacă asupra unui cadavru, încercînd să-l reanime. Altele, în schimb, par o materie informă, extrasă din haos. Voi apuca oare ziua să văd că politica internă, decantată de toate intransigențele va permite omului – prin raționalitatea vieții sociale – o conduită cu adevărat umană? Poate că cuvintele humanitate, libertate, fericire nu vor fi dezevaluate prin aplicarea lor prea ridicolă.

___________________________________________________________________________

(Alte însemnări fără dată precisă)

Cînd mă gîndesc la perioada procesului lui Dadi (este vorba despre urmările unui accident de circulație, petrecut în 1970), mă înfior. Nu mai cred atunci în legi. Am văzut atîtea. Oameni condamnați la ani de pușcărie pentru că luaseră, din averea gospodăriei colective în care ei lucrau și produceau, cîteva kilograme de cartofi sau un sac de porumb. Și cînd mă gîndesc că pedeapsa era cerută de avocatul celui care-i „apăra” pe nenorociți. Nu, nu cred în justiție ca un instrument al apărării sociale și nici în legi. Legile sînt prea dure pentru a putea fi înfrînte cu raționamente. Și totuși, oricît ar fi de complicate ele, ingeniozitatea umană a putut să alunce printre ele (vezi sentința dată lui Dadi). Iar ei, apărătorii, sau făcătorii de dreptate participă la această sălbăticie organizată cu un adevărat orgoliu (vezi Ida), pe care se străduiesc să o îmbogățească (vezi Marci), sau să o corecteze. Chiar și cei mai venerabili dintre ei sînt totuși produsul forței.

Cele mai multe legi nu ating din fericire decît puțini cetățeni, dar de cînd se tot fac corecturi prin  H.C.M., care apoi devin legi prin aprobarea M.A.N. (Marea Adunare Națională), ele devin periculoase, pentru că se schimbă mai repede decît moravurile și influențează în rău asupra individului, care e prins ca într-o plasă cu ochiuri dese și, cu cît se zbate mai mult, cu atît strînsoarea devine mai puternică. În fapt, azi individul este despuiat de orice posibilitate de a-și servi lui însuși, absolut de orice drept. N-are voie să facă școală (?), n-are voie să se mute dintr-un oraș în altul, dintr-un loc de muncă în altul, n-are voie să divorțeze, să călătorească, să-și strîngă o brumă de avut. N-are presă, nici libertate de asociere. Nici de a demonstra, sau a face greve. Totul e pasibil de închisoare sau muncă forțată, care se cheamă „executarea pedepsei prin reeducare pe calea muncii”.

Toată filozofia lumii a visat și a imaginat sistemul pentru suprimarea sclaviei. Nu s-a ajuns deocamdată decît la schimbarea denumirii și a mijloacelor de a-i transforma pe oameni în sclavi. Cu mica diferență că în antichitate erau sclavi numai cetățenii prinși în războaie (prizonierii). Acum organismele politice marxiste transformă în sclavi pe toți cetățenii țării care au un asemenea sistem politic. Și cînd mă gîndesc la viitor, mă apucă greața! Îmi imaginez cum va arăta societatea noastră: oameni transformați în mașini stupide și satisfăcute, care se vor crede liberi atunci cînd de fapt vor fi aserviți, avînd dezvoltat atît de puternic gustul muncii (?) pe cît îl aveau prinții medievali pentru războaie. Cu diferența că de astă dată odihna va fi mult mai scurtă (aproape inexistentă), iar gustul pentru plăcerile omenești exclus prin necunoașterea lor.

Adevărata generozitate nu are niciodată forme ostentative.

Puțini oameni au iubit ca mine voiajurile, puțini. Dacă mi-a plăcut ceva pe lumea acesta, au fost călătoriile și posibilitatea de a-i observa și asculta pe oameni. Aceasta (deprindere) m-a scuturat de prejudecăți și am deprins puține, poate mai puține decît alții, ticuri, tabieturi. De fapt, m-am limitat întotdeauna doar la ceea ce era indispensabil. Și am devenit izolată de restul lumii. Dar, mi-a plăcut să străbat lumea. Pe jumătate aventură, pe jumătate înțelepciune, drumul a fost întotdeauna o plăcere. A fost o uriașă șansă că fiind gazetar și înrudită cu cine eram (fratele ei, Mihai Sion Bujor, membru al CC al PCR), puteam trece frontiera și cunoaște lumea. A fost o uriașă șansă, a cărei valoare o apreciez acum, cînd n-o mai am. Eram un fel de Ulisse dar fără Itaca, decît poate în interiorul meu. Am trăit toată viața fără a avea impresia că aparțin vreunui loc pe acest pămînt. Nici chiar Bucureștiul sau atît de iubitul meu Paris. Străină peste tot, nu m-am simțit izolată nicăieri. Chiar cînd mi s-a întîmplat să mă atașez de un mediu, „Contemporanul” sau mai tîrziu Comunitatea. Și neacceptarea lor, incompatibilitatea continuării unor relații, sau încercarea lor de a mă izola de ei, n-au reușit să-mi zdruncine încrederea în mine și (doar) să-mi întărească convingerea că nu aparțin nimănui pe plan social sau etnic.

Din nefericire, am întîlnit puțini oameni cu adevărat deștepți. Erudiția, spiritul fin, inteligența, reunite în n-are importanță ce fel de persoană, m-ar fi reținut, mi-ar fi dat sentimental de patrie. Dar, n-am întîlnit! Nu regret, decît foarte puțin. Deci, necunoscînd o persoană fizică, m-am atașat de cărți. Ele au fost patria mea. Și oricît ar părea de paradoxal, n-am învățat viața din ele, ci ele mi-au luminat viața. Și viața le lumina pe ele. Numai în măsura în care viața le lumina, m-au interesat. Am iubit și iubesc cărțile, arta – pictura, muzica. Fiecare oraș nou a însemnat pentru mine în primul rînd pictura și bibliotecile, muzeele, expozițiile. Chiar și acolo unde accesul spre înțelesul cărții îmi era interzis prin necunoașterea limbii, m-am dus să văd cărțile, manuscrisele, doar pentru a le privi. Manuscrisele arabe pe pergamente din Rabat le păstrez în memorie pentru frumusețea caligrafiei cufice (specifică scrierii arabe), pentru vignete și coloritul literelor. Cele mai frumoase și numeroase (pentru mine) stampe și desene, gravuri sînt cele din biblioteca castelului-muzeu Sforza din Milano. O săptămînă încheiată, de dimineața pînă seara la închidere, am cercetat stampe și gravuri medievale. Da, e frumoasă arta, e frumoasă cartea. Și pentru iarna spiritului care a început deja la noi, eu mi-am făcut provizii. Anumite semne arată că o iarnă rece a spiritului va începe pe planetă. Cîți or fi cei care și-au adunat rezerve pentru a o înfrunta? Și mai ales cît vor putea dura aceste rezerve. Cîte generații se vor putea hrăni din ele? Dar oare va mai fi interes pentru asemenea hrană? Nu, hotărît numai continui, am gînduri prea negre azi (într-adevăr, trecea printr-o perioadă grea, de depresie accentuată! – nota D.G.). Mai negre decît cele ce ar putea privi moartea mea. Pentru că moartea mea mă va privi numai pe mine. Dar moartea civilizației? Oh, Dumnezeule mare, sper că nu-ți vei lăsa creația ta, divinule, să piară!

De cîte mii de ori am parcurs în gînd locurile pe unde am trecut și arta pe care am privit-o. Am privit arta Asiei și a Africii – de aproape – fiecare cu expresia proprie psihologiei oamenilor, fiecare cu limitele sale, oricît de variată și multiplicată la infinit ar fi fost ea. Arta noastră, numai ea (adică cea provenind, respirînd și continuînd să trăiască din cea greacă) se inspiră din, și pentru om. Ia măsura lui. Arta pentur mine nu e un lux, ci o resursă de viață, o formă de a mă menține pe linia de plutire a vieții. Cînd vor înceta oamenii să se cheltuiască în munci stupide și atroce? Poate atunci cînd mizeria, brutalitaea și incultura vor fi interzise! Va ajunge umanitatea la acest punct de trăire? Dacă da, dă-mi Doamne încă o dată viață, fie și de numai o zi, pentru a vedea și înțelege, spre a cunoaște fericirea!

Din Africa am văzut Oceanul fără somn, incapabil să doarmă dar ocupat să viseze continuu! Din Asia m-am întors cu mii de Buda în mine. Dar brahmanii Indiei? Sînt mai înțelepți, au ajuns mai departe? Heraclit și Platon au gîndit lucrurile pe care brahmanismul le afirmă. Heraclit crede că te poți regăsi dincolo de lumea noastră de sensuri în sfera divinului curat. În firmamentul fix și gol a crezut și Platon. Brahmanii au ajuns mai departe, ei cred că fără corp (nimicindu-l sau lăsînd să fie nimicit) nimic nu-i mai separă de un Dumnezeu intangibil, fără substanță, fără formă cu care ei doresc să se unească. Trebuie să recunosc că austeritatea, renunțarea, negarea corpului îmi sînt străine. Nu mi-aș putea însuși o asemenea gîndire mistică . Indienii fanatici resping viața însăși. Am contemplat uneori cerul. Am privit stelele și uneori m-am simțit eu însămi un astru. Mai tîrziu, după ce am încetat să contemplu stelele și să le observ mersul, strălucirea, culoarea, scînteierea de cristal și jar, am reflectat asupra morții, dar atunci eram eu însămi între viață și moarte – deși nu știam. Ani în șir am reflectat la moarte și după această îndelungată meditație am ajuns la concluzia că nu doar cerul e misterios, ci și atmosfera din jurul nostru. Și totuși cele mai frumoase ore din viață le-am avut cînd contemplam cerul. Din toate, neuitată rămîne noaptea mea africană. Binecuvîntată fie în veci neuitata mea noapte africană! Binecuvîntat în veci omul și sufletul acestuia, care m-au făcut să trăiesc nemurirea în acea noapte de vis!

Cînd m-am căsătorit aveam tot atîtea călcîie ale lui Achile, cît (are) un miriapod! Am acum ceva mai puține – totuși destule! Destinul e mai complicat decît îl bănuim noi.

(Postare XV)

Cine ar încerca să-l găsească pe Alexandru în dezordinea – cu sălbăticie întreținută – de pe biroul lui, cu sticlele, hîrtile, dopurile și sforile cu care se înconjoară, în mobilierul vechi, prăfuit, în canapeaua și fotoliile rupte, mototolite – nu l-ar găsi! Este este glacial, împietrit, amoral cînd e vorba de persoana sa proprie, gata la orice experiență nouă sexuală, cu n-are importanță care femeie. Dar incapabil să admită că alți oameni au nevoie de relații sexuale. Nu mă refer la mine, ceea ce ar fi de înțeles că n-ar admite, dar nici pentru vecini, prieteni sau cunoștințe n-ar tolera o viață sexuală intensă, sau extraconjugală. Nu admite nici un fel de dialog pe nici o temă, fie ea politică sau literară. Trăiește închis în sine, fără a comunica decît cu sora lui, Ana. Se pare că e singurul om cu care are ceva ce seamănă a sentiment. Nu tolerează prezența nepoților în casă și în cazul în care eu îmi permit să-i aduc, mă privează de mijloace materiale. Este în stare – a făcut-o – să nu mănînce el, pentru ca să fie sigur că nu am nici eu ce mînca, pentru ca astfel să nu am ce da copiilor.

Din pensia mea și a lui pe luna martie-aprilie, a luat 80% chiria, costul hainelor sale la croitor, lumina, telefonul, grădinița, gazul etc. Așa că, nemaiavînd bani pentru mîncare, aștept să-mi dea Alexandru. El bineînțeles (că) nu scoate din buzunar nimic, de teamă că aș putea cheltui în plus (fie că aș cumpăra fructe mai mari și deci mai scumpe), că aș putea lua unele dulciuri, din care aș da copiilor, sau poate vreo carte ori un obiect pentru mine (ciorapi, chiloți etc.).

Se spune că oamenii buni iubesc florile. Nu-i adevărat. Cine iubește florile nu iubește oamenii.

La 12 martie a fost Purim. Deși invitați, am fost tratați ca inexistenți. Începînd cu rabinul, care nu ne-a „văzut” și sfîrșind cu ultimul invitat ce privea dincolo de noi, pentru a nu ne observa, sau fetele care treceau în viteză cu tăvile (de mîncare), pentru a nu avea răgazul să luăm ceva – totul, absolut totul era făcut sub semnul ignorării voite. Am fost ținuți, de fapt împiedicați să ieșim, pînă ce a părăsit sala de spectacol ultimul om. Apoi, în fine am putut coborî scara (banchetul, de regulă, se ține la etajul inferior). La mese nu mai era chip să te apropii. În jurul nostru se făcea, imediat ce ne apropiam de un grup, gol. Singurii oameni care ne-au văzut au fost Avgar – sus, în sala de spectacolo a stat lîngă mine și s-a întreținut tot timpul cu mine; iar jos, în restaurant – soția lui. Cînd ne-a văzut că plecam, ne-a oprit spunînd că nu se poate, trebuie să rămînem, să gustăm ceva, să ne bucurăm de Purim – doar ne vedem atît de rar! Din păcate nu s-a putut. După cîteva minute și-a dat seama că sîntem ocoliți, că nu ni se oferă nimic. Așa că, cu o uimire pe care nici măcar n-o disimula, ne-a lăsat să ieșim.

În noaptea aceea l-am visat pe tata. Eram undeva, întinsă la pămînt, cuprinsă de o oboseală grozavă, în jur cei ai mei, dar niște ai mei din care nu-l recunoșteam decît pe tata, în picioare ceva mai departe de mine, mama, ridicîndu-se grăbită și supărată în fața mea: „daca nu ești în stare să te ridici, n-ai decît să rămîi unde ești, noi plecăm!”, un Bujor copil (și el în picioare) și cîțiva necunoscuți – toți gata de plecare. Eu, la pămînt. Tata ceva mai departe, mai în spate, așteptînd liniștit și zîmbindu-mi încurajator pentru a mă determina să mă ridic. Știam că o voi face. Dar oboseala care mă apăsa mă făcea aproape inertă. Și totuși, sub privirile liniștite și calde ale tatii, am început să mă ridic. Binecuvîntată fie-ți memoria, scumpul meu părinte! Binecuvîntat în veci să fie sufletul tău de om bun. Probabil singurul om de o imensă bunătate. Deși, n-aș vrea să-i nedreptățesc pe alții.

1 aprilie

Azi am invitați din nou la Comunitate, la aniversarea lui Einstein. Atitudine complet schimbată. Am bănuit că va fi așa. Au fost o grămadă de semne. Primul, zîmbetul admirativ al lui Alexandru, la vreo două zile după vizita mea la Maria (?). Un zîmbet admirativ! Asta se întîmplă o dată la 10 ani. Deci, mi-am spus eu înregistrînd felul în care mă privea Alexandru, am nimerit deci tonul, cuvintele și omul prin care să pot schimba optica și atitudinea oficialităților față de faptul că îmi îngădui să-i frecventez pe evrei și Comunitatea. M-am ținut însă tare în fața asaltului de vizite, plimbări, întîlniri etc. ce mi se ofereau imediat după sosirea invitației de la federație (Federația comunităților evreiești din România) și m-am ținut nu pentru că aș fi fost în stare să le parez, ci de teama răstălmăcirilor.

Invitația, cu adresa exactă, sosită cu o săptămînă înainte de evenimentul sărbătorit, apoi telefonul Protocolului, care îmi cerea să confirm participarea, tonul extrem de politicos al celor de la protocol arătau toate că atitudinea lor s-a schimbat: deci au voie, li se permite să mă accepte. O, Doamne și cînd mă gîndesc că totul a avut aparența unei toane a rabinului șef, bozumflat de extravaganțele unei femei (mă dusesem îmbrăcată în costum–pantalon de dantelă la Purim) ce voia să-l cucerească pe el, de care era ușor îndrăgostită.

Și totuși, „paza” a fost asigurată. Eram curioasă să văd care dintre „prietenele” mele va fi acolo pentru a mă „studia”. A fost Sonia. Scumpa de ea! Mi-a cerut să-i ajut băiatul. Am ajutat-o (este vorba, cred, despre obținerea pașaportului pentru Vlad Marinov, fiul Soniei Sanielevici, care a putut astfel pleca la Paris, prin intervenția prof. Al. Graur! – nota D.G.). Acum face ea „servicii”. Am înțeles. Am invitat-o deci (la plecare) să o duc acasă. Ceea ce, așa cum era de așteptat, a acceptat imediat. Și pentru că tot trebuia să-i furnizez material informativ (pentru rabin, pentru Comunitate, bănuia ea!), m-am certat strașnic pe drum cu Alexandru. Am fost oribilă, îngrozitoare, am făcut o scenă de nervi, am țipat și răcnit la Alexandru, și am făcut constatări amare cu privire la caracterul lui, așa ca Sonia să fie îngrozită. Ceea ce a (și) fost. Mi-a cerut să o las să coboare. N-am lăsat-o, doar  i-am promis că „o duc acasă”! Am continuat însă scena. Sper că va relata numai cearta. Și dacă, orice ar spune, va fi dominat de sentimentul meu de nemulțumire și de neînțelegerile dintre mine și Alexandru, de caracterul meu infect, poate că se va trage concluzia că am fost nemulțumită de Comunitate … și de aceea m-am certat cu Alexandru. De aceea nu mi-am putut stăpîni nervii. Evident, nu poți fi niciodată sigur că asigurînd anumite premize poți sconta pe rezultatele dorite! Dar, poate că da! N-am impresia că cei cu care sînt înconjurată sînt foarte deștepți. Nu-s proști, e drept, dar nici din cale afară de inteligenți. Ce să fac? M-am simțit frîntă și umilită pînă în adîncul sufletului în seara zilei de 12 martie. Vreau să-mi iau toate măsurile să nu se mai repete. Voi izbuti? De la Alexandru n-are rost să aștept ajutor și înțelegere. Ceea ce poate el să facă acum e să-mi ruineze, cu bună știință, sănătatea. Mă întreb dacă rabinul și Avgar își dau seama cît de neajutorată sînt. Dacă da, vor încerca să facă ceva! Oare dr. Rosen își dă seama de vanitatea lui teribilă și ostentativă? Eu cred că ostentația asta e de fațadă. Probabil că adevăratele lui emoții și le ordonează singur și le păstrează numai pentru el.

Paștele la Comunitate. Cu mult mai lung decît anul trecut. Noi, așezați la masa oficială!

De cîte ori am fost la pămînt, de cîte ori! Și totuși ceva mai adînc decît durerea și mai puternic decît deznădejdea mă ridica în picioare. Uneori asta se petrecea în cîteva zile, sau luni. Alteori în cîțiva ani. Firea mea năpraznică se constituie și se reconstituie din resorturile ei ascunse, neștiute de nimeni, nici măcar de mine. Aceleași resorturi care mă împietreau în timpul dezastrelor, împingîndu-mă la medicamente pentru a le face față. Dar care, odată depășite, mă lăsau fie bolnavă, fie cu nervii distruși. Probabil că îndepărtații mei strămoși, care au pătruns în Europa și în istorie călări, purtînd carnea crudă sub șei pentru a o frăgezi, izbucneau mai violent decît amărăciunile din mine, îndemîndu-mă la viață și la lupta pentru existență, sau pentru supraviețuire. Cît de puternic n-am iubit-o pe mama pentru firea ei despotică și totuși de la ea, prin ea, mi s-au transmis trăsăturile de neînduplecare în fața vieții. De la ea și prin ea am în sînge acest clocotitor și sălbatic impuls de luptă. O!, cît de tare n-am știut atunci cînd pentru ultima oară, stînd de vorbă cu tata, el mă îndemna să țin seama de mama, care este o mare personalitate. Aproape 40 de ani l-am socotit, din cauza acestei vorbe, orb față de cusururile mamei. Nu era orb! O cunoștea mai bine. Bietul, dragul meu părinte, pe care-l voi iubi pînă în ultimul ceas pentru bunătatea, sensibilitatea și profunda sa înțelegere omnească. Dragul de el! Lui îi datorez bunătatea inimii mele, darul de a visa, de a prețui omul mai mult decît obiectele, de a iubi frumosul și de a mă consola prin muzica de calitate. Dragul meu tată, cît timp voi avea memorie voi ține minte tandrețea și căldura ta și de care mama, cu atîta violență, mă lipsea. Cred că rareori doi oameni atît de profund deosebiți au trăit alături, s-au iubit și s-au urît atît, au făcut copii, au îndurat necazuri și bucurii. Rezultatul: el, cu delicatețea lui sufletească, cu bunătatea lui nemărginită pentru orice om, cu profunda lui înțelegere în fața suferinței, cu adînca lui sete de cultură și frumos, s-a sfîrșit rapid. Mai întîi neînțelegerea celor din jur i-a stins bucuria de viață, dragostea pentru muzică, rîsul! A devenit încetul cu încetul trist. Melancolia lui alterna tot mai rar cu voioșia atît de natural la el. Și totuși n-a devenit aspru și dur. Duritatea inflexibilă a fost întotdeauna trăsătura esențială a mamei. Și astfel,  atins de tuberculoză la 42 de ani, a mai trăit cîțiva ani, tîrîndu-și existența dintr-un sanatoriu în altul, pînă ce s-a stins, în 1946. Bietul tata! Binecuvîntată fie-i memoria, în veci binecuvîntat sufletul lui în care vibrau comori de generozitate și bunătate. Și totuși, binecuvîntată fie (și) mama, care mi-a îmbrăcat inima și nervii în oțel și zale de luptă. Care m-a înarmat pentru cumplitele încercări pe care mi le-a rezervat viața.

Compozită și stranie ființă am devenit! Tenacitatea și încăpățînarea dincolo de limite m-au împins la cele mai disperate acțiuni. În fața împotrivirii sorții eu porneam orbește înainte, făcîndu-mi mii de calcule, care de care mai absurde și incredibile, punîndu-le în acțiune cu hotărîre și decisă să fac să-mi curgă sîngele dacă e nevoie, dar incapabilă (da, incapabilă, ăsta-i cuvîntul!) să dau înapoi, să mă resemnez. Așa m-am luptat întotdeauna mai întîi pentru frații mei (au fost patru frați, două fete și doi băieți în familia Sion), apoi pentru căsătoria mea, apoi pentru băiatul meu, pentru sănătatea lui Alexandru și pentru a-i asigura în continuare succesul. (…)

Și totuși, n-am fost în stare să lupt pentru o viață normală pentru mine. Aici intervenea gustul, spiritul de selecție, nemulțumirea față de mediocritate. Repulsia mea înăscută pentru vulgar și mediocritate m-a împins la asceză. Și totuși, de cîte ori n-am fost îndrăgostită! Dar vai, idea de a tîrî – tot ce-i mai frumos în mine – în sordide cămăruțe și apoi în cleveteli murdare, m-au cumințit repede.

N-aș putea spune că n-am încercat! Numai că atunci cînd (…) repede începea degenerescența. Cînd omul pe care-l împodobeam cu calități superbe se dovedea a fi totuși o biată făptură măruntă și meschină, totul se sfîrșea evident din „vina mea”. Așa se face că tot ce mi-a hărăzit viața, din toate sentimentele pe care le-am încercat, unul singur a lipsit întotdeauna: acela al femeii părăsite. Este singurul lucru pe care nu-l cunosc. Adeseori m-am întrebat ce simte o femeie care e dezavuată, oare cum este acea amărăciune, care se pare că este foarte autentică și puternică, pe care o lasă o iubire ce te părăsește! La mine, cînd începea să nu mai rimeze, să nu mai existe același ritm în interpretarea sentimentelor totul se transforma într-o plictiseală care mă irita. Și … părăseam, lăsam totul baltă. Să fiu oare incapabilă de o iubire adevărată? Atunci de ce-i iubesc atît de puternic pe ai mei? De ce nu mi-am pierdut mințile în tragedia care mi-i i-a răpit pe Bujor și (pe) Selina? Mulțumesc cerului pînă la sfîrșitul zilelor mele că m-a salvat. Faptul că Dumnezeu m-a ajutat să găsesc drumul spre el, numai acest fapt m-a împăcat din nou cu viața. Deci probabil că pot iubi, dar cumva altfel. Legătura pur sexuală nu-i în stare să mă rețină atunci cînd intensitatea sentimentelor scade. Dar de ce scade întîi la mine? Și totuși, nu cunosc ceva mai perfid ca acest sentiment (iubirea), care însoțește obligatoriu (în cazul meu) relația sexuală: este teribil de prezent atunci cînd lipsește!

Cînd îl întîlnesc pe R. (este vorba, foarte probabil, despre însuși rabinul șef Moses Rosen!!!) simt cum devin crispată de bucurie și entuziasm. Cirill Cropp avea aerul unui om care, degajat și zîmbitor, cunoscuse tot ce-i bun pe lumea asta. Franceza mea șchioapă se încîlcea, dar el, fermecător, nu băga de seamă, glumea și mă făcea să rîd. O, ce mai rîdeam în vacanța aceea din Deltă! Cînd eram copil se dădea lumea în vînt după deșteptăciunea mea! În preajma lui Cirill îmi revenise deșteptăciunea și ceva în plus, veselia – pe care n-o  avusesem atunci.

Acum, acum mi se pare că există cineva pe lume care se gîndește la mine! Și asta îmi face bine. În atmosfera extrem de modestă, odată cu brusca restrîngere a orizontului, închisă în limitele ascezei, singura posibilitate de comunicare este caietul acesta – deci disciplina scrisului îmi impune un scop. Poate că totul îmi afectează simțul perspectivei. Totuși existența lui R. îmi alimentează existența și mă împiedică să mă resemnez. În ceasurile moarte și albe din nopțile prea lungi, m-am gîndit dacă merită să mai fac eforturi pentru o cauză în care nu mai crezi. De cînd a apărut R. nu mă mai preocupă acest lucru.

Melodii dulci ce leagă vremuri apuse pentru mine să speranțe viitoare mă învăluie ca o primăvară sub un cer înstelat. Și astfel aștept … aștept suflul unui răspuns. Oare nu mă vede? Sînt o podoabă scăpată dintr-un dezastru și îi aduc esența lumii. Nu mă vede? I-aș aduce ambrozie pentru jertfă și mirt pentru adorare. Îl simt prea greoi, într-o situație delicată. Deși eu fac tot ce pot pentru a-mi disciplina trăsăturile într-o expresie serioasă, chiar gravă – așa cum am făcut și la ultima întrevedere. Deși sînt dornică să explorez cu privirea masculinitatea din el, fără să se vadă emoția. O Doamne, ceasurile care se prefac în clipe și clipele care se prefac în ere geologice! Uneori cred că eu privesc primăvara prin niște geamuri închise, acoperite de perdele trase. Nu cumva crede despre mine că sînt lipsită de bun simț? Vai ce senzație de irealitate mă stăpînește!

M-a măsurat, fără îndoială, m-a cîntărit și judecat după canoanele sale: nu-s potrivită nici pentru gustul, nici pentru idea pe care o are despre femeie: nici destul de „ușuratică”, nici destul de gravă și serioasă. Și poate chiar neîndemînatică!?

Cînd va înțelege că problemele care ne stau în față sînt ale amîndorura, de acum înainte și pentru totdeauna? (După părerea mea, era, din păcate pentru ea, mai curînd o fantasmă, o dragoste neîmpărtăşită, așa cum cred că se va deduce ceva mai departe în Jurnal! – nota D.G.)

(Postare XVI)

Pînă acum, numele meu suna ca o scrisoare de recomandare ce dă naștere în ceilalți la un fel de metamorfoză psihologică. Nu cumva acest fapt a cristalizat în mine o optică deformată? Nu cumva acest „amănunt” a contribuit la hotărîrea de a-i scrie lui Ceaușescu, solicitîndu-i sprijinul pentru plecare? Dacă mă gîndesc bine, o pun pe socoteala felului meu năvalnic, imperios; și totuși …

(originalul scrisorii trimise lui N.Ceaușescu, la 25 aprilie 1979, de fapt o încercare disperată de rezolvare a problemei cu viza de ieșire din țară, este reprodusă  alăturat; cît despre „profundul respect” pe care mama i l-ar fi purtat lui Ceaușescu, este evident că așa cereau cutumele unei astfel de solicitări scrise șeful statului, nimic mai mult – nota D.G.)

25 aprilie 1979

Azi am trimis la Comitetul central (al PCR) o scrisoare lui Ceaușescu. Alexandru n-a vrut să o semneze, așa că m-am hotărît să o semnez eu. El doar a dactilografiat-o la mașina de scris:

Mult stimate Tovarășe Președinte al Republicii Socialiste România

Subsemnata, Neaga Graur, aduc la cunoștință înaltei domniei voastre personalități următoarea situație:

Președintele Asociației de Prietenie România-Israel a invitat pe acad. Alexandru Graur și pe mine, soția lui, să facem o vizită în statul Israel. Invitația a fost adresată în luna februarie a.c. Am depus invitația și o cerere de plecare, dar nu am primit nici un răspuns. Recent, invitația de a vizita Israelul a fost repetată de către primarul orașului Tel Aviv. Am depus copie și după această invitație, dar am rămas tot fără răspuns, deși ni s-a dat asigurarea că vom primi aprobarea în timp util. Cum timpul favorabil unei vizite se scurtează (vor începe curînd căldurile de vară – greu de suportat acolo de către europeni), ne adresăm înaltei dv. solicitudini, în speranța unui răspuns favorabil.

Singura mea scuză că vă răpesc timpul dv. prețios cu o problemă ce se putea rezolva de mult o constituie faptul că există antecedente în ce mă privește: un an întreg am așteptat răspunsul pentru o călătorie în Belgia, unde fusesem invitată să țin cîteva conferințe; răspunsul nu a venit nici pînă azi (au trecut patru ani).

În nădejdea că de astă dată voiajul se va putea efectua grație înaltei dv. intervenții, vă rog să primiți asigurarea profundului respect pe care vi-l port.

25.IV.1979

Neaga GRAUR

Bd. Ana Ipătescu 12

Originalul scrisorii adresate lui Ceaușescu, dactilografiată de prof. Al. Graur

Ce ume face din Am. (foarte probabil este vorba despre Amalia, soția lui Moses Rosen!) o femeie atît de bine conservată? Gradul ei ridicat de opacitate față de experiență sau buna ei digestie, moștenită fără îndoială de la strămoși (sau poate amîndouă)?

Cu două săptămîni înainte de Purim l-am întrebat pe R., în scurtul răgaz ce-l aveam la îndemînă, lucruri fără importanță, încercînd să-i captez atenția. El răspundea pe deasupra, fără să mă privească, cu un aer ușor detașat, și parcă voind să termine flăcăreala fără noimă. Pînă cînd, luîndu-mi inima în dinți, am vrut să știu cînd va fi următoarea sa conferință (deci cînd îl voi vedea). A înțeles! M-a privit un moment în tăcere. Și în lumina strălucitoare, magnetică a ochilor (săi) căprui, am simțit că trăiesc o clipă stăpînită de impulsul de a mă dărui lui cu toată ființa. Privirea (lui) mă străbătea pe mine, care stăteam dreptă, așteptînd răspunsul – care s-a dovedit mai tîrziu o amarnică înșelăciune și o lovitură în moalele capului, la care nu mă așteptam. De ce? Sînt hotărît nebună!

Am trăit protejată de un dublu scut: al lui Alexandru și al meu propriu – și astfel am căpătat o neîncredere constantă față de tot ce-i mărunt, facil și vulgar. De ce a recurs R. la o armă meschină și atît de urîtă? Sînt oare de vină eu, cu idealismul meu avîntat și exigent, pe care l-am concentrat asupra lui? M-a cuprins brusc o apatie în care nu mai simt nici un fel de impuls, nu aud glasurile care mă cheamă din afară; nici frînturi din propriile mele gînduri nu-mi mai aduc pe neașteptate imagini, ca altă dată. Viața parcă s-a oprit în loc. Așa că mi-am reluat obiceiul de a-mi nota, de a lua la disecat propria-mi existență. Mă simt timidă, și rușinată de dorințele mele nelalocul lor. Am același obraz cînd îl privesc în oglindă, dar parcă (sînt) împietrită și ochii au ceva grav și gînditor, care privesc fără să vadă pe nimeni. Am pierdut obiceiul de a distinge esențialul de neesențial și viața e searbădă, goală.

Sentimentul acesta e sporit de muzica melancolică pe care anume o caut la radio. E plăcut numai cînd trec singură de-a lungul șoselei prin umbrișul verde adînc al copacilor așezați în șiruri lungi și drepte. Atunci, în apusul soarelui și apoi în luna ce plutește fantomatic, ireală, depărtată îmi spun că bucurii sînt (doar) oamenii care trec pe lîngă mine fără să-i văd, (și) care sînt sigur mai simpatici și nu așa de închiși și (de) rezervați ca mine.

Și totuși ieri, la recepția din casa ambasadorului Israelului, am simțit o clipă fericirea cînd o femeie de lîngă mine i-a rostit numele, menționînd că se (va) întoarce curînd în țară.

Aș vrea să-l văd. Să fie amabil și fermecător, cu vocea aceea care constituie o promisiune că el personal, cînd are grijă de cineva – mai devreme sau mai tîrziu – acelui cineva i se deschid lumi întregi, necunoscute, cu succesiuni de posibilități magnifice. Oare liniile trupului meu perfect, cizelate în dimensiuni reduse, de o delicată frumuseţe – care a încîntat ochiul atîtor sculptori – lui ce îi spune, oare? Mi-ar plăcea să-i văd ochii opriți asupra mea cu afecțiune și tandrețe. De ce sînt acești ochi altfel decît cei ai bărbaților pe care i-am cunoscut și între care am trăit? Au o anumită blîndețe, necircumscrisă de evenimente, nesemănînd deloc cu comportamentul jurnaliștilor, de pildă. Mai simt în ei o delicatețe susținută consecvent, ce se deosebește de jovialitatea brutală și camaraderească a oamenilor din meseria mea.

Are un fel de scepticism ironic, un umor lipsit de speranță și totuși amuzant, care mă pune în încurcătură. Îmi suspectez capacitatea mea de a produce impresie asupra lui, deci o impresie definitivă. La el captivantă e inteligența. Și vocea. E un fel de melodie care uneori pare că se stinge, alteori e un cîntec îndreptat spre cucerirea lumii; și totuși se simte în ea un autocontrol, un strat de duritate se ascunde în ea, autodisciplinată de către propriile sale virtuți.

Cînd mă gîndesc la felul cum își organizează timpul am impresia că totul trebuie să aibă plinătate. Iar momentele de tranziție, și ele au însemnătate pentru odihnă sau … dragoste? Ce-și alege el din bazarul lumii? Uneori mi se pare de o complexitate din care lipsește inocența sau puritatea. Iar simplitatea comportamentului, pacea și bunăvoința ce stăpînește cuplul lor, accentul pus pe virtuțile simple, s-ar părea că e rezultatul unui tîrg obținut prin lupte de care eu n-am să știu niciodată. Se află amîndoi exact în punctul în care arată în așa fel, că toți ceilalți par stîngaci prin comparație cu ei. O Doamne, îl iubesc, îl iubesc! Ar trebui să fiu fericită, să zburd și să înfloresc.

Este cu totul altceva decît acel declic ce se produce în preajma lui Av. (Avgar?), care mă dorește atît încît nici nu se controlează. Drept (pentru) care soția lui a început de la o vreme să se îmbrace impecabil și să-și acorde o atenție pe care n-am văzut-o la ea niciodată, în cei trei ani de cînd o cunosc. Dar el, declicul, deși mă invadează pînă la sufocare, nu-mi dă starea poetică pe care mi-o inspiră R. Nici pe departe. Dar poate că umorul politicos, de o precizie ce-l face să semene a uscăciune al lui Av. se datorează faptului că nu cunoaște destul limba și asta îl pune în inferioritate. Oare numai asta? Nu, sigur nu! E fascinant să fii în lumea lui R. Dar și primejdios! Are reacții imprevizibile. Și se pare că cea mai mare plăcere a lui e să facă surprize (sărbătorirea scriitorului Peltz m-a lăsat perplexă, ca și Paștele de anul ăsta). Energia pe care o depune pentru astfel de spectacole e disproporționat de mare în comparație cu importanța lor. Cred că are puterea fascinantă de a se face iubit, răpindu-le celor ce se îndrăgostesc de el capacitatea de a-l vedea critic. E o experiența cu totul remarcabilă să fii inclus în lumea lui. Oamenii au impresia că le rezervă fiecăruia o situație specială, o unicitate superbă. Are capacitatea de a cîștiga pe oricine, cu o considerație desăvîrșită, ce se manifestă atît de repede.         Cînd sînt în mijlocul lor mă simt ca în voiajurile din Grecia sau în ceasurile cînd stăteam de vorbă cu arabii; cel mai neînsemnat pescar din Pireu sau orice conducător de cămile aveau mai multă subtilitate decît aș fi avut eu în treizeci de vieți. Rafinamentul comportării oricărui grec sau arab mă depășeau și, sub zîmbetul lor subțire, politicos, simțeam „barbaria” mea.

(Postare XVII)

–         Adresa Secretariatului general al Consiliului de miniștri nr. 135, 148-152/XVII, din 27 aprilie 1979.

 –         Hotărîrea C.C. al P.C.R. nr. H 1530/1979

Prin aceste decizii s-a dat aprobarea unei plecări în Israel pentru două săptămîni. Aprobarea aceasta am primit-o sîmbătă 5 mai, dar eu personal nu pot adresa cerere de pașaport (eliberarea lui) prin Academie, ca Alexandru, ci (numai) prin Secția de miliție, care nu primește (astfel de cereri) decît marțea. Deci marți, 8 mai, voi depune cererea pentru pașaport. Poate că va fi primită! (din cîte se vede, fusese aprobată cererea disperată pentru plecare, adresată direct lui Ceaușescu!)

7 mai 1979

L-am văzut azi pentru cîteva clipe (pe R.?) și am schimbat cîteva cuvinte. Privindu-l îmi venea să-l parafrazez pe Kissinger: există oameni pentru care puterea este cel mai puternic afrodisiac (de fapt, fraza lui Kissiger: puterea este cel mai puternic afrodisiac).

L’Express din 5 mai conține un articol: un hormon în ajutorul osului. Este vorba acolo de fenomenele de osteoporoză, ce se accentuează după începerea menopauzei. În 1961 biologul canadian Harold Copp a dedus existența unui hormon secretat de paratiroidă; l-a botezat calcitonină. În 1964 doi medici din Harvard, Philip Hirsch și Paul Munson au descoperit calcitonina la șoareci, dar în (glanda) tiroidă. Un an mai tîrziu, prof. Milhaud a stabilit existența ei la om și a început primele tratamente. Trebuie deci calcitonină (care nu e o carență de estrogeni, cum se credea cînd se accentua osteoporoza), cîte cinci micrograme de calcitonină pe săptămînă timp de trei luni. După două luni de pauză se reia în același ritm și doze, pînă la sfîrșitul vieții. Cu condiția ca osteoporoza să nu fie prea avansată; adică să mai existe celule receptoare de calcitonină. Degenerescența le afectează și le distruge.

___________________________________________________________________________________________

(Mama relatează în continuare o surprinzătoare poveste de dragoste petrecută cu un bărbat pe nume Ali, despre care Tania Lovinescu mi-a spus că ar fi făcut parte din familia regală marocană, probabil frate sau văr al regelui Hassan al II-lea)

De cîte ori mă întorc cu gîndul la Africa îmi revine în fața ochilor alcătuirea suplă de raze și umbre ce se unduia deasupra barului la care stătea Ali, întorcîndu-se necontenit spre mine, în timp ce eu priveam palmierii neclintiți care țineau țărmul golfului. Mă uitam la ei și constatam cu un stoicism jovial că m-am îndrăgostit. Bineînțeles, în felul meu: cu un fel de idealism dezlănțuit și plin de exigențe.

Apatia avea să înceapă mai tîrziu, în … Europa. Cînd străbăteam cu trenul Italia și Spania îmi aduceam aminte de respirația domoală a coastelor africane, care cu suflul lor spulberau praful de pe cactușii uriași în formă de limba soacrei. „Am să vin în Europa … în România … ”, spusese el. Fusese o promisiune prematură, pentru că nu avea să se mai ducă niciodată, nicăieri.

Ar fi trebuit să-mi dau seama, oh … ar fi trebuit … Numai că mintea mea nu făcea speculații cu privire la relațiile unuia față de celălalt. Nu eram interesată decît de atitudinea față de mine însămi. Percepeam o plasă de legături plăcute care aveau să mă distreze excelent. Și așa a (și) fost … dar numai la suprafață. Nu, nu vedeam decît priviri curioase sau aprinse de dorințe; ele cădeau asupra mea ca un cîntec îndreptat spre cucerirea lumii. Nu vedeam în adîncimea lor duritatea inflexibilă și nici cruzimea … nu vedeam atunci decît lumina incendiară din ochii lui Ali; nu auzeam decît o suită de Bach, una (care din cele șase?), în timp ce respirația întretăiată a lui Ali – de parcă ar fi urcat un deal în fugă – mă amețea.  O, clipe unice, imagini ce îmi vor răsări întotdeauna cînd voi asculta o suită de Bach! Înfloream atunci, nesesizînd complexitatea relațiilor și lipsa lor de inocență. Ali mă studiase însă. În profunzime. Și cînd îmi întindea în față comori din bazarul lumii știa ce face, deși îl vedeam frisonînd. Cred că miza pe comportamentul meu simplu, binevoitor, naiv, care intra în calculele tîrgului disperat pe care-l încheiase și despre care n-am știut nimic niciodată, pînă ce mi-a parvenit (prin Le Monde) știrea îngrozitoarei sale morți. Nu, nu bănuiam atunci prin ce purgatoriu trecea sufletul lui, și nici cît reprezentam eu, înflorită acolo în peisajul cu mimoze, arbori de plută și eucalipți parfumați. În localurile cu băuturi tari și bărbați puternic bronzați, îmbrăcați în alb, cu femei în rochii de seară minunate în perle și diamante, sub luminile trandafirii ale reflectoarelor, murmurul vocilor era cînd în surdină, cînd puternic – iar eu simțeam oriunde aș fi fost privirile sfredelitoare ale lui Ali. Atunci îmi atingeam cu degetele camelia parfumată înfiptă în mătase pe sînul sting și privirile lui se abureau. De ce atîta patimă, mă gîndeam, de ce? Mă aplecam la întîmplare peste rodii, migdali sau vițele legănătoare, ca să nu mi se vadă fața în văpăi. Așa că în lumina roză sau portocaliu albastră, părul meu, care devenise din blond alb, părea că scoate scîntei, năvălind peste obrajii arși de soare, avînd culoarea castenelor. Cred că numai liniile trupului și părul meu ca platina (desigur vopsit!), mă trădau: europeană. Apoi plecam prin hățișuri de oleandri și iriși, trăgînd cu urechea la sunetul neauzit al pașilor lui Ali. Felul lui de a se purta era liniștit și numai ochii ascunși de lentilele fumurii trădau patima devoratoare și devastatoare. Cînd îi surprindeam privirea tresăream înspăimîntată. Atunci izbucnea rîsul lui sonor – iar eu, aspirînd adînc miresmele tari ale grădinii africane mă gîndeam că ea este pentru mine centrul lumii în care eu stăteam, vibrînd electrizată ca răspuns la prezența lui fizică. Și asta se întîmpla regulat. Orice fel de discuții, plăcute sau nu aveau loc în jurul nostru, el le lăsa să se rezolve de la sine. Își păstra calitatea lui personală pentru un efort de mari proporții, așteptînd momentul încărcat de semnificații pe care numai el îl știa. Iar mie îmi da conștiința că ceva minunat se va petrece. „Cînd te întorci în Europa?, m-a întrebat în seara următoare după ce cunoștința noastră se legase. Cînd?” Și nu s-a lăsat pînă ce nu mi-a aflat programul. Încă de atunci, de la întrebarea aceea, am avut certitudinea că se va petrece ceva memorabil. O anumită celebritate în meseria mea și mai ales contactul cu oameni celebri îmi dăduseră senzația netă că umanitatea este alcătuită din figuri memorabile, dar care erau (toate) marcate de semnul reușitei. Probabil această ambianță a contribuit la formația mea și la intoleranța mea pentru surogate. Chiar în distracțiile cele mai întîmplătoare. Probabil aceasta (intoleranța) m-a făcut totdeauna să detest improvizațiile ridicole și trecătoare ale ținuturilor sufletești de frontieră.

Îmi plăcea în seara aceea acel sociolog francez a cărui cordialitate devenise o realitate socială, în loc de o aserțiune oarecare, și apoi o re-aserțiune a propriei limpezimi mintale, pe care încerca să o apere prin detașare de deșertăciunea celorlalți. Puncte aurii (licurici?) pluteau în jur, venind din cerul întunecat, iar eu mă simțeam îmbătată de farmecul serii.

„Ce-ți place în presa sovietică?, m-a întrebat ambasadorul rus, zîmbind dulceag și topind (tot) farmecul în care pluteam. Dar în pictura rusă?” Simțeam că l-aș fi zgîriat cu plăcere. Simțeam în el produsul unei lumi speciale, aceea care îi privește pe intelectuali, și în special pe (cei) români, ca fiind caracterizați de (un) snobism incert și confuz. Simțeam că se bucură de propria lui ignoranță și vedeam cum se manifestă cu o grosolănie deliberată. Dacă ar fi fost la el acasă s-ar fi găsit ușor cineva care să manifeste o admirație evlavioasă față de el. Dar aici? Cu mine?

N-aveam nimic să-mi reproșez, dar făceam parte din categoria femeilor epocii mele, care participau la războiul provocat împotriva bărbaților. De fapt, eu eram numai o ardentă adeptă a luptei pentru egalitate. Dar de fapt asta intra într-un război a cărui amploare aveam s-o constat peste ani. Război în toată regula, ca toate războaiele crude, sinistre. Femeia care-i provoca la luptă pe bărbați ar fi trebuit să știe, dar a aflat prea tîrziu, că dacă nu obții o victorie definitivă, ești de-a dreptul distrusă, ruinată pe viață – nu mai vine dinspre tine decît un vag și trist ecou, ca dinspre un zid căzut în ruină. Dar cum temperamental sînt dotată pentru luptă, deși slabă și delicată, nu m-am putut resemna niciodată, iar arma – condeiul meu – mi-a servit chiar și atunci cînd nu mai aveam putința să public în țara mea.

Nu m-am ridicat ușor în picioare. Am trecut ani în șir prin ceea ce oamenii numesc „o blîndă nebunie mistică”. Faptul că am devenit credincioasă, că l-am descoperit pe Dumnezeu, a fost socotit ca o dovadă a nebuniei mele reale. „E prea delicată, săraca, se spunea atunci. E prea delicată și dacă n-a înnebunit pentru balamuc, a înnebunit după biserică. La asemenea lovituri nu rezistă decît firile grosolane, puternice, pe cînd ea, cu inima ei generoasă, cu sensibilitatea ei, cu constituția ei fragilă! Biata de ea!” Așa că, biata de mine, am reluat condeiul (în mînă). N-am mai înfruntat bărbații, viața. N-am mai intrat în luptă directă. Nu i-am mai privit în față pe toți cei care altădată mă înconjurau. Am început să-i descriu!

Fruntariile ce se cereau cercetate erau prea puternice, deveniseră inacesibile pentru mine. Foarte bine! Le voi picta în culori cît mai reale, din amintiri.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Și totuși. Și totuși se pare că R. își dă seama de situația mea disperată. Are uneori un fel de privire plină de caldă pasiune, aproape ca o pasiune sexuală, cînd mă privește. Dar eu nu mă plîng. Iar el nu mă întreabă?! De cîte ori s-a întîmplat (cu greu) să avem o conversație în doi, expresia feței sale nu încuraja nimic.

Cum spune Kisinger? Cel mai puternic afrodisiac e puterea!, parcă așa ceva. Deși are o flatantă atenție pentru mine cînd sîntem în public. Ce fel de tîrg disperat o fi încheiat cu zeii acestei țări? 

–––––––––––––––––––––––––––––––––-

O, draga și neuitata grădină africană, inundată de muzica lui Bach! Pe cărările ei albe mărginite cu mimoze pătrund de cîte ori mă îneacă amărăciunea. Privesc pini înalți și eucalipți, ascult șoaptele serii, aspir miresmele tari ale florilor cu petale transparente și delicate. Eram destul de tăcută atunci. Veneam din altă lume și atitudinea mea politicoasă, care era cam uscată, stîrnea mirare. Numai în clipa cînd străinii – simțeam asta – începeau să nu se mai simtă în largul lor în fața unei asemenea economii de cuvinte și gesturi, cum manifestam eu, începeam o discuție oarecare, cu un vîrtej febril (de cuvinte) care mă surprindea și pe mine. Așa că îl părăseam, readucînd atmosfera la punctul de plecare. Iar eu rămîneam, simțeam cum rămîn timidă. Ali m-a pus în largul meu. Grație lui am recăpătat rapid alura și conversația de femeie bine crescută, deșteaptă, activă, cultivată. În parcul de la Mogador (oraș turistic din estul Marocului, azi Essaouira), acolo unde la cîteva sute de metri sub picioarele noastre vuia oceanul, mi-am recăpătat adevărata mea identitate; eram din nou stăpînă pe mine, calmă și ușor ironică, cum mi se întîmpla întotdeauna cînd simțeam un bărbat înnebunit de dorință. Am început din nou, chiar în mediul atît de străin mie, să-i iubesc pe oamenii care treceau pe alei, și să mă gîndesc la cumpărături (!). Îmi revenise vigoarea; mă simțeam proaspătă, priveam nemișcată valurile violete, în timp ce în auz îmi picurau șoaptele lui. Strălucirea lui, elocvența lui, silueta lui, lirismul lui cald, topite în cuvinte, se răsfrîngeau ca o muzică în mine. Eram romantică, bineînțeles. Firea mea romantică era satisfăcută de miile lui de precauții învăluitoare. Nu, nu prea fusesem răsfățată în acest fel. Uneori cuvintele lui nu mai ajungeau pînă la mine, ascultam bătăile inimii lui, erau niște sunete surde, grele. Țin minte pînă azi ritmul acelor bătăi; ale acelei inimi care a încetat de mult și pentru totdeauna să mai bată!
Și apoi, deodată, capul acela cu zulufi caraghioși ai bătrînei franțuzoaice, care a apărut printre tufele înalte de rozmarin. Semăna cu un cățeluș frizat. Dăduse la o parte ramurile înflorite și stătea acolo tăcută, privind spre noi. Abia cînd am izbucnit în rîs și Ali m-a privit uimit, s-a mișcat. El nu înțelegea, dar cum eu mă înecam în rîs, urmărind privirea mea, s-a întors deodată și, văzînd-o, a strîns cu putere fălcile și am simțit cum se încordează, plin de furie.. Cred că așa trebuie să fi arătat oamenii care trimiteau vrăjitoarele pe rug. Nu mi-am dat seama că gîndisem cu voce tare, decît cînd l-am auzit pe el spunînd printre dinți că, deși e împotriva torturii, pe asta ar trimite-o el pe rugul căruia cu mîna lui i-ar da foc.
„Bineînțeles, toți avem un cod moral”, îi spunea el în aceeași seară bătrînei domnișoare, liniștind-o. În lumina palidă a lumînărilor aprinse pentru supeu, ascultam neclintită, în timp ce biata femeie mă urmărea din ochi mai mult pe mine, decît pe el. „Ei da, e foarte frumoasă, spunea bătrînica, neslăbindu-mă din ochi; în fața unei asemenea zeițe, nimeni nu rămîne indiferent!” Mi-aduc aminte cum m-am examinat rapid în oglinda ce ne cuprindea pe toți, și masa la care eram așezați. În apele ei adînci răsărea, printre lumînări, un cap pe care nu-l mai recunoșteam. Flăcările pîlpîitoare puneau lumini și umbre pe umerii goi și pe părul căruia soarele african îi dăduse străluciri metalice. Ochii întunecați căpătaseră un fel de foc fosforescent. Mi-am plecat pleoapele. Mi se părea indecentă strălucirea privirii aceleia. Apoi m-am mințit singură, spunîndu-mi că de vină sînt candelabrele, ce ning peste noi asemenea lumini pîlpîitoare. Dar nu era așa. Nu era deloc așa. Dovadă că l-am urmat ca dusă de vînt pînă la capăt, înflorind în acele zile și nopți, ele iradiind de grație și eu de bucurie. E bine că au existat acele zile și nopți. Binecuvîntate fie ele. Iar el, omul care m-a făcut să înfloresc ca niciodată (amintirea lui), a fost un cîntec la început abia auzit; un cîntec asemenea unui fum ce se ridică încet, foarte departe în timp, foarte departe și care a rămas închis în inima mea pentru tot restul vieții.

(Sfîrșitul primului caiet)

(Postare XVIII)

                                                            Caietul nr. 2

 

La o masă festivă împreună cu Paul Niculescu-Mizil, pictorul Viorel Mărginean și soțul, prof. Al. Graur. Fotografie de Vasile Blendea

25 mai 1979

În fine am pașaportul, biletele de avion și taiorul de stofă confecționat special pentru călătorie. La 12 iunie vom pleca, eu și Alexandru spre Israel. Voi vedea Ierusalimul! Mi se pare că visez! Am dorit ani în șir să plec și toate încercările se izbeau de un zid. Tot ce proiectam, plănuiam, organizam, totul, absolut totul eșua. Și cînd în fine, mi-am dorit o simplă plecare, oriunde, numai să fie peste hotare, dorința mi s-a împlinit! De ce? De ce mi s-a hărăzit acest voiaj? De ce la Ierusalim? Cine poate cunoaște vreodată voința ce ne guvernează și ne călăuzește pașii? Cine? Îmi doream cu disperare să plec. Oriunde, în orice condiții. Mă apucasem să învăț englezește, convinsă fiind că mai devreme sau mai tîrziu voi trăi în America. Dar n-a fost așa! Cel puțin pînă acum. Lucrurile și cursul vieții mele au luat o întorsătură neașteptată. De altfel, tot ce am trăit după ce devenisem credincioasă, totul a fost de neînțeles și în același timp minunat. Deşi nu-mi dădeam seama întotdeauna. Mai întîi am fost surprinsă de impulsurile mele, cîteodată atît de imperioase de parcă primeam o poruncă: du-te la biserică. Pentru ca, ajunsă acolo, să încep să mă rog şi să aprind lumînări pentru toţi cei ai mei şi cei din jurul meu, pentru prieteni, oricît ar fi fost ei de departe şi pentru cei trecuţi în nefiinţă.

Am fost surprinsă constatînd că de cîte ori urmam impulsul, ivit cu o intensitate și o bruschețe egale, se întîmpla ceva: un accident, o boală, o întîmplare neplăcută cuiva dintre persoanele pentru care mă rugasem și care scăpa miraculos din necazul căzut.  Așa a fost cu preotul care mă ajutase să mă apropii de Dumnezeu și de credința în el (este foarte probabil vorba despre preotul Dimoftache, de la biserica Sf. Visarion, aflată la cam 150 de metri de casa din Bd. Ana Ipătescu – nota D.G.). A căzut de pe o scară înaltă în biserică, pe cînd curăța candelabrul cel mare. S-a întîmplat în vara anului 1971, într-o dimineață. Abia mă trezisem. Mi-am pregătit cafeaua. Am turnat-o în cești. Dar n-am apucat să o beau. Brusc am simțit nevoia să mă duc la biserică. Atît de poruncitor simțeam în mine ordinul de a pleca imediat că, de grabă, îmi tremurau mîinile în timp ce mă îmbrăcam. Apoi am renunțat să mă mai piepten. Mi-am pus zorită o basma și destul de anapoda îmbrăcată am alergat pe stradă. Și cînd mă gîndesc acum, îmi vine să rîd de mine însumi! Eu, care sînt atît de meticuloasă cu propria mea ținută și care n-aș ieși pe stradă înainte de a mă dichisi cum se cuvine, ca să am aspectul cel mai îngrijit cu putință!

Am alergat deci, nepieptănată și nefardată. Am intrat cu răsuflarea tăiată în biserica tăcută și goală și am zărit deodată candelabrul stînd spînzurat pînă aproape de pămînt. Numai după ce mi-a explicat femeia de la lumînări ce se întîmplase am înțeles că venisem acolo într-un suflet (ca) să mă rog pentru preot. Acela a fost primul semn de cînd mă apropiasem de divinitate, primul semn care însemna pentru mine porunca să mă rog pentru cei din jurul meu. Apoi am înțeles că trebuie să mă rog pentru cei departe de mine. Pentru iubiții mei Bujor și Selina, pentru tata și pentru toți cei care însemnaseră ceva în viața aceasta pămîntească a mea. Altă dată, la fel de semnificativă, a fost aceea din ziua cutremurului (4 martie 1977), cînd plecînd după-amiaza pentru treburi urgente, ce nu sufereau amînare – o rețetă pentru Alina, grav bolnavă, un articol al lui Alexandru, ce trebuia numaidecît să ajungă în redacție, o vizită la medicul unde aveam oră – am simțit deodată că nu mai pot pleca. Și pentru că erau prea urgente treburile mele, mi-am spus în gînd, cu hotărîre: mîine! Mîine mă voi duce (și) la biserică, nu acum. Nu acum! N-am vreme. Dar, odată intrată în mașină și cu cheia în contact, punînd mîna pe volan, am simțit că îmi este peste putință să plec! Ceva, ceva mai puternic decît voința mea, și mai imperios decît treburile mele, mă țintuia pe loc. Am coborît din mașină și m-am dus să mă rog. Dar cum nu știam pentru ce o fac, am aprins lumînări pentru toți cei de care mi-am adus aminte atunci. Apoi, împăcată, mi-am văzut de drum. Bineînțeles că ratasem toate întîlnirile. Așa că vrînd-nevrînd le-am lăsat pe a doua zi. Era ora 6 (seara) sau poate mai mult cînd am ieșit din biserică. La ora 9,20 ne-a scuturat un cutrumur care a afectat orașul mai mult decît cele două războaie la un loc.

(Postare XX)

Apoi au fost alte întîmplări și peste care trec. Am început deci să învăț englezește, puternic decisă să plec. Dar în ajunul Paștelui, cu cîteva săptămîni înainte, am intrat într-o stare de enervare pe care nimic și nimeni n-o potolea. Mă linișteau orele în care, concentrată pe învățătura limbii atît de necunoscută mie, îmi absorbeam întreaga atenție. Pînă cînd, dintr-o dată, nici cursurile de engleză nu mi-au mai putut topi iritarea în care intrasem fără scăpare. În casă la noi clocoteam eu și Alexandru, într-un cazan cu fiere și oțet. Eram amîndoi la un paroxism de atîțare ce topise orice umbră de înțelegere între noi. În seara de marți sau poate joi a săptămînii care preceda Paștele evreilor (unde primisem invitație și unde Alexandru hotărîse că n-avem să ne ducem), deci în seara aceea, întorcîndu-mă de la lecțiile mele de engleză, am simțit că sînt prea nervoasă pentru a intra în casă. Mi-am lăsat deci caietul și manualul în mașină. Am încuiat-o. Apoi am plecat pe jos, fără nici o țintă; pur și simplu mă duceau pașii. Am ajuns în Piața Victoriei. Mi-am privit ceasul. Am hotărît să mă întorc. Am reintrat pe bulevardul pe care locuiesc (Lascăr Catargiu). Îmi rumegam în minte imputările ce urma să i le fac lui Alexandru. Plină de mînie îmi fabricam argumente care mă înfuriau și mai tare. Cînd deodată ceva năpraznic, ceva fulgerător, ceva inexplicabil, ceva ce venea din înălțimi (cuvîntul venea nu e potrivit), ceva cu viteza luminii, de o viteză fantastică, neimaginabilă de o minte umană, a despicat – am simțit asta – niște granițe și m-a pătruns, mi-a invadat ființa cu o asemenea forță, că m-am oprit pe loc. Acel straniu și inexplicabil ce mă invadase mi-a schimbat instantaneu starea. O pace fără seamăn, o stare de extaz, de fericire nemaipomenită mă stăpînea. Am privit bulevardul, copacii, becurile, rarii trecători. Totul era ca mai înainte. Numai cu mine se întîmplase ceva, ce n-avea nume. Ceva ce nu știu nici azi cum să numesc. Am simțit lîngă mine o prezență. Nu îndrăznesc aici să spun cine. Dar mi-a însoțit pașii, a intrat cu mine în casă. Și cînd Alexandru, uimit, mi-a spus ceva, eu am zîmbit și i-am spus cine mă însoțește. Probabil a crezut că am înnebunit. Dar i-am repetat: „Îmi pare rău, sincer, îmi pare rău că nu poți vedea, dar să știi că este aici!” Vorbeam suav și cald, însuflețită de o imensă bucurie. Alexandru m-a urmărit cu privirea. Apoi a venit după mine în cealaltă cameră și (mă) privea tăcut. După plecarea lui m-am privit în oglindă: aveam o figură în extaz. Era ajunul postului din 1978.

I-am spus apoi că ne vom duce sărbătorirea Paștelui evreilor. A acceptat fără nici o împotrivire. A urmat apoi o lungă perioadă în care răspundeam tuturor invitațiilor făcute de Federația comunităților evreiești. Și brusc n-am mai dorit să plec din țară. După atîtea rugăminți și rugăciuni în biserică pentru a fi ajutată să plec, am cerut bunului Dumnezeu să-mi lumineze mintea, ca singură să-mi găsesc calea pe care să merg. Și s-a întîmplat că m-am îndrăgostit. Cu patimă. Luni în șir mă obseda bărbatul de care mă îndrăgostisem și de care aveam tot atîtea șanse să mă aproprii cam cîte aș fi avut față de Everest (cu scuze față de mama mea, am motive să cred că persoana la se referea era însuși rabinul Rosen Moses! – nota D.G.). Cert este că mi-a ieșit din minte idea plecării.

A urmat apoi invitația în Israel. Lungile și complicatele formalități pentru aprobarea pe care nu am obținut-o decît după ce i-am scris șeful statului (a se vedea caietul anterior). Și iată, acum mă pregătesc pentru plecarea în Ierusalim. Ce-mi va rezerva oare această călătorie la care de fapt nu m-am gîndit? Ce-mi este oare rezervat pentru viitor? Ascunse și de neînțeles sînt căile tale, Doamne! Poate că sufletul meu va fi salvat acolo. Poate voi înțelege mai mult și poate mă voi înțelege și pe mine mai bine (foarte frumos spus! – nota D.G.).

Altă dată am fost în stare să trec prin complicații și situații cumplite. Am fost întotdeauna stăpînă pe mine și n-am admis ca cineva să mă ia în posesiunea lui. Faptul că am cunoscut sărăcia m-a împins întotdeauna către o ieșire onorabilă care să-mi asigure existența. Atît! În toți anii care au trecut de cînd m-am căsătorit am fost deplin stăpînă pe mine prin meseria pe care o profesam. Firea mea, esență lipsită de sentimentul pasiunii, a fost în acord cu sistemul în care-mi asiguram independența material. Și cu toate acestea am fost înghițită. Prin plecarea lui Bujor din această lume, uneltele mele de muncă au fost închise (se referă la pensionarea anticipată, forțată, de la revista Contemporanul – nota D.G.) , încuiate în familia mea. Care m-a transformat într-un fel de servitoare (?). E drept, sistemul nostru social a ajutat din plin la confiscarea uneltei mele de muncă. Și acum – acum stau noaptea și-mi scriu neauzită și nevăzută gîndurile.

În rest! … În rest  am încercat cîțiva ani la rînd să-i învăț pe unii oameni din jurul meu alfabetul decenței. Sînt un om sfîrșit? Nu cred! Mai am încă în mînă atuuri nefolosite. Am să scot maximum din ele. Mi-o promit mie însămi.

Apoi, în afara de asta va trebui să-i învăț pe nepoții mei (Alexandru în special) să-și dezvolte capacitățile de adaptare la surprizele inevitabile ale vieții. Va trebui să o fac altfel decît restul familiei, care încercînd să-i apere nu a făcut pînă acum decît să-i frîneze. Vreau să-i învăț să gîndească pentru ei. Altfel, alții vor gîndi pentru ei, îi vor manevra, disciplina, modela după alte interese decît ale lor.

Ce este oare cu Tuca (Oțetea)? Intuițiile ei tulburate de panică… Îi e teamă să meargă mai departe? Sau e înspăimîntată că va trebui să se oprească locului.

(Postare XXI)

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Ce prostie din partea mea să-mi închipui că decența e un lucru care se poate învăța la maturitate de către niște oameni care-ți flutură în fiecare conversație pe dinaintea ochilor ori banii de care dispun, ori relațiile – spre a te intimida și a te face să umbli în vîrful picioarelor. Naiva de mine! Emoțiile lor capătă formă autentică de existență doar atunci cînd e vorba de interesele lor.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

            O, Doamne, cînd mă gîndesc că există oameni care au îmbătrînit fără să afle că spledoarea lumii și a iubirii vine din inimă! Orice femeie sau bărbat cînd au ajuns să înțeleagă asta se cufundă nu numai în pasiunea dragostei, ci în pasiunea universului și atunci stăpînesc totul fără întrebări, mirări sau regrete! Pentru că atunci orice formă a raționalului se topește.

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

            Ce-i cu mine? Sînt liniștită și letargică în anumite perioade ale zilei; dar sînt zile cînd asemenea stări sînt întrerupte de certurile pe care le provoc eu, și în care explodez pe neașteptate, sau și mai uimitor: simt că am perioade cînd seduc bărbații! (cu infinite scuze pentru nepolitețe, cred că erau stări clasice de pre-menopauză! – nota D.G.)

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Doamne, ce tare mă obosește Tuca. Pe care trebuie mereu s-o trag afară din ea însăși!

Ce respectă ea? Virtuțiile și curtoaziile subtile prin care cei din clasele privilegiate se recunosc unii pe alții; manierele sînt de un fel pentru astfel de oameni și altfel de maniere sînt rezervate celor din categoaria a II-a. Oh, insolența rece a celor cu bani, cu relații, cu putere… Dar cînd trăiești toată viața menajînd susceptibilitățile altora, hrănindu-le vanitatea, atunci îți mai dai (oare)  seama dacă e ceva de respectat? – și ce anume, la ei? Ce e de respectat, ce anume trebuie să respecţi la cineva pe care trebuie să-l adulezi continuu?

Vineri 1 iunie

Am fost la Tania! Atmosfera: mă întrebam continuu dacă de fiecare dată cînd îmi arde inima, nu cumva constat că îmi e prietenă mai bună decît crezusem înainte.

12 iunie

În fine, după alergături și complicații de tot felul azi plecăm în Israel. Am fost la preot, care s-a rugat pentru mine, să-mi ocrotească prea-puternicul drumul. Ajută-ne, Doamne!

29 iunie

Ne-am întors din Israel. A fost o călătorie minunată (din păcate nu există în  Jurnal nici o însemnare legată de această vizită; e posibil ca mama să fi scris note de călătorie într-un alt caiet, din păcate pierdut  – nota D.G.). Îți mulțumesc Doamne că mi-ai auzit rugăciunea: mi-ai dat exact ceea ce aveam nevoie – o stea. De cînd am văzut Ierusalimul simt că pe cerul meu interior s-a aprins o stea. Licărește abia, uneori. Dar luminează cu extraordinară forță, alte ori.

(Postare XXII)

1980

Anul nou (adică Revelionul) la Rozica. Cum va fi acest an?

La Sf. Vasile am aprins candela din camera mea. A ars candela toată săptămîna, de la sfîrșitul lunii decembrie. Anunțul pe care l-am publicat: „La cinci ani de la plecarea năprasnică a iubiților și neasemuiților noștri Selina și Bujor Sion înclinăm la mormîntul lor ființa noastră de rană neînchisă, omagiind luminoasa lor amintire. Binecuvîntați fie ei în veci pentru bucuria și strălucirea adusă vieții în scurta lor trecere prin această lume. Binecuvîntați toți acei care, amintindu-și-i, vor păstra un moment de reculegere”.

Nați (Lupu, fratele Selinei) a intervenit pe lîngă copii (Mihai și Ghiță) pentru ca anunțul să fie modificat (?). N-a fost modificat!

Se pare că s-a adîncit răceala dinspre familia mea. Mama, Tanța, Mihai nu-mi vorbesc. Mihai mă evită.

În fine, aflu că în luna octombrie a apărut în Sec. 20 (publicație tipărită în limba romînă) din Israel articolul meu cu note de drum din țara sfîntă. Mi l-a trimis Tania la 1 decembrie, însoțit de cîteva rînduri din partea ei. Nu i-am răspuns. Nu cred că vom mai relua vreodată relațiile, deși îmi lipsește. Era singura care-mi mai intra în casă. Dar atitudinea ei de nepermis față de mine în Ambasada Israelului, a pus capăt relațiilor noastre. De ce a făcut-o? E cert că i s-a cerut. De către cine?

Rabinul dr. Rosen a fost aspru criticat de presa israeliană pentru comportarea lui față de evreii din România. Se pare, cel puțin așa mi s-a relatat, că președintele Statelor Unite, referindu-se la lipsa totală de libertăți de la noi, ar fi spus: „Degeaba vorbește dr. Rosen de atmosfera destinsă și că drepturile omului ar fi respectate în România. Este inexact!” Așa o fi? În orice caz, deși nu mă văd în nici un fel implicată în această poveste, Comunitatea nu ne mai invită. Amalia Rosen a fost rece la penultima vizită, iar la ultima nici nu m-a mai primit singură. Era de față sora ei. Cu ce cred ei că le-am putut dăuna eu?

3 ianuarie 1980

Toată toamna, Alexandru, puișorul a fost la noi. I-am amenajat o cămăruță pentru el. M-am ocupat intens de acest mic școlar al meu. A fost extrem de obositor. Acum e în vacanță. Iată că abia azi, de Bobotează, am putut relua notele mele.

S-a întîmplat cel mai îngrozitor eveniment: rușii au intrat în Afganistan. Doamne, cît de imaturi sînt! Probabil că în materie de politică externă, ca și în viață, nu se învață din cărți, ci din propria experiență. E cumplit. Pentru că de fapt pînă acum n-au procedat niciodată cu brutalitate, decît în țările „socialiste”. E prima oară cînd trimit armata într-o țară care nu face parte din „lagăr”! Și își închipuiesc ei oare că vor putea stăvili cu armele mișcarea islamică? Se vor împotmoli într-un război de uzură cu consecințe dezastruoase (este uluitor de exactă premoniția mamei mele, petrecută cu atît de mulți ani în urmă! – nota D.G.). În comparație cu ei, americanii vor părea niște inocenți. În orice caz, vor atrage asupra lor ura fanatică a celei mai individualiste populații a planetei. Vor fi sabotați, uciși, loviți, huliți – acolo unde nu se așteaptă. Nu, toate tunurile lor nu vor putea ucide idea de libertate a unor oameni deprinși cu aceste idei încă din leagăn și care sînt învățați să o prețuiască mai mult decît propria lor viață. Urîtă și plină de consecințe dezastruoase, această ocupare a Afganistanului.

(Postare XXIII)

Se poate trăi o viață întreagă în care nu există nimic decît frustrare? Judecînd după mine se pare că se poate! Am impresia că de la moartea lui Bujor între viața propriu-zisă și mine s-a produs un hiatus. Tot ce fac, fără prea mare convingere, nu mă scoate dintr-un soi de amorțeală. Acum, cînd nu mai am nici posibilitatea de a citi Le Monde, am intrat deabinelea într-un fel de hibernare spirituală. Abonamentul a fost făcut pînă la 1 ianuarie. Practic nu l-am mai primit de la congres încoace. De ce? Am înțeles că Le Monde a relatat pe larg incidentul de la congres (este vorba despre cuvîntul critic pe care l-a avut la adresa lui Ceaușescu bătrînul comunist Constantin Pîrvulescu, incindent despre care presa din țară n-a suflat desigur nici un cuvînt). Singura soluție: lectura ziarului la biblioteca franceză. Mi-am reînoit abonamentul. Dar voi reuși eu oare (cu puișorul la mine) să-mi fac o zi liberă pe săptămînă? În orice caz e o formulă pentru a ieși cît de cît din singurătate. Am fost sîmbătă la bibliotecă. Am stat 3 ore. După acest scurt contact cu presa și veștile aflate prin intermediul ei mi se părea că întreaga lume înconjurătoare a redevenit reală și importantă. Acasă, cu Alexandru care s-a închis în el, am impresia, tot mai mult, cuvintele pe care le rosteam (eu am tendința de a-l atrage încă în discuții), cuvintele deci, nu acoperă golul ce s-a căscat între noi! De ce oare?

Iar încercările mele, bietele mele încercări de a ieși din singurătate se izbesc parcă de un zid. Am ajuns la concluzia că tot: voință, inteligență, capacitatea de a munci, activitatea mea – atît de derizorie în ochii celorlalți – scrisul, sînt de fapt extrem de fragile atunci cînd mă izbesc, mereu, de un  zid. Oare așa va fi mereu? Mereu voi încerca cîte ceva și mereu vor apărea piedici? Se părea că am găsit o cale: Comunitatea și, prin ea, posibilitatea de a publica. Dar iată că și această cale s-a închis. Voi izbuti oare să scriu și (să) public, așa cum mi-am propus, o carte despre Israel? Ajută-mă Doamne! Fă Doamne, Dumnezeule ceva pentru mine acum, cînd pot (încă) ține condeiul în mînă și am ceva de spus lumii. Și pot! Și mă țin puterile! Ajută-mă Dumnezeule mare și bun. Poate că pentru nimeni nu e atît de important ca pentru mine să mai public încă. Am încă ceva de spus acestei lumi. Oare golul existențial pe care-l simt e un preludiu al bătrîneții? Nu-mi vine să cred! Nu pot să cred! Nu vreau să-mi mumific conștiința; nu vreau să-mi sfîrșesc zilele tăcînd imobilizată în mentalitatea rigidă, apolitică, meschină, iresponsabilă a celor care mă înconjoară acum. Toți sau aproape (toți) au înțepenit într-un fel de abulie spirituală, justificată prin teoria că e o prostie imensă să te intereseze altceva decît propria bună stare (care la drept vorbind e atît de precară!).

2 februarie 1980

Eu cred că A. (întreaga descriere se potrivește perfect tatălui meu, prof. Alexandru Graur! – nota D.G.) a fost toată viața o conștiință arzîndă, încercuită în gheață, și poate aici trebuie căutată fascinația pe care a exersat-o asupra celor cu care a venit în contact, fie că l-au servit, fie că l-au combătut. Rareori se întîlnește în viață atîta pudoare, rezervă și discreție, refuzul emfazei, un mod măsurat de a se exprima, întrunite într-o singură persoană – și care să degaje o extraordinară autoritate. Rece și profund uman, respinge prin tăcerea marcată de pauzele pe care le făcea în conversații complezența și demagogia; avînd un simț rar al responsabilității, își asumă cu demnitate succesele și eșecul. Fără să exalte în succese, fără să se plîngă de loviturile vieții. Luciditatea și rigoarea l-au însoțit în toate împrejurările marcante. Serenitatea exemplară, clasicismul atitudinii l-au însoțit în cercetare, acolo unde încerca să discearnă esențialul.

În ianuarie a fost în țară Itzak Artzi (viceprimarul orașului Tel Aviv, fostul elev al tatălui meu – nota D.G.). Am mîncat cu el la C.O.Ș.

Rodica, cu care am vorbit la telefon, mi-a confirmat că Alina s-a instalat cu bine la Chicago.

În fine, în fine – prima scrisoare de la Alina. Slavă Domnului!

11 martie

Azi presa română acuză USA de sechestrare a unor diplomați români (este vorba despre diplomatul Nicolae Horodincă, care de fapt ceruse azil politic în SUA împreună cu familia!). Dumnezeule mare și bun, fă ca această urîtă și murdară manevră să nu se întoarcă împotriva noastră. Conflictul inegal între două societăți, cu stadii de dezvoltare complet diferite ia proporții (Iran, Columbia, și iată acum România). De nu s-ar întoarce în rău! Cînd mă gîndesc că nici economia românească, nici poporul nu sînt coapte pentru o confruntare eficientă, mi se face rău. Ferește-ne Doamne!

xxx

Aici Jurnalul scris de mama mea se sfîrșește! Cel de-al doilea caiet cu scoarțe roșii are majoritatea filelor rămase albe. Este foarte posibil ca jurnalul să fi continuat pe alte caiete, care din păcate s-au pierdut. Nu vom ști niciodată dacă lucrurile stau în felul acesta, sau nu. În memoria ei, public însă tot ce am găsit, cu speranța că n-am făcut-o degeaba. Pentru că, dacă mă gîndesc bine, Neaga Graur a avut într-adevăr ceva de spus lumii. Dumnezeu să-i aducă odihnă sufletului său atît de chinuit! 

SFÎRȘIT